Odorului meu
Te iubesc, dulceaţã micã, te iubesc,
Mai mult decât pe-orice suflet omenesc!
Şi nu e pe lume soare
Sã arate cât de mare
Este dragostea pe care
Ţi-o nutresc!
Tu în casa noastrã strâmtã ai venit
Cu ales şi scump şi vesel ciripit!
Anii repede zburarã,
Uite cã eşti domnişoarã
Mândrã, ca o lãcrimioarã,
Negreşit!
Au trecut aşa de multe primãveri
Şi s-au stins în timp, precum ziua de ieri!
Lasã supãrarea, lasã,
Fii cu inima voioasã
Noi nu stãm mâhnirii-n casã,
Prizonieri.
Ape tulburi se revarsã în puhoi,
Greutãţile dau iama peste noi!
Tare-ar vrea sã ia cu ele
Taine, doruri, toate cele,
Sã ne facã zile grele
Mai apoi.
Sã rãmâi cu bine, dar, al meu odor,
Sã-Ţi dea Dumnezeu Preasfântul, ajutor!
Şi sã ai grijã de tine,
Sã n-ajungi în mâini strãine
Sau de râs şi de ruşine
Urzitor.
Vine vremea sã ne întâlnim din nou,
Când vor creşte iarãşi florile-n rondou!
Trandafiri şi lãcrimioare,
Şi muşcate solitare,
Rãsunând în fiecare
Un ecou...
Категория: Посвящены стихи
Все стихи автора: Cristi Dobrei
Дата публикации: 17 июля 2022
Просмотры: 1038
Стихи из этой категории
Stele eterne
Voi, cântãri nemuritoare
Voi, iubiţi şi scumpi eroi,
Crai ai razelor de soare,
Dar şi-ai veşnicelor ploi!
Voi, ce-aţi dus povara vremii
Pe ai voştri umeri laţi
Apărând, deopotrivă,
Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,
Voi, eterne baricade,
Ridicate pentru noi,
Lovituri primind adesea
Şi-mproşcare cu noroi,
Falnicul, eternul sceptru
E pe-al vostru vrednic piept,
Pus de mărturie celui
Ce se crede înţelept.
Voi veţi fi pe totdeauna
Semne vrednice pe drum,
Pentru cei departe-n vreme,
Cât şi pentru cei de-acum!
Durere vie
O vacanță plină de trăire, durere dar și viață
Pe atât de fizică cât și psihică
O amintire atât de îndepărtată
Respirația ce încă imi îngheață
În același loc,Doamne eu tot am fost
Oare toți ne așteptăm locul pe hârtie ?
Părintele dj-ul tău Doamne este ,
El tot ne strigă și ne enumeră...
Și rând pe rând cu toți ne vom duce
Alte chipuri vom lasă în urmă
Un strigat spre cer cu toți îndreptăm
Sper că mă îmi captati al meu gând.
Născut îndrăgostit
Născut îndrăgostit,
Unde in Pererîta își are începutul,
O minte strălucită, Grigore, așa a fost numit,
Ce a avut ca vis să treacă Prutul.
"Nu sunt atâția ochi pe pământ,
câtă frumusețe-n jur" ,
Poetul spuse-ntr-un citat,
Și că nu exista niciunde un loc mai sfânt
Decât pământul pe care ai fost creat.
Un om ce nu putea să nu se lupte
Pentru a sa țară ca să scape,
De cele timpuri în care sufletele erau corupte
Și de rele încărcate.
Un om iubitor ce nu putea sa nu se zbată
Pentru a sa țară ca să aibă într-un sfârșit,
O Independență și o limbă
Ai cărui muncă I s-a reușit.
Grigore Vieru, un creator al poeziilor, blândul din inima copiilor,
Un discipolul din inima-nțelepților
Și prietenul adevărat al cărților.
O persoana ce va rămâne mereu cu cei iubitori de a lor limbă română,
A poporului românesc stăpână,
Iar Vieru e cel care a reușit să cultive
În sufletul a zeci de generații,
Dragostea de neam și țară
Prin minunatele creații.
Pierdută în vânt
Bate vântul frunzele
Înfloresc grădinile
Și la tine mă gândesc
Și de dor mă prăpădesc
Și-am plecat în deplasare
Și te vad îndepărtare
Și cu suflet întristat
Vin la tine imediat
Si-am ajuns în satul mare
Și mă dărâm din picioare
Stând mereu să te găsesc
Că fără tine înnebunesc.
