Vocea ta, terapie pentru al meu suflet

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Mi-ar fi prea strâmt în cuvinte,

Cum nici cerului nu-i ajunge

Doar o stea sa strălucească-n zadar.

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar...

E mult prea slab, e mult prea clar.

Cum să-ți descriu ce simt, când știu

Că orice vorbă-i prea puțin în dar?

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Nu mi se pare destul o floare,

Când tu ești grădina în care primăverile

Își scriu numele cu petale de aur.

Aș spune „te iubesc” ușor,

Dar tu ești tot, eu sunt doar dor,

Și dacă știi că-n mine ești,

Atunci nici n-am ce să-ți mai spun,

Tu știi ce-nseamnă să iubești.

Aș spune „te iubesc”, dar știu

Că-n lumea asta, prea pustiu,

Un dor ca al meu e rar,

Un foc ce arde-n zări de jar.

Aș spune „te iubesc”, dar cum?

Când tu îmi ești și drum, și fum,

Și zbor înalt, și dulce har,

Și rai, și stea  spre altar.

Aș spune „te iubesc” din plin,

Dar orice vers e prea puțin,

Căci tu ești cântec, ești altar,

Ești tot ce simt, ești tot ce-ar fi să am măcar.

Aș spune „te iubesc”, dar știu,

Că-n lipsa ta rămân pustiu,

Iar timpul trece în zadar,

Ca ploaia-n nopți fără hotar.

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Nu vreau să fiu doar un murmur.

Vreau să fiu furtuna, poezia,

Răsuflarea ce-ți umple pieptul

Și te face să simți că viața e mai mult

E iubire, ce nu se sfârșește.

Aș spune un simplu „te iubesc”,

dar 1001 de feluri încă nu mi-ajung.

Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.

Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.

Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.

Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.

Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.

Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.

Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,

Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.

Tu ești răspunsul când lumea mă frânge,

când noaptea mă strigă și ziua mă stinge.

Ești visul pe care îl port în privire,

pulsul din pieptul ce-n tine respiră.

Ești mâna ce-mi tremură blând peste rană,

ești vocea ce-mi cântă când inima-mi toarnă

toate cuvintele, toate tăcerile,

toate iubirile, toate durerile.

Dacă-ai ști cât te scriu pe hârtie,

cum litere mor ca să-ți spună ție

cum cerul îți poartă conturul pe pleoape

și soarele-ți știe și mersul, și șoapte…

Dacă-ai ști că nimic nu mai sunt

fără ochii ce-mi țin universul în frâu,

ai ști că iubirea, oricât ar fi vânt,

nu pleacă. Rămâne. Se face ecou.

.

Din adâncuri spumante dorinți

Se dezlănțuie amețite splendori,

Răsărind din ale demiurgului bolți

Necistitele din vis comori.

Mă mai alintă un jint,

La un colț de suflet,

Că inima, nu mai poate duce,

De când singură bate pe căi pierdute.

Și de-ar fi să-mi apari doar in vis...

Am să aleg să dorm profund pe veci.

Prea pierdut, prea rătăcit sunt

De la ultimul nostru...rămas bun...

În strălucirea sacrală a înțelepciunii,

Unde magia veche stă închisă în simboluri aurii ,

Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfinții,

Semn măreț al cunoașterii ascunse și adânci,

Pe bolta de safir se-așează petale de catifea

Plutind ușor inima timpului pe fildeș și abanos

Spre margini de topaz ale dimineții calea

Descifrând taina stelelor și glasul vântului sfânt.

Reminescența de glorie trecută și căderi umane,

Se răsfrâng în calupuri, croind noi blasfemii 

Ca să stingă orice umbră de amurg cu farmece

Aruncând vorbe ca un râu sălbatic involburat,

Dar din colț de patos, strălucește înțelepciunea,

Arhiplină cu inscripții aurii, argintii și flori,

Nu reușesc nicidecum să tulbure mintea

Unui simplu bicisnic, răzvrătit cu ale veacuri!

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Și-mi cunoști fiecare gând,

Nu-mi lua din brațe omul

Pe care-l țin tremurând.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Când mă vezi tăcut și frânt,

Nu-mi lăsa sufletul pradă

Umbrelor ce mă înfrâng.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Și-mi auzi inima cum cere,

Fă-mi din lacrimă izvoare,

Și din dor, alin și miere.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Cum se roagă cei pierduți,

Fă-mi credința sabie-n noapte,

Să-i despart de cei căzuți.

Și dacă noaptea vine rece

Și cere tot ce-i viu pe pământ,

Să mă șteargă fără nume,

Doar să mor cu ea în gând.

Pe-o vale adâncă, sub stânci cu ecou,

Trăia un flăcău, sărac, dar voinic rău.

