Conștiință istorică

Mi-e dor de noi.
O, dragul meu!
Să-ți aud râsetul tău,
Stând pe plajă amândoi.

Noapte caldă, noapte caldă!
Mai trezește-mă o dată,
Să fim doar noi amândoi,
Stând pe banca dinapoi.

Ia-ți cămașa înflorată.
Hai pe plajă înc-odata.
Și-n păr să-mi pui flori de tei
Săruta-m-ai cu ochi grei.

Brațele îmi sunt deschise,
Te așteaptă, nu sunt vise!
Eu vreau doar o-mbrățișare,
Nu o uit pân’ la pierzare.

Să te mângâi mult aș vrea,
Să-mi iei mâna-n mâna ta,
Să mă joc cu părul tău.
Doar să uit de dorul meu.

Uite-mă, eu sunt aici.
Vreau să îți vorbesc, ce zici?
Mai știi când noi ne-am iubit?
Vai! Am prins și-un răsărit.

Iar acum mă risipesc,
Soarele face sclipire.
Nu am vrut să te rănesc!
Am creat o amintire.

Al meu ai fost din prima zi.
Ochii tăi căprui nu m-au mințit
și-mbrățișarea ta m-a amețit.
Mi-ai pus culori în zile gri.

Tu cu mâna tremurândă.
Eu cu zâmbetul prostesc.
Te voiam numai pe tine
și simțeam cum te iubesc.

Decât roșul trandafir
știe poate lipsa ta,
mi-e dor de tine foarte mult,
și vreau să fiu numai a ta.

Respirația și trupu-ți
Mă hrănesc numai de tine.
Tăcere, tăcere.
Iartă-mă, tu, iubire!

Ochii tăi strălucitori
Mai mereu îmi dau fiori.
Tăcere, tăcere.
Lasă cântecul să urle!

Glasul tău pătrunzător
Mă-ntărește să nu mor.
Tăcere, tăcere.
Te rog, nu uita de mine!

Of, frumosul meu din stele,

Ce n-aș da să te-ntâlnesc.

Să te-mbrățișez cu jele

Și să-ți spun cât te iubesc!

Hai pe câmpul cel ferit,

Astrele să le-admiram.

Sper că nu ai obosit.

Încă vreau să mai visăm!

Pune pătura pe noi

Și să stăm pe perne moi.

Tu uitându-te la mine,

Eu uitându-mă la tine.

Cerul ți-a colorat ochii,

Inima ți-e ca o floare.

Vreau să știu unde te doare

Și să-ți aflu gândul vieții.

Muzica dă-o mai tare!

Hai să dansăm împreună

Și pe ploaie și pe lună.

N-am durere de picioare.

Pișcă-mă de obrăjori

Și încântă-mă cu flori.

Îți promit că n-o să plec,

Ești cel mai frumos cântec.

Inima îmi joacă feste

Și te rog, mai dă-mi de veste!

Nu știu cum să îți explic,

Ești și dulce, ești și mic.

Inspirație - Trupa Nuanțe

Floare de Fier,

Ce-i dai din cer?

Floare-de-colț,

Și-n cale-o scoți.

Poartă în piept,

Pulsul incert.

Nu-i trebe’ scut,

Nici jurământ!

Nu se destramă,

Nu îi e teamă!

Nu cere drum,

Arde cu fum!

Cu pielea-n vânt,

Și pasu-i sfânt!

Calcă pe jar,

N-are habar!

Din spini își coase

Zile frumoase!

Nu plânge stele,

Plânge cu jele!

Pe câmp cu dor,

Sub cerul lor,

A scris cu sânge,

Ce inima-nfrânge!

......................................

Și-a luptat, mai ceva ca un bărbat, Ecaterina Teodoroiu, nume nemuritor al poporului român!

Inspirație:

„Floare de Fier" - E-an-na

„Floare de colț" - Ducu Bertzi

N-am știut să te primesc,
Nici să îți răspund firesc.
Eu am fost doar un obstacol,
Ție-ți trebe’ un miracol!

Tu erai furtună vie,
Eu, un zid făcut din frică.
Și m-ai vrut așa cum sunt,
O „floare” de ceață risipită.

Mi-ai citit pașii pe față,
Mi-ai avut grija de mamă,
Și în loc să mă apropii,
M-am ascuns în a ta palmă.

Tu, Soare și caldă.
Eu, Luna și rece.
Ai crezut că sunt iubire,
Pe când eu eram doar…

Azi, când este „ora zece”,
Poate tu deja mă uiți.
Dar să știi…ai fost lumină,
Iar eu orb printre căzuți!

Răspuns la „Utopie”

Deșteaptă-te Române, strigă iar,

În piepturi bate dorul secular,

Un cântec sfânt, din jertfă și credință,

Aprinde-n noi putere și voință.

Pământ de sânge, lacrimi și sudoare,

Ai fost și ești comoara cea mai mare.

Din Carpați până la Dunărea curată,

Românie ești veșnică, ești neuitată.

Dar, trădarea nenorocită și corupția,

Ne-au frânt dreptatea și speranța,

Pe scaunul strâmb stă uneori puterea,

Care vinde la suprapreț până și pâinea.

Deșteaptă-te Române, cu glas de foc,

Ce-n veacuri grele nu s-a stins deloc,

Tu ești chemarea sfântă, neînfrântă,

Lumina din jertfe ce asiduu se avântă.

Tu, Imn al libertății, sună iar,

Din munți și câmpii, până la hotar,

Ești rugă și poruncă, ești credință,

Ești jurământ și sfântă biruință.

Patrie, pământ cu dor și plâns,

Din truda ta un neam întreg s-aprins.