Q*** 20!
Totul a-nceput..plăpând
În doi şi doi de zero şi un trei
Trecut-au anii, cei mai cei
Golind din noi, noi idealuri si idei
În aprigi ani ce-au tot venit
Noi, unici, vii, măreți copii
Am tot crescut, am şlefuit
Mărețe visuri de argint
Am tot sperat, am tot trudit
Să prindem 20 la Q***, ca mit
Quidditatea ne-a unit
Uitat-am că ne-am despărțit
Fost-am noi văzuți ca slujitori ififlii?
Dar hotărâți în verbul "a munci"?
Sau pricepuți a şlefui, a măiestrii
Estetice şi meritorii, mici şi mari
Repere mii şi mii..şi mii?!
Un răsărit de-acum apus
Din când în când se reaprinde
Ne întâlnim să ne expunem
Simbolice de-acum, trăiri profunde
Pe întâiul celui nou Septembrie..
Din nou, cu toți, pe toate le-om aduce
Vom respira sublim un aer nou,
De vechi, dar unic Q***, pe buze
* ififliu = lefter
*quidditate = ansamblul factorilor care condiționează sau determină esența unui lucru
*** - contine nume cu caracter juridic , de aceea, numele nu poate fi facut public. Aceasta poezie este scrisa la cerinta unui grup care au lucrat si lucreaza la Q*** in semn de amintire la implinirea a 20 de ani de la infiintare.
Marius Ene, Elblag, Polonia, 22.06.2023, 13:20
Părinții,fratele, prietenii și familia pe primul loc
Vreau să trăies din plin viața mea,
să uit de durere, să pot mereu cânta.
Toate zilele,nopțile,săptămânile
Lunile,anii întregi.
cu persoana dragă să le petrec.
Să am copii și o familie,
ceia ce doar, îmi trebuie mie.
Dar și de prieteni nu-o să uit,
pe la ei în ospeție să mă duc.
Pe părinți sănătoși să-i văd,
și să-i strâng la piept.
Pe frate să-l admir,
cât de mare a crescut.
nu am nevoie nici de cele
mai scumpe comori,
pentru mine ele n-au valoare.
părinții, fratele, prietenii
și familia mi-sunt
comoara vieții mele,
știind că sunt ei alături.
atunci sufletul meu,
pacea sufletească o va găsi!
Autor Alina Zamurca 🤍 🎀
Poezia a fost compusă pe (02.10.2024)
Stele eterne
Voi, cântãri nemuritoare
Voi, iubiţi şi scumpi eroi,
Crai ai razelor de soare,
Dar şi-ai veşnicelor ploi!
Voi, ce-aţi dus povara vremii
Pe ai voştri umeri laţi
Apărând, deopotrivă,
Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,
Voi, eterne baricade,
Ridicate pentru noi,
Lovituri primind adesea
Şi-mproşcare cu noroi,
Falnicul, eternul sceptru
E pe-al vostru vrednic piept,
Pus de mărturie celui
Ce se crede înţelept.
Voi veţi fi pe totdeauna
Semne vrednice pe drum,
Pentru cei departe-n vreme,
Cât şi pentru cei de-acum!
Durere vie
O vacanță plină de trăire, durere dar și viață
Pe atât de fizică cât și psihică
O amintire atât de îndepărtată
Respirația ce încă imi îngheață
În același loc,Doamne eu tot am fost
Oare toți ne așteptăm locul pe hârtie ?
Părintele dj-ul tău Doamne este ,
El tot ne strigă și ne enumeră...
Și rând pe rând cu toți ne vom duce
Alte chipuri vom lasă în urmă
Un strigat spre cer cu toți îndreptăm
Sper că mă îmi captati al meu gând.
Născut îndrăgostit
Născut îndrăgostit,
Unde in Pererîta își are începutul,
O minte strălucită, Grigore, așa a fost numit,
Ce a avut ca vis să treacă Prutul.
"Nu sunt atâția ochi pe pământ,
câtă frumusețe-n jur" ,
Poetul spuse-ntr-un citat,
Și că nu exista niciunde un loc mai sfânt
Decât pământul pe care ai fost creat.
