Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Cristi Dobrei
Дата публикации: 29 июля 2022
Просмотры: 641
Стихи из этой категории
Mai lasă de la tine…
Mai lasă de la tine câteodată,
Și pune-ți lacatul la gură,
Că vorba odată aruncată,
Împrăștie venin și ură.
Mai rătăcește printr-o carte,
Și adulmecă cuvinte noi,
Şi începe zilnic a le împarte,
La cei mânjiți de tine cu noroi.
Mai pune capul jos pe pernă,
Şi fugi cu gândul în văzduh,
Şi lasă dragostea maternă,
Să te cuprindă ca pe-un prunc.
Mai lasă de la tine creștinește,
Atunci când ești obijduit,
Căci sufletul se îndumnezeiește,
Din oful celui oropsit.
Mai caută să cucerești pustiul,
Și poartă-ți crucea fără ofensă,
Și va veni la tine de îndată Fiul,
Cu veșnicia în ceruri, recompensă.
Efecte adverse, in lumi diverse...
Ineca-tu-m-am de parfumul morbid,
Desele crengi, in sicriu' de molid...
Infrigurat e universul lui Saturn,
Hercul' infrange, eu nu curm.
Parfumul efemer, al dragostei etern,
Legatura rupta a materialului tern.
Ura, desparte numeroase turme,
Iubirea despica ale inimii urme...
Şi încă nu e îndeajuns ...
De parcă n-ar fi încă îndeajuns,
S-a hotărât de sus în mod oficial,
Că întrebării nu e necesar răspuns,
Nimic nemaifiind astăzi vital.
Ne îndopați cu știri ce vă convine vouă,
Spălați pe creier, stăm într-o vâltoare,
Iar toți acești din generația nouă,
Orbiți, pășesc înspre globalizare.
Ne este inutil ogorul semănat,
Căci totul din import e trufanda,
E interzis să pui și varză la murat,
Doar E-urile le putem mânca.
Ne grohăie râtanii plini de pestă,
De vaci, ne spun că s-au smintit,
Și nimenea pe nimeni nu contestă,
Dar ne jelim că ne-am îmbolnăvit.
Ne este mersul dirijat subtil,
De păpușari cu mare îndemânare,
Și nu-i nimic în lume mai umil,
Decât să stăm cu mintea-n hibernare.
Va trece o perioadă nu prea mare,
Când ce-au dorit, ei vor avea...
Nepoții vor privi documentare,
Cu omul liber, care și gândea.
,,Nu te enerva" în portugheză
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Só uma palavra
Disse ao acaso
Implacável
Isso me derruba.
o coração acredita
O pensamento mede isso,
O silêncio se foi
Para sempre.
Infelizmente, essa é a minha natureza,
Mas sempre em minha mente digo o seguinte:
"Não fique bravo!"
não fique bravo, não fique bravo
As palavras podem enganar.
não fique bravo, não fique bravo
Que nenhuma raiva é boa.
Talvez sem querer, às vezes você é atingido
Em uma palavra, não é apropriado.
não fique bravo, não fique bravo
Vamos, sorria e ouça meus conselhos.
Só uma palavra
Isso me traz pensamentos pesados
E só com eles
Isso me cerca.
É ciúme
Isso vem como um fardo
E um pesadelo indescritível
A noite no sonho desce.
Infelizmente, essa é a minha natureza,
Mas sempre em minha mente digo o seguinte:
"Não fique bravo!"
não fique bravo, não fique bravo
As palavras podem enganar.
não fique bravo, não fique bravo
Que nenhuma raiva é boa.
Talvez sem querer, às vezes você é atingido
Em uma palavra, não é apropriado.
não fique bravo, não fique bravo
Vamos sorrir e ouvir os conselhos.
E você saberá
Para te dizer
de qualquer forma,
todos os que
Não fique bravo!
não fique bravo, não fique bravo
As palavras podem enganar.
não fique bravo, não fique bravo
Que nenhuma raiva é boa.
Não fique bravo!
