Abanos

Ia-mă-n brațe, scumpul meu!
Fă-mă să uit de ce-i greu.
Și sărută-mă ușor,
Și-n brațele cui să mor?

Și iubește-mă o noapte.
Două, trei sau cât se poate.
Uită-te în ochii mei,
Alinta-m-ai cu temei.

Nu am martori la iubire,
Doar bătrânele ruine
Și pădurea liniștită
Simt că mor, îmi ești ispită.

Să nu uiți de tot ce-a fost.
Te iubesc și-n continuare,
Inima mă doare tare.
De la vorbele făr’ rost.

Ține-mi brațele slăbite.
Simt că pic acum pe jos.
O să mor în dor duios,
Dacă nu te am pe tine!

Ah! Dragoste trecătoare,

Te risipi doar într-o ploaie.

În furtună doar de vară

Sau te rupi doar ca o sfoară.

Jurământul cel făcut,

Dispărut-a de demult.

Verigheta s-a pierdut.

Inima tu mi-ai vândut!

Iubitule, vreau să îți aud inima cum bate.

Vreau să privesc ploaia pe geam cu tine lângă mine

și să-mi pierd mințile în parfumul florilor de mai

pe care mi le-ai dăruit.

Vreau ca ploaia să ne fie martoră,

martoră a unui dans copilăresc printre picăturile ei.

Tu frumoasă fată-n mare,
Ce cauți aici în zare?
Căci Soarele-acum răsare.
Scapă din întunecata mare!

Și mă tem mult de nisip,
Parcă nu aș fi nimic!
Uită-te în ochi un pic,
Și nu mă lăsa să-ți zic…

Stai așa, nu te grăbi,
Poartă voalul cum ar fi,
Iar eu te sărut pitit
Că nu știu, n-am mai pățit!

Of, ce inocent mai ești!
Vreau s-ascult doar trei povești.
Hai să ne grăbim în zare,
Căci nu-mi dai o sărutare.

Pe pagini vechi de cronici scrise,

S-ascunde vecinic neamul meu.

Și pergamentele bătrâne

Tăinuie istoria, ca un ecou.

Din vechi povești și lungi izvoare,

Din fapte mari și gânduri drepte,

Se-nalță glasul peste fire,

Dând vieții sens din vremi străvechi.

Sweet childhood, honey of life's delight,

From you, I learned the means of living.

Yet fragile you are, like the thinnest string,

I wish you'd return, but you're gone from my sight.

Now I look back with longing and wonder, 

Your memories keep my heart warm like fire.

Tough times runs fast and you're no longer near,

I carry your light forever, from now and in everything that's here.

Să mă doară, cui îi pasă,

Dorul este doar al meu.

Vreau să sufăr, vreau în pace

Să-l iubesc numai pe el.

Eşti lichiorul meu de seară,

Mă învăluie al tău amor.

lar când soarele apare,

Pleci cu sticlă, pleci cu tot.

Mă trezesc nedumerită,

Părea că îmi zâmbeai şi-acum,

O nouă zi, din nou ispita

De-a vedea cum mă ignori.

De ce-i dragostea trecătoare?

Lasă-mă să te mai iubesc.

De ce simt că a venit vremea,

Despărţirii noastre reci?

Vreau să te privesc cu-n zâmbet,

Dar să știi că e cam târziu.

S-a dus tot ce a fost odată,

Şi nu va mai reveni.

Sunt condamnat cu executare

La moarte grea, prin a iubi,

Iubita mea călău să-mi fii,

Să pui pedeapsa-n aplicare.

La execuţie să mă duci,

Din ochii tăi de amazoană,

Săgeţi s-arunci spre mine, doamnă

Şi inima să mi-o străpungi.

Şi buzele, în piaţa mare,

Pe eşafod când am să urc,

Să mi le-aşezi pe un butuc,

Să le retezi c-o sărutare.

Să-mi legi de glezne chingi cu fire,

Pe-al morţii scaun când m-aşezi

Şi să mă electrocutezi,

Minute-n şir cu-a ta iubire.

Şi nici aşa de nu mă duc,

Din pieptul tău tu să pui foc

Sub mine, să m-aprind pe loc,

Să ard pe al iubirii rug.

.În mine curge-un cer uitat de stele,

Cu nopți ce-și plâng lumina printre ele,

Și fiecare gând ce te atinge-n vis

Se face floare neagră pe-un abis.

Tu ești un freamăt alb de lună-n ape,

O liniște ce nu mai vrea să-ncape

În lumea asta grea de praf și vânt,

Unde și dorul cade la pământ.

Și dacă pleci, rămân doar eu și vina

Că ți-am iubit prea mult lumina,

Că te-am făcut din vis și din durere

O stea ce arde-n mine fără vrere.

Nu mă lăsa să ațipesc. Să dorm. Să cad.
Așa cum cade roua, blând, pe acele de brad.
Te roagă cel care, oricum, vrea să trăiască,
Din propria-i cenușă, un Phoenix, ce ezită să renască...

Căci din tristețea penelor de foc mă-înalț către genuni,
Să strâng în colțul ochilor înfrântele minuni,
Ecoul vieților trecute ce au crescut și au murit în mine,
S-a stins încet în dăngănit de clopote creștine...

O, dulce renunțare, tu m-ai pierdut printre suspine,
Eu știu că nu mai locuiesc de mult în mine,
Din pielea-mi strâmtă-am reușit să evadez spre soare,
M-am frânt. M-am risipit pe țărm, ca valul rătăcit din mare...

Privește, toată viața mea-i un vers final,
Cu fructele dezamăgirii, eu m-am hrănit, fatal,
O seamă de cuvinte, transparente, fără noimă, dar aparte,
Un tom de foi îngălbenite, dar vii în fiecare carte...

Te simt călătoare în praf de furtună,
Pierdută-n grămezi de cuvinte...
Cu mîna întinsă, nesigur, pășești înainte.
Și iară neliniști și gînduri s-adună
Pe repede-nainte.

Un cîntec spart, vocale căzute-n consoane,
Ascuse-n cuvinte de Calul Troian...
Și ceri, cu strigătul mut, portretul primului an,
Ce curge, se varsă-n neant,
În cioburi fine de porțelan.

Și rîzi. Mereu un zîmbet pe chipu-ți duios.
Ascunsă adînc ți-e tăcerea-n priviri...
Vrei un răgaz, cu gînduri culese din amintiri.
Alergi să te-nchizi în adînc,
Ascunsă-n trecutele noastre iubiri.

Un singur lucru dorea

Să simtă dragostea

Din păcate nu i s-a permis

Iar la materie n-are admis

Așa că s-a transformat

Într-o femeie de neuitat

În privirea avea otravă

Și mintea-i era bolnavă.

Iubirea o dezgusta

De la romantism vomita

Ura tot felul de afecțiune

Era dependentă de acțiune.

În săruturi dulci nu credea

Acestea reprezentau pentru ea

Un schimb de salivă

E părerea ei nocivă.