Un om ce nu putea să nu se lupte
Pentru a sa țară ca să scape,
De cele timpuri în care sufletele erau corupte
Și de rele încărcate.
Un om iubitor ce nu putea sa nu se zbată
Pentru a sa țară ca să aibă într-un sfârșit,
O Independență și o limbă
Ai cărui muncă I s-a reușit.
Grigore Vieru, un creator al poeziilor, blândul din inima copiilor,
Un discipolul din inima-nțelepților
Și prietenul adevărat al cărților.
O persoana ce va rămâne mereu cu cei iubitori de a lor limbă română,
A poporului românesc stăpână,
Iar Vieru e cel care a reușit să cultive
În sufletul a zeci de generații,
Dragostea de neam și țară
Prin minunatele creații.
Pierdută în vânt
Bate vântul frunzele
Înfloresc grădinile
Și la tine mă gândesc
Și de dor mă prăpădesc
Și-am plecat în deplasare
Și te vad îndepărtare
Și cu suflet întristat
Vin la tine imediat
Si-am ajuns în satul mare
Și mă dărâm din picioare
Stând mereu să te găsesc
Că fără tine înnebunesc.
Q*** 20!
Totul a-nceput..plăpând
În doi şi doi de zero şi un trei
Trecut-au anii, cei mai cei
Golind din noi, noi idealuri si idei
În aprigi ani ce-au tot venit
Noi, unici, vii, măreți copii
Am tot crescut, am şlefuit
Mărețe visuri de argint
Am tot sperat, am tot trudit
Să prindem 20 la Q***, ca mit
Quidditatea ne-a unit
Uitat-am că ne-am despărțit
Fost-am noi văzuți ca slujitori ififlii?
Dar hotărâți în verbul "a munci"?
Sau pricepuți a şlefui, a măiestrii
Estetice şi meritorii, mici şi mari
Repere mii şi mii..şi mii?!
Un răsărit de-acum apus
Din când în când se reaprinde
Ne întâlnim să ne expunem
Simbolice de-acum, trăiri profunde
Pe întâiul celui nou Septembrie..
Din nou, cu toți, pe toate le-om aduce
Vom respira sublim un aer nou,
De vechi, dar unic Q***, pe buze
* ififliu = lefter
*quidditate = ansamblul factorilor care condiționează sau determină esența unui lucru
*** - contine nume cu caracter juridic , de aceea, numele nu poate fi facut public. Aceasta poezie este scrisa la cerinta unui grup care au lucrat si lucreaza la Q*** in semn de amintire la implinirea a 20 de ani de la infiintare.
Marius Ene, Elblag, Polonia, 22.06.2023, 13:20
Părinții,fratele, prietenii și familia pe primul loc
Vreau să trăies din plin viața mea,
să uit de durere, să pot mereu cânta.
Toate zilele,nopțile,săptămânile
Lunile,anii întregi.
cu persoana dragă să le petrec.
Să am copii și o familie,
ceia ce doar, îmi trebuie mie.
Dar și de prieteni nu-o să uit,
pe la ei în ospeție să mă duc.
Pe părinți sănătoși să-i văd,
și să-i strâng la piept.
Pe frate să-l admir,
cât de mare a crescut.
nu am nevoie nici de cele
mai scumpe comori,
pentru mine ele n-au valoare.
părinții, fratele, prietenii
și familia mi-sunt
comoara vieții mele,
știind că sunt ei alături.
atunci sufletul meu,
pacea sufletească o va găsi!
Autor Alina Zamurca 🤍 🎀
Poezia a fost compusă pe (02.10.2024)
Другие стихотворения автора
Amintirea altor vremuri
Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,
O umbrã, ce se-ascunde în unghere,
Un strop de greu, o clipã de plãcere
Şi-o fericire, care se destramã,
Fãrã a şti nici când, nici cum anume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!
☆
E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:
Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,
De care, se-ngrijeşte ba vecina,
Ba câte-o rudã mai apropiatã.
Câte mistere-mi trec pe dinainte!...
Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,
Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,
Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!
Rãmân taine adânci, nedezlegate,
Ce n-or putea în veci sã le dezlege
Nici cei ce-i dor ideile betege,
Nici cei ce stau cu mâinile la spate!