Cu sânge-nfrățit, cu lacrimi adunate,

Cu jertfe puse-n temelii însemnate.

Românie, inimă de soare,

În tine arde veșnică splendoare,

Te vom iubi cu sânge și cu dor,

Purtându-te în suflet, nemuritor.

România drum prin timp

de Bătrânelul Moșulică  ( Marius )

În anii șaizeci, timpul era strâns,

Cu vise puține și pasul încins,

Fabrici, lozinci, tăceri la rând,

Și dor de libertate-n gând.

În sate și blocuri gri de beton,

Se creștea cu frica drept legământ,

Pâinea era puțină, speranța la fel,

Dar omul era om, nu doar un fel.

Anii șaptezeci trecură domol,

Cu muncă multă și traiul în gol,

Se strângea cureaua, se strângea și glasul,

Dar mama zâmbea, ținând aprinsă casa.

Veni optzecistul, greu și amar,

Cu frig în calorifer și cerul avar,

Lumina se stingea, dar nu și credința,

Românul ținea piept cu ființa.

Și-a venit ‘89, cu sânge și foc,

Cu strigăt de „Libertate!” pe loc,

Căzu dictatura, se sparse tăcerea,

Dar rana rămase, adâncă durerea.

Anii ’90 – haos și drum,

Cu speranțe vândute pe un minim consum,

Fabrici căzute, oameni plecați,

Copii rămași singuri, părinți depărtați.

Dar România mergea înainte,

Cu pași șovăielnici, dar mintea fierbinte,

Se-nvăța democrația din mers,

Cu greșeli, cu lupte, cu visul revers.

După 2000, o nouă speranță,

Europa părea o mare promisiune-n față,

Granițe deschise, pașapoarte albastre,

Dar dorul de casă rămânea-n ferestre.

În 2007 intrăm în Uniune,

Cu mândrie-n suflet și multe minciune,

România visa la dreptate și rost,

Între ce putea fi și ce-a fost.

Au venit crize, proteste, furtuni,

Strigăt în piețe, nopți fără minuni,

Dar tinerii scriau viitorul pe zid,

Cu speranța-n piept și curaj infinit.

Pandemia ne-a prins nepregătiți,

Cu frică, cu pierderi, cu pași rătăciți,

Dar am învățat ce contează cu-adevărat:

Viața, credința și omul de lângă pat.

Războaie la graniță, lume schimbată,

Adevărul greu, speranța încercată,

România stă dreaptă, cu ochii spre mâine,

Între teamă și dor de mai bine.

Și iată-ne-n 2026, în prezent,

Cu trecutul în spate, dar pasul atent,

Încă ne doare, încă mai sperăm,

Încă mai plângem, dar nu renunțăm.

România nu-i doar hotar pe hartă,

E mamă, e dor, e rană curată,

E glasul străbunilor spus încet:

„Ține-te drept și nu uita cine ești.”

S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte.

Ne-alungă viața de la masă, ne biciuiește neîncetat,
Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor.
Sus, în palate, ghiftuită stă boierimea mulțumită,
Ciocoii strică-un viitor, prin sate moare un popor.

Ne cheamă moartea ne-ncetat din iadul ăsta blestemat,
Ne plâng strămoșii sus, din cer biete schelete pe ogor.
La capitală, boiernașii se plimbă-nfofoliți în blană,
Iar în bordeiele de lut ne cere iarna greu tribut.

Ne-am răsculat în primăvară când moartea ne chema afară,
Am luat conacele prin luptă și am trecut boieri prin furcă.
Am pus pe foc o țară-ntreagă, voind ca toți să înțeleagă...
Cuțitul ne-a ajuns la os, nu mai răbdăm fără folos.

Armata a venit în sate, să ne întoarcă iar la sape,
Dar noi, sătui de pătimit, i-am înfruntat și n-am fugit.
Acum ne ține cimitiru-n brațe, ne-ascundem viii printre morți,
Se trage-n noi ca-n niște hoți, copiii plâng pe lângă porți.

Dau ceasul anilor înapoi,

Când tineri, eram amândoi,

Și atunci erau zile triste și grele,

Dar noi eram fericiți, cititori în stele.

Grijile,nu ne scoteau afară din țară,

Aveam toți ce pune zilnic pe masă

E minciună curată, ne place minciuna 

Avem pe cine azi, arunca vina.

Erau opt ore de muncă cinstită 

Munca era o onoare, nu ca astăzi julită,

Cu huligani și hoți, cu nasul pe sus

Când nici un cuvânt nu mai de spus.

Acum, diferențile claselor sociale tot cresc

Învățământul, strigă după profesori inimoși

Doctori buni și miloși din funclii sunt scoși

Vin nulități fără har, bolnavii parcă cerșesc.

Doare tot ce nu merge azi bine în țară,

Ne-au înundat străinii cu atâtea gunoaie 

Forța de muncă tânără a plecat afară

Ne plângem viața grea, dusă de suvoaie.

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Lätt rött vin är gott

Lätt rött vin är gott,

Skördas på senhösten,

Mer om frosten, mer om mannen,

Jag dricker mycket mer och blir inte full.

Jag svor att jag aldrig skulle dricka igen

Men jag kan inte hålla mig

Gott vin, gott jag gillar det,

Jag vet inte vad de kommer att göra med honom.

Sällsynt äppelvin

Han klättrar in i huvudet utan stege,

Vinesor av gröna boggier

Gör mannen osynlig.

Vinet är gott och gott,

När du dricker det med en snygg man.

Men om du dricker det med en ful man,

Vinet stannar i halsen.