Ruină

Tu frumoasă fată-n mare,
Ce cauți aici în zare?
Căci Soarele-acum răsare.
Scapă din întunecata mare!

Și mă tem mult de nisip,
Parcă nu aș fi nimic!
Uită-te în ochi un pic,
Și nu mă lăsa să-ți zic…

Stai așa, nu te grăbi,
Poartă voalul cum ar fi,
Iar eu te sărut pitit
Că nu știu, n-am mai pățit!

Of, ce inocent mai ești!
Vreau s-ascult doar trei povești.
Hai să ne grăbim în zare,
Căci nu-mi dai o sărutare.

Sweet childhood, honey of life's delight,

From you, I learned the means of living.

Yet fragile you are, like the thinnest string,

I wish you'd return, but you're gone from my sight.

Now I look back with longing and wonder, 

Your memories keep my heart warm like fire.

Tough times runs fast and you're no longer near,

I carry your light forever, from now and in everything that's here.

Of, frumosul meu din stele,

Ce n-aș da să te-ntâlnesc.

Să te-mbrățișez cu jele

Și să-ți spun cât te iubesc!

Hai pe câmpul cel ferit,

Astrele să le-admiram.

Sper că nu ai obosit.

Încă vreau să mai visăm!

Pune pătura pe noi

Și să stăm pe perne moi.

Tu uitându-te la mine,

Eu uitându-mă la tine.

Cerul ți-a colorat ochii,

Inima ți-e ca o floare.

Vreau să știu unde te doare

Și să-ți aflu gândul vieții.

Muzica dă-o mai tare!

Hai să dansăm împreună

Și pe ploaie și pe lună.

N-am durere de picioare.

Pișcă-mă de obrăjori

Și încântă-mă cu flori.

Îți promit că n-o să plec,

Ești cel mai frumos cântec.

Inima îmi joacă feste

Și te rog, mai dă-mi de veste!

Nu știu cum să îți explic,

Ești și dulce, ești și mic.

Inspirație - Trupa Nuanțe

Noaptea din nou apare
Ca o plapumă neagră peste pământ.
Apare ca o dulce alinare
Și-mi eliberează tot ce am în gând.

Apare Luna, regina nopții,
Iar pe obraz îmi curge lacrima,
Lăsând în urmă durerea morții
Ce mi-a întunecat inima.

Și mă uit din nou pe cer,
Văd stelele uitându-se la mine,
Care pe rând în ochii mei pier
Astre nemiloase, de durere pline.

Durerea o văd și-n lac,
O durere nesfârșită.
Și mă pun pe mal să zac.
Oare va pleca durerea asta cumplită?

Dulce copilărie, a vieții miere,

De la tine știu ce înseamnă viața.

Deși știu că ești fragilă ca și ața!

Vreau să te am înapoi, dar nu te pot cere!

Acum privesc înapoi cu dor și uimire,

Amintirile tale îmi țin inima-n fire.

Deși timpul aleargă și nu mai ești aproape,

Îți port lumina pe veci, de acum și-n toate.

Al meu ai fost din prima zi.
Ochii tăi căprui nu m-au mințit
și-mbrățișarea ta m-a amețit.
Mi-ai pus culori în zile gri.

Tu cu mâna tremurândă.
Eu cu zâmbetul prostesc.
Te voiam numai pe tine
și simțeam cum te iubesc.

Decât roșul trandafir
știe poate lipsa ta,
mi-e dor de tine foarte mult,
și vreau să fiu numai a ta.

Ai nevoie de o singură scânteie 

S-aprinzi focul ce de mult sa stins 

E nevoie de-o singură femeie 

Ca să ai din nou sufletul încins 

Încălzește-mi inima de gheață 

Și doar al tău voi fi, promit 

Îți ofer și propria-mi viață 

Dacă mă faci să mă simt iubit.

Oferă-mi tot ce poți 

Și eu îți ofer tot ce simt 

Petreci cu mine nopți 

Și-ți promit c-am să te alint

Sub o boltă răsucită, între flori și frunze dese,

Se arată-n strai de aur o copilă de mirese,

Ochi de noapte, față albă, glas domol și tremurat,

Ce s-arată-n umbra serii ca un înger întrupat.

„Cine-i cel ce-n ceasul nopții mă așteaptă-n vechiul turn,

Printre vise destrămate și sub stelele ce apun?

Cine-și pierde al său suflet într-un cântec de-al meu dor,

Cine cheamă vântul nopții să-i vorbească despr-amor?”

Pe terasă-n strălucire, rezemat de marmur- albă,

Un tânăr cu ochii negri stă visând sub luna-naltă,

Fruntea-i rece e de gânduri, mâna-i tremură pe liră,

Căci durerea lui adoarme într-o rază ce respiră.

„Tu, al nopților lumină, stea pierdută-n depărtări,

Vino-n visul meu de gheață, lumină blândă pe cărări!