Un gol lãsarã-n casã, la plecare
Da-n suflet este golul şi mai mare,
Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,
Şi nu mai iese la numãrãtoare.
Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,
Şi nici borcane pline, în cãmarã,
Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;
Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...
Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,
De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;
Bastonul stã afarã, lângã uşã...
Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.
☆
Fãrã a şti nici când, nici cum anume,
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
O fericire, care se destramã,
Un strop de greu, o clipã de plãcere,
O umbrã ce se-ascunde în unghere
Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...
Refuz categoric
Păşind spre-un greier încruntat
Ce cântă trist şi jalnic,
El se opreşte din cântat,
Nu pasul meu năvalnic.
Nu vrea defel să îl ajut,
Să-i ţin măcar, chitara;
Ci cântă-aşa cum a-nceput:
El singur, toată seara.
Aşa că-ndată m-am retras
Şi l-am lăsat în pace,
Necutezând un singur pas
Sau gesturi, a mai face.
O mână-şi puse pe rever,
O alta, pe batistă,
Şi rămăsese iar stingher,
Cântându-şi soarta tristă...
Darul Timpului
Preţuieşte fiecare clipã,
Datã ţie-n dar, spre-a o trãi!
Nu face din clipe o risipã;
Fã ce poţi sã faci, dar nu în pripã,
Cât eşti încã viu, printre cei vii!
Fiecare clipã, datã ţie,
Trasã de pe-al timpului mosor,
E-un condei ce zi şi noapte scrie,
Este şi arvunã, şi simbrie,
Pentru care eşti rãspunzãtor!
Clipã peste clipã, se adunã
Ca ghirlande dese şi subţiri;
Şi-aşezate astfel, împreunã,
Strâng şi împletesc într-o cununã
Triste sau duioase amintiri...
Cum ar fi fără lichele?
Îi dădui crezarea toată,
Foii care ne vestea
Căci cu nouă ore-n urmă
Dispăruse o lichea.
"Ce păcat!", îmi vine-a zice
Parcă până şi acum.
Alte vorbe treacã! Însã
Vorba asta mi-o asum.
Fiţele unei lichele
Sunt de neînlocuit,
Fãcând tot atâta treabã
Cât ar face-un om cinstit!
Le cred, însã, pe bunica
Şi pe strãbunica mea,
Care îmi mãrturisirã
Cât de rea e o lichea.
Oh! Nu fiţi maliţioase!
Nu sunaţi din clopoţel,
Cãci i s-au adus destule
Acuzaţii fel de fel!
O fi rea!... Ce pot a spune?
Nici nu prea vreau sã mã bag...
Sã nu se porneascã dânsei
Lacrimile, peste prag.
Fãrã apã, fãrã pâine,
Ar mai fi cum ar mai fi...
Fãrã de lichele, însã,
Nici nu am putea trãi!
Bune, rele, late, strâmbe,
Pãpãdite-n felul lor,
Nu le vor pãsa. Ci sta-vor
Tot "picior peste picior".
Aş propune o schimbare:
S-abordãm alt subiect.
Şi va crede şi licheaua
Cã ar fi mai înţelept.
☆
Dumneaei, îi stã mai bine
În popor, decât în vid;
Dar, de-o vreţi şi conservată,
Scufundaţi-o în lichid!
Că, decât un rãu mai mare,
Decât cel ce totul vrea,
- O canalie, de pildă -
Tot mai bunã-i o lichea!
Bătrânii noștri
Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:
Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!
S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri
Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.
Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele
Care-mi veghease paşii în zilele acele
Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,
Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!
C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,
Din ce în ce mai grave, la orice analizã,
Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,
Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.
O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie
Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;
Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,
Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.
Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria
Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.
Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe
Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...
Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,
Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,
Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,
Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.
☆
Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,
De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.
De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,
Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.
Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:
De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...
Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie
Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...
La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine
Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.
În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"
Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!
22.09.2021, Doornik, Belgia
Te-am crezut!
Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,
Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;
Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine
Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.
De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,
Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",
Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine
Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.
Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,
C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.
De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,
Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!
Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,
Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?
Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,
Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.
Amintirea altor vremuri
Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,
O umbrã, ce se-ascunde în unghere,
Un strop de greu, o clipã de plãcere
Şi-o fericire, care se destramã,
Fãrã a şti nici când, nici cum anume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!
☆
E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:
Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,
De care, se-ngrijeşte ba vecina,
Ba câte-o rudã mai apropiatã.
