Cine sunt părinții

Mama mea, icoană sfântă, Mama mea, suflet de pâine, Tu eşti unica fiinţă Care în sufletul meu veşnic va rămâne. Va trece timpul peste mine, Va trece timpul peste noi, Dar tu vei fi unica fiinţă Care mă va apăra de vânt şi ploi. Pentru tine, scumpă mamă, Aş trece munţii în zbor, Căci tu eşti acea fiinţă Care mi-ai dat un viitor. În faţa ta mă închin Şi multă sănătate îţi doresc, Căci tu eşti unica fiinţă Pe care cu adevărat o iubesc. poezie de Vladimir Potlog

Sunt femeie, sunt mamă. Sunt și soția unui bărbat. Știu durerea ce înseamnă, Dar ştiu şi fericirea mea cu alţii s-o impart. Sunt femeie și plâng, La bucurie și necaz. Îmi port crucea în fiecare zi, Ieri, mâine, azi! Sunt femeie și știu ce înseamnă dor, Dorul cel nemuritor. Când îţi aştepţi fiica sau feciorul, Din lungul lor zbor. Sunt femeie și vreau să fiu fericită Doar asta îmi doresc. Nu vreau să fiu o ispită! Vreau să fiu iubită și să iubesc. (Poezie de Vladimir Potlog)

Alerga trenul sub lună, Timpul îmi părea că aleargă după noi Şi eu priveam pe geam cum trec unul câte unul Copacii falnici, dar de frunze goi. Priveam stânci, munţi, dealuri Şi mă miram atât de mult, Cât e de frumos pământul, Şi nu mă săturam să mă mai uit. Trenul alerga tot mai departe, Inima îmi bătea mereu. Şi lumea îmi părea ca o carte, Scrisă de însuşi Dumnezeu. poezie de Vladimir Potlog 

Nu o să uit ziua de vară Când m-ai invitat la un bal mascat. A fost o minunată seară, A fost clipe de neuitat! Nu am putut să- ți văd privirea, Căci purtai o mască poleită cu aur fin. Dar am înțeles tu ești iubirea, Hărăzită de destin. M -ai sărutat pe buze cu multă patimă și dor Și am înțeles în seara aceea Că tu ești al meu viitor. Atunci m -am simțit liberă ca o pasăre în zbor. Nu o să uit niciodattă noaptea aceea Când am dansat până în zori, Și mi-ai spus că sunt cea mai neprețuită comoară Și cea mai frumoasă floare dintre flori. (Poezie de Vladimir Potlog)

O barcă se leagănă pe valuri ușor, Un băiat cântă un cântec de dor. Doi puii de lebădă stau pe apă cuminți, O fată îi admiră cu ochi frumoși și blânzi. Soarele se ascunde după un nor. Să lasă amurgul încetișor, Noaptea întinde peste ape al său negru covor! Se aude un murmur de izvor. Răsare luceafărul veșnic călător, Apare și luna mândră de după un nor. Ce vis, ce tablou fermecător! (Poezie de Vladimir Potlog)

Bătrâneţea nu este o povară,

Nu este o haină grea.

Ea este o comoară pentru acei,

Care sănătatea o pot păstra.

Bătrâneţea nu este o povară

Ea este o cunună de Lauri.

Trimisă de zeii cereşti,

Dacă ştii viaţa cu adevărat s-o preţuieşti!

Bătrâneţea nu este o povară.

E un amurg frumos de vară

E un strop de rouă,

Este un început de cale nouă.

Bătrâneţea nu este o povară

Este o frumoasă melodie

Cântată la o chitară,

Este o splendidă poezie!

Scrisă de bunici pentru nepoţi şi nepoţele.

Bătrâneţea nu este o povară,

Este ca cerul presărat,

Cu mii şi mii de stele.

Privește către un cer senin,

Ascultă-ți sunetele inimii,

Rezemându-ți sufletul leonin

Pe fapte dăruite înălțimii.

Acceptă tot ce natura poate da

Mereu în viața petrecută în real,

Iertarea și iubirea a o acorda

Sentimentelor cu căldura-n floreal.

Miresmele pădurii înverzite

Să-ți parfumeze drumurile-n viață,

De stele și de aștrii să fie păzite

Iar soarta semeață ca o dimineață.

Nu la tine am bătut, ci la porți de Cer, 

Când dorul de-un vin devenise un chin.

Am ales dintre toate deșartele căi, 

Să cer de la Cer un miracol senin.

Și iată-l în cupă de-un roșu de vis

Fetească Neagră ce-n suflet pătrunde... 

... refuzul tău aspru acum s-a stins

Lăsând doar lumină pe buze și frunte.

Simt gustul de mure și prune uscate

Un strop de scorțișoară și pământ roditor

... e munca și pasiunea ta prin Cer strecurată

Să-mi fie balsam pentr-un dor istovitor.

...E lung postgustul, ca o amintire...

Catifelat și fin ca un vis împlinit.

O lecție sfântă de nesfârșită iubire - 

Cerul de-l rogi, dă tot ce omul n-a voit.

Sorb pacea din margini de sticlă,

Căci darul e sfânt când e cerut de Sus.

Iar gustul de mure în suflet îmi picură 

Ca binecuvântarea unui vin la apus.

Nu mai privesc în viitor cu teamă,

Nici nu mai aștept vreun semn de la pământ, 

Căci sufletul, când sincer Cerul cheamă, 

Primește tot prin tainic legământ.

Mi-ai spus un NU, ce va durea o viață,

Și m-am întors spre stele în tăcere 

Și Cerul întinzându-și o aripă 

Mi-a dat din truda ta... o mângâiere.

.............