Mi-e privirea o oglindă în adâncul cărei mor

Raze stinse de speranță și petale de amor.

Nu te-ndepărta, rămâne-mi… e atât de lungă noaptea,

Că și timpul doarme-n umbre, legănând pe cer cetatea.”

Dar copila râde dulce și coboară lin pe scară,

Vântul îi sărută haina, valul lunii o-nconjoară.

Și pășește către dânsul, îi întinde o cunună,

„Iată, stelele pe ape ne așteaptă să ne spună

Că iubirea nu-i un vis, ci un cântec nesfârșit,

Că-ntr-un suflet ars de doruri, înflorește infinit.

De mă crezi, te du cu mine pe cărări ce nu s-au scris,

Unde lacrimile lumii nu se sting în paradis.

Dacă vrei să știi ce-i viața, să cunoști ce-nseamnă visul,

Ia-mi doar mâna… și ascultă, cum îți tremură abisul.”

Cât de blând e dorul serii, cât de cald e-al nopții glas,

Însă zorii vin grăbiți, stând la margine de ceas.

Se ridică vântul zilei, norii-ncearcă să alunge

Luna albă și tăcută ce cu raze ea străpunge.

Iar copila, lin ca visul, într-o rază se destramă,

Flori de tei cad peste ape, vântu-ncepe să dispară,

Iar băiatul, dus pe gânduri, ridicându-se încet,

Vede-n luntre doar o floare ce se pierde în regret.

Toată noaptea a fost vrajă, doar un cântec, doar un vis…

Unde e frumoasa albă? Unde-i luntrea din abis?”

Nu mă urî că atât de mult am insistat

Urăște timpul ce-a trecut și nimic nu a schimbat.

Urăște-mă că n-ai fost apt de-o ultimă îmbrățișare, 

Urăste-ti orgoliul din tine, promisiunile pierdute-n zare...

Aș fi rămas tăcută-n umbră, de nu-mi dădeai drumul la mână,

...poate se-ntâmplă să te gândești...și-ți pare rău.

Sau poate cu mândrie iți privești trofeul,

Tăcerii ce-a distrus vise, speranțe ce le-am păstrat mereu...

Urăște că ne-am rătăcit în vorbe nerostite,

Fără un zâmbet cald și un pahar de sfârșit....

Și că ai pus în loc de-o-mbrățisare un zid,

Pe care niciun "iartă-mă" nu s-a mai scris...

Ne-am întâlnit, dar n-am știut să ne păstrăm 

Un model pentru alţii in viață, ar fi putut să fim.

Am insistat dar in orgoliul tău m-am inecat

Și-acum în poezii mai creionez tot ce-am gândit....și nu s-a întâmplat.

Urăște ce vrei tu dar nu pe mine...

Din mine rupând, am scris despre tine

Cu litere moi și cuvântul blajin

Toate de dorul tău și-al unui ultim pahar cu vin.

Îmi era vinul tău...a inimii culoare

Ca cerul senin după câte-o ploaie,

Tot ce-n viață am avut mai pur

Azi mi-e doar dor...un dor prea dur.

Și pentru asta am fost nedemnă 

M-ai frânt fără să-mi dai un semn.

Cât mi-aș dori să pot să șterg

Tot ce-a durut... înainte să pot să merg.

Azi încă îl mai caut printre ploi

Cu buzele pline de-a lui amintire.

Îl strig, să ne aducă înapoi 

Măcar în vis înainte de-a zorilor ivire.

Mâine, nu stiu... poate vei reveni

În asfințitul blând, pe-o aripă de șoaptă 

Si-n brațe iar te voi simți 

Si iar va adia parfum de vin, cum adia odată.

Când privești frunza bătută de vânt,

Razele de soare jugăușe-ntre rămurele,

Și-asculți triluri și ciripit de păsărele,

Ființa-n simțire dorește-un avânt.

Zumzet de gâze și susur de râuri,

Pajiști întinse-n tomnatice culori,

Septembrie apare cu strune de viori

Și melancolic se așterne pe drumuri.

Să poți traduce irezistibila iubire,

Când fericirea te cuprinde,

Nimic neștiind din toate-aceste povestiri,

Căci dragostea e marea evadare,

Din golul apăsătoarei existențe care doare,

Amorul este singura salvare...

Tu preafrumoasa mea iubită,

Ai partitura simfoniei despre care fac vorbire!

Să fie vorba despre suferință și durere,

Ori despre boala fără vindecare,

Și despre omenirea cea căzută care moare?

Cu siguranță este!

De poți traduce irezistibila iubire,

Când fericirea te cuprinde,

Nimic neștiind din toate-aceste povestiri,

Căci dragostea e marea evadare,

Din golul apăsătoarei existențe care doare

Și azi și mâine în toată vremea existenței noastre,

Ea este darul ce ne vine 

Și ne ridică din tristețea rece 

Căci Dumnezeu acum zâmbește!

(4 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)