Câte mistere-mi trec pe dinainte!...
Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,
Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,
Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!
Rãmân taine adânci, nedezlegate,
Ce n-or putea în veci sã le dezlege
Nici cei ce-i dor ideile betege,
Nici cei ce stau cu mâinile la spate!
Un gol lãsarã-n casã, la plecare
Da-n suflet este golul şi mai mare,
Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,
Şi nu mai iese la numãrãtoare.
Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,
Şi nici borcane pline, în cãmarã,
Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;
Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...
Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,
De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;
Bastonul stã afarã, lângã uşã...
Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.
☆
Fãrã a şti nici când, nici cum anume,
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
O fericire, care se destramã,
Un strop de greu, o clipã de plãcere,
O umbrã ce se-ascunde în unghere
Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...
Refuz categoric
Păşind spre-un greier încruntat
Ce cântă trist şi jalnic,
El se opreşte din cântat,
Nu pasul meu năvalnic.
Nu vrea defel să îl ajut,
Să-i ţin măcar, chitara;
Ci cântă-aşa cum a-nceput:
El singur, toată seara.
Aşa că-ndată m-am retras
Şi l-am lăsat în pace,
Necutezând un singur pas
Sau gesturi, a mai face.
O mână-şi puse pe rever,
O alta, pe batistă,
Şi rămăsese iar stingher,
Cântându-şi soarta tristă...
Darul Timpului
Preţuieşte fiecare clipã,
Datã ţie-n dar, spre-a o trãi!
Nu face din clipe o risipã;
Fã ce poţi sã faci, dar nu în pripã,
Cât eşti încã viu, printre cei vii!
Fiecare clipã, datã ţie,
Trasã de pe-al timpului mosor,
E-un condei ce zi şi noapte scrie,
Este şi arvunã, şi simbrie,
Pentru care eşti rãspunzãtor!
Clipã peste clipã, se adunã
Ca ghirlande dese şi subţiri;
Şi-aşezate astfel, împreunã,
Strâng şi împletesc într-o cununã
Triste sau duioase amintiri...
Cum ar fi fără lichele?
Îi dădui crezarea toată,
Foii care ne vestea
Căci cu nouă ore-n urmă
Dispăruse o lichea.
"Ce păcat!", îmi vine-a zice
Parcă până şi acum.
Alte vorbe treacã! Însã
Vorba asta mi-o asum.
Fiţele unei lichele
Sunt de neînlocuit,
Fãcând tot atâta treabã
Cât ar face-un om cinstit!
Le cred, însã, pe bunica
Şi pe strãbunica mea,
Care îmi mãrturisirã
Cât de rea e o lichea.
Oh! Nu fiţi maliţioase!
Nu sunaţi din clopoţel,
Cãci i s-au adus destule
Acuzaţii fel de fel!
O fi rea!... Ce pot a spune?
Nici nu prea vreau sã mã bag...
Sã nu se porneascã dânsei
Lacrimile, peste prag.
Fãrã apã, fãrã pâine,
Ar mai fi cum ar mai fi...
Fãrã de lichele, însã,
Nici nu am putea trãi!
Bune, rele, late, strâmbe,
Pãpãdite-n felul lor,
Nu le vor pãsa. Ci sta-vor
Tot "picior peste picior".
Aş propune o schimbare:
S-abordãm alt subiect.
Şi va crede şi licheaua
Cã ar fi mai înţelept.
☆
Dumneaei, îi stã mai bine
În popor, decât în vid;
Dar, de-o vreţi şi conservată,
Scufundaţi-o în lichid!
Că, decât un rãu mai mare,
Decât cel ce totul vrea,
- O canalie, de pildă -
Tot mai bunã-i o lichea!
Bătrânii noștri
Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:
Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!
S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri
Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.
Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele
Care-mi veghease paşii în zilele acele
Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,
Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!
C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,
Din ce în ce mai grave, la orice analizã,
Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,
Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.
O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie
Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;
Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,
Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.
Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria
Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.
Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe
Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...
Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,
Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,
Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,
Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.
☆
Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,
De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.
De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,
Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.
Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:
De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...
Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie
Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...
La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine
Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.
În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"
Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!
22.09.2021, Doornik, Belgia
Te-am crezut!
Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,
Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;
Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine
Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.
De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,
Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",
Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine
Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.
Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,
C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.
De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,
Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!
Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,
Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?
Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,
Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.