Intermezzo
Eu sunt ce vreau
Și vreau să fiu ce-mi place mie,
Nu-s sclavul nimănui!
Iubesc ce-i demn doar de iubire,
Dorindu-te pe Tine Doamne așa cum știu!
E timpul Adevărului...
Iar dragostea este fereastra,
Prin care treci seară de seară,
Căci ușile sunt încuiate,
De-al meu destin ce-i depărtat de Tine,
Eu te doresc stiind că-ți sunt copil,
Și te iubesc dar și suspin...
(17 iulie 2023 H.S-Irepetabila iubire. )
Cartea din copilărie
Te-am lăsat cândva, demult,
Într-un colţ de casă.
Te-am lăsat într-o lume
Sfântă şi frumoasă.
Te-am învelit în hârtie albă,
Te-am învelit cu dor,
Mă întorceam iarăşi la tine
De mii şi mii de ori.
Mi-ai dăruit cei dragi
Cărţi de care-am vrut -
Scumpe, colorate, ilustrate,
Dar pe tine să te uit n-am putut.
Am plecat departe
Şi tare îmi lipseai,
Îmi era dor de ale tale poveşti
Dar prea departe erai.
N-am vrut să te iau cu mine,
Te-am lăsat ACASĂ,
În lumea-n care am crescut -
Cea sfântă şi frumoasă.
De câte ori mă-ntorc,
Întâi la tine vin,
Te şterg de praf, de timp
Şi lângă piept te ţin...
Îmi eşti comoara fără preţ
Amintirea cea mai vie,
Ce repede mai zboară anii!
Carte din copilărie.
Другие стихотворения автора
Gândurile celor vii
Lãsãm în urmã lumea, cu tot ce-nseamnã ea
Lãsãm noi bucuria, lãsãm durerea grea.
Lãsãm posteritãţii, pe toate, cum au fost,
Pe cele meritate, pe cele fãrã rost.
Lãsãm în urmã lupta şi lacrimile ei
Şi, în vâltoarea luptei, lãsãm pe toţi acei
Ce încã poartã steagul. Pe vechii camarazi,
Ce luptã-n rând cu tine şi-i doare, când tu cazi.
Luptãm cu greul sorţii dar nu ne dãm bãtuţi
Chiar când scãpãm din mânã şi ultimii bãnuţi.
Noi ne venim în fire, ne ridicãm de jos,
Ştiind cã orice luptã, ne este de folos.
Rãmân, ştergându-şi ochii, în urmã, toţi cei dragi,
Cu care împãrţirãm merindea din desagi;
Ne despãrţim de dânşii, ei se despart de noi
Şi, sunt vãzuţi ba unii, ba ceilalţi, drept eroi.
Dacã n-aduce anul, ce clipa ne-a adus,
Dacã se-adunã ghemul şi-i încã fir pe fus,
Dacã-ţi mai vezi paltonul şi pãlãria-n cui,
Ţi-e prieten, încã, timpul. Dar, mâine, poate, nu-i!
Relativități necontestate
Unii se nasc iar alţii mor,
Unii nu cred, alţii cred tot,
Unii nu pot, alţii nu vor,
Unii nu ştiu, alţii nu pot.
Unii au bani, dar prea puţini,
Alţii sunt slugi pe la strãini;
Unii au tot ce îşi doresc,
Alţii - doar spirit românesc!
Unii mã-ntreabã ce mai fac,
Altora nu le sunt pe plac.
Unii mi-ar da şi ochii lor,
Alţii aşteaptã ca sã mor.
Unii vor totul. Dar... nu au!
Şi te jignesc, vorbind pe şleau!
Unul Îl vrea pe Dumnezeu,
Altul e lup fratelui sãu.
Unii sunt mari, alţii sunt mici,
Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"
Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"
Alţii te-aruncã la gunoi.
Unii vor fânul din grãdini,
Alţii vor florile din spini.
Unii vor lãnţişor la gât,
Alţii, un zâmbet şi...atât!
Unii îţi amintesc sã taci,
Alţii, ce trebuie sã faci!