Cu pieptul curat și cu fruntea senină,

Dar lumea-l striga „prostul din țarină”.

La curtea domnească, cu pași de căprioară,

Fata cea mică a domnului coboară.

Nici zale, nici tron n-o făceau să tresalte,

Ci ochii băiatului cu inima-n spate.

„Ce caută ea cu un simplu păstor?”

Strigau boierii cu glas răcoritor.

Dar ea le-a răspuns cu o floare-n cosiță:

„Mai mare e dragostea decât o solniță!”

L-a luat de mână, l-a dus între viteji,

I-a dat călimara, l-a învățat legi.

El s-a făcut stâncă, și-a tras sabia-n mână,

Și-a apărat țara cu vrednică-și bună.

A fost râs la-nceput, dar ajuns-a erou,

Cu nume cântat prin sate și prin rouă.

Dar soarta, haină ca-n toate baladele,

L-a rupt de iubire în focul cetății.

Când moartea l-a prins cu steagul în sân,

Ea n-a plâns cu lacrimi, ci cu doruri din gând.

S-a dus într-un codru și n-a mai grăit –

Doar codrul o știe și azi c-a iubit.

Se spune c-adesea, când norii se-adună,

Ea cântă la fluier sub raze de lună.

Iar flăcăii ce luptă cu pieptul deschis,

Îi aud glasul tainic, ca un vechi vis.

Tangoul, farmecul peste vioară  coboară

Unduindu-se caută pașii  printre amintiri

Mirajul dansului în doi , spre depărtări îl zboară

La jurămintele iubirii uitate-n mănăstiri ………………………………………………………………….

Tangoul, dansând iubirea cu fața către noi

Răvășește trăirile  care,  de el au fost  stinse

În jurămintele scrise pe frunze de trifoi

Frunze  podoabe de timp, în timp ascunse …

Tangoul galant

Iubirilor dorit liant

Nu ține cont de hotar

Mereu hoinar, mereu hoinar

Adună rugăminți

Răsplată fără de arginți

Pentru iubirile uitate

Cărora  le picură șoapte

Tainice șoapte în noapte…

Tangoul, un galant  fără hotar

Un dans , dansat în dragoste…

Scrie-mi povești,

Scrie-mi povești!

Să văd cine ești!

Foc și paie să te spulberi, 

Inima să n-o mai superi.

Fumul greu și minuțios

M-au lăsat într-un prisos.

Scrie-mi povești,

Scrie-mi povești!

Să cred ce-ți dorești.

Arăta-te-ai chiar acum, 

Pe-un buștean la mal de râu.

C-o cunună albă-n poale,

Ca să-ți pun în păr o floare.

Scrie-mi povești,

Scrie-mi povești!

Să știu cum mai ești.

     Când soarele dispare 

     Când nu mai are culoare

     Când mândra lună apare

     La apus de soare 

    Am un semn de întrebare 

    Am să te mai văd eu oare 

    Am să știu când mai apare

    La răsărit de soare 

    Privesc cu mare încântare 

    Privesc cu bucurie mare 

    Privesc viața trecătoare 

    La răsărit de soare

    Când soarele apare 

    Când apare a lui culoare 

    Când luna dispare

    La apus de soare 

    La florile nemuritoare 

    La dealurile gânditoare

    La mal , la mare

    La apus de soare 

    O umbră , pe valuri de mare 

    O umbră neagră și pustie 

    O umbră cu un ton de melancolie

    Privesc, la apus de soare

    Privesc la marea sclipitoare

    Privesc la marea de cerneală

    Privesc la poezii , scrise de plictiseală

    La apus de soare 

    O strofă de poezie apare

    Un vers efemer

    Cuvinte ca stelele de pe cer

    La apus de soare

    O sclipire pe cer apare

    E o stea nemuritoare 

    E iubirea trecătoare

Plecati pe rand, iubitii mei

Lasandu-ma in urma,

Colind incet pe lungile alei

Si viata mi se curma.

Cand cred ca am gasit marea speranta,

Ce ma va inapoia iubirii, 

Acelasi mincinos imi intra-n viata

Si ma reda, fortat, nefericirii.

Iubirea nu mi-e scrisa in destin

Caci, ridicandu-ma, am cazut din nou

Gustand mereu din cupa cu pelin,

Visand, ca-n basme, la mine sa apara un erou.

Când e frig

în camera noastră

și focul pare

că s-a stins demult,

el e de fapt ascuns

într-un simplu sărut,

într-o simlpă atingere 

fină ca o adiere de vânt,

el doar așteaptă

un dulce cuvânt

să se aprindă

ca și cum ar fi prima oară.

(All rights reserved)