Feteasca Neagră în cupă-mi strălucește 

E "darul tău " ce Cerul mi l-a dat

Și sufletul pare că se mai liniștește 

Căci a primit ce zile-ntregi a tot rugat.

În cupă am parfum de o licoare rară 

E dar divin... nicidecum pământesc 

O lecție ce-n suflet se coboară 

Doar Cerului se cade... să-i cerșesc.

Nu-ți mai caut amprenta pe gâtul de sticlă,

Nici truda, nici murele, nici praful pe drum,

Am învățat că licoarea e liberă-n cupă

Și n-are stăpân, e doar gust și e fum.

Ai fost un profesor de taine amare,

Mi-ai arătat cerul ascuns într-un bob,

Dar ucenicia s-a stins la apusuri...

Azi beau ca o regină, nu scriu ca un rob.

E curat și-acest vin, fără al tău nume,

Ce nu cere scuze, nici note de trei,

E darul pe care mi-l fac eu, din lume,

Când tu nu mai ești printre zeii mei.

Rămâi în urmă, un ecou ce se stinge,

Un postgust amar de care nu-mi mai e dor,

Rămân cu acest vin de veghe pe buze,

Iertându-te-n taină că-ți sunt... trecător.

....................................................

Rămâi o vitrină cu sticle închise,

O amintire ce-și pierde din jar,

Iar eu plec spre zări de lumină promise,

Să sorb fericirea din propriul pahar.

In floarea albastra,stravezie
Sentiment profund,necunoscut gasii.
Dragoste-i?..Dar cine-mi spune,cine stie,
-Tu stii???
-Da,eu stiu!

Priviri amorezate,fara de clipire,
Eu ma pierd si tu in vise ratacesti...
Zi-mi fara cuvinte,de asta ii iubire:
-Tu ma iubesti???
-Da, eu te iubesc!

Iata timpul in doruri ne desparte,
Nu stiu cind ne vom revedea...
E greu si doare,suntem departe,
-Tu ma vei astepta???
-Da, eu te astept!


Zi dupa zi, luna cu luna,
Timpul nu are popas...
Pin-la clipa de "impreuna",
"Sun la usa" a mai ramas...

Fata-n fata,te-nnec in a mea privire,
Regasesc acelasi vis, deja-mplinit frumos...
Si aceiasi mina calda,dar zimbet in nestire...
-Buna, eu m-am intors!
-Scuze...te cunosc???...

Am greșit atât de grav...

Nici Dumnezeu nu poate ierta

Fapta unui om bolnav 

Ce nimeni-n veci n-o va purta.

I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,

I-am scârbit cum nu credeau;

La Judecată nu voi fi adus,

Nemuritorii mureau de mă vedeau.

Tată! Voi putea eu oare

Să obțin a ta iertare?

Iadul cel mai rău să mă-nghită,

Sunt ființa cea mai umilită, 

S-aruncați cu pumnale-n mine,

Pământu-mi scuipă al meu sânge,

Sunt mort-n extrema rușine

Că mi-am făcut tatăl a plânge. 

Am simțit cum se topește 

Sufletu-n mine de disperare,

Cum viața de tot mi-o stârpește 

A lui lacrimă și-ntristare.

Tată, nicicând nu voi primi iertarea

Și-mi refuz șansa, mântuirea,

În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale

Să mă-ngroape tot în smoale,

Să-mi smulgă inima s-o rod,

Sângele prin gât să ardă, 

Să mă zbat ca un irod. 

Nicicând chinul să sfârșească,

Suferința să-mi sporească,

Cu remușcări să mă străpungă 

Căci mi-am făcut tatăl să plângă!

Brânza și prietenia

Stăteau odată doi ciobani

Și se gândeau și socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Căci brânza bună mai era

Însă.. pe nimeni nu interesa 

Trecu' o luna, trecu' o toamnă

Trecură chiar și câțiva ani

Ciobanii tot mai socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Și-atunci, ce se gândiră amândoi!?

-Dar stai!, grăiră unul dintre ei

-Cunosc mai mari ciobani ca noi

-Ce știu să facă brânza-n bani, 

dar nu au oi!

-Le-om dară așadar pe toate, 

Mioare bălțate, cu lâna ca de mătase 

-Așa vom fi o echipă măreață 

Cu multe oi, cu țeluri, cu brânză aleasă

Demni de oameni, mândri ciobani,

Dintre cei mai cei, aleși păcurari 

Câmpean, Antonescu și Butum

Sunt trei dintre ei, veterani de război 

Belaşcu, Drugă, Iacob și Lulu

Carismă, energie, și multă gândire 

Se alăturară lor și altor doi

Ce nu-s cei din urmă, dar foarte vioi

Antohe, Chingaru

Toți sunt triumfători în feluri distincte

Creând o mică mânăstire cu adevărați eroi

Așa se-nhămară la drumul cel nou

Ales împreună, gândind să adune

Pe lângă banii de pe brânză

Faimă, măreție, reușite, prețuire

Fără să știe că după o vreme

Prieteni vor fi, legați, într-o mare

De oi rătăcite, de oi nechibzuite

Ce-i vor lăsa în uitare, amară defăimare 

Ciobanul..aprig, de la munte, 

Cu demnitate, sânge românesc, 

Cu înțeleaptă frunte, valori ce răscolesc 

În toată-i firea, ființa și puterea

Decis-a să-i adune, pe toți ai lui

Cei mai de preț, ciobani, 

Auriferi prieteni, falnici, neclintiți 

Statornici în prietenie, valori și modestie

Să se retragă-n munte, 

De unde toți plecară-n lume

Crezând că trainică va fi a lor călătorie 

În înegurată, falsă promisiune 

Ce se numea cândva Q***

Sărată și totuși dulce amintire.

Marius Ene, Elbląg, Poland, 18:04, pt. Antohe