Unii te cheamã drept "pãstor",
Alţii, morar la moara lor!
Nu tot ce spui, e înţelept,
Nu tot ce crezi, este şi drept.
Dar, fii bun, nu te supãra:
Toţi muritorii sunt aşa!
Celor deştepţi, l-ai lor copii,
Nu spune nici tu tot ce ştii!
Cãci, te vor crede fie-un zeu,
Fie-un smintit în felul sãu!
Între netrebnici şi netoţi
Nu-i bine sã faci tot ce poţi!
Când vântul şuierã prin duzi,
Nu crede, frate, tot ce-auzi!
Cât ai putere şi ai grai,
Nu da, din casã, tot ce ai!
Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,
De nu ţi-o cere cineva!
Cât poţi sã spui ce te-a durut,
Cât încã timpul n-a trecut,
Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:
Eşti cumva unul din cei mulţi?
Auzite din bătrâni
Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,
Având la ei o îndrãznealã-aparte.
Şi am avut prilejul sã ascult
Istoria nescrisã în vreo carte.
De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:
Cum ne lega o strânsã prietenie!
Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,
El tot mã respecta ca pe-un amic.
Spre deosebire de anii de şcoală,
- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -
El mã uimea cu-a sa înţelepciune
Şi cu a sa culturã generalã.
Îmi povestea de anii de rãzboi,
Cum au trecut şi ruşii şi germanii;
Sau cum au stat în lagãre, cu anii,
Şi cum trecuse frontul pe la noi.
Iar, mai târziu, guvernul instalat,
Cum îi batjocoreau, searã de searã,
Pe preot şi pe oamenii din sat,
Cu inepţii şi vorbe de ocarã.
Eram copil. Dar tot îmi amintesc
De câte suferinţi avurã parte:
De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,
Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".
Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz
Cum îi batjocoreau cei din afarã
Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,
Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.
Îmi zise-odatã unul din bãtrâni
Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:
"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,
Conacul sãu şi grajdurile sale,
Cu vitele şi turmele de oi
Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;
Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,
Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.
Ogorul sãu întins, gemea de roadã
Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.
Trãgând nãdejde cã le va da banii
De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;
Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...
Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;
Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii
O-avură sub ocârmuire, şvabii..."
Avea pãmânt la fel ca alţi baroni
Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:
- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,
De s-or uni vreo trei amfitrioni!"
"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...
Însã bunicul meu îmi povestise
Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua
Arând pãmântul, reparându-i piua,
Ducând turma de vite, la pãşune,
Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...
Pânã când, într-o zi, se prãpãdise
Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"
Acestea chiar s-au petrecut demult...
- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -
Grãite de cei mai bãtrâni din sat,
Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.
Dreptate-avu-nţeleptul Solomon
Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,
E într-o necurmatã frãmântare
Şi într-un ritm alert şi monoton!
Înţelepciunea veche spune-aşa:
"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,
Aşa piere din amintire, chipul
Oricãrui om care-a trãit cândva!..."
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
Un strigăt
《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...
Cu mâinile pe piept încrucişate,
Sãtul de oameni, trudã şi obidã,
Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,
În casa rece, gata sã se-nchidã,
Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,
Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,
Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri
Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.
De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã
Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.
Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã
Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã
Cã orice om, ca iarba pe câmpie,
Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,
Pe-un cer senin o patã alburie,
Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,
Aşa trece şi el în grabã mare...
Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.
Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare
În lutul blestemat întruna scurmã.
Nu are pace, linişte nu are,
E frãmântat de doruri şi de vise,
Abea de se mai ţine pe picioare
Iar pãrul lui aproape tot albise...
Ah, ce deşertãciune complicatã
E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...
Un timp pierdut, bucatã cu bucatã
E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.
O zi mai agitatã decât alta
Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;
Luând ciocanul şi cioplind cu dalta
Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!
Un singur lucru capãtã valoare:
Lucrul fãcut dupã principii sfinte;
Pãzind recolta sfântã pe ogoare,
Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!
☆
În zilele de tristã sãrbãtoare
De tine cine-şi va aduce-aminte
La cimitir sã vinã cu o floare
Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL