Cu ce să te asemăn?

Bat cuie-n cer că-mi plouă-n casă, 

Spărtur-am astupat-o cu un pâlc de ceață,

Cu luna-n brațe mă așez la masă,

Şi somnul nopții îl servesc spre dimineață.

Pe prag am pus tăcerea să nu intre vântul,

Dar el  prin crăpături s-a strecurat, 

Și-mi șuieră prin minte întruna gândul, 

De parcă ceva straniu cu noi s-a întâmplat. 

Pe masă, dimineața,  își lăsase bruma, 

Iar ceasul bătea rar, c-un sunet obosit,

În ceașca de cafea găsesc ascunsă luna, 

O sorb câte o gură și brusc sunt pustiit. 

Prin geamul spart se scurge cerul,

Și-un stol de umbre-mi intră-n casă,

Pe-un scaun gol îți văd alura și misterul,

Iar liniștea se-așază-ncet la masă.

Sub piele-mi umblă carii fără trup,

Rozând tăceri în carnea mea flămândă,

Și brusc din pântec urlete-mi erup, 

Strigându-ți numele ca pe-o osândă. 

Am pus la fiert trei clipe de uitare,

Dar timpu-și lasă zațul în ibric,

Și-un fluture cu aripi de scrisoare,

Mi-aduce vestea despărțirii-n plic.

Din umbrele rămase pe retină,

Ți-aș construi un cer, dar n-ai să-l vrei,

Căci port în mâini o toamnă clandestină,

Ce-și pierde frunza-n ochii tăi.

Iar taina nopții ce veșnicia cere,

Se lasă-n noi ca plumbul în cuvânt,

Tu ești un foc ce arde în tăcere,

Eu, umbra lui, întinsă pe pământ.

Și vom pleca, când stelele apun,

Fugind de noi prin timpuri vinovate,

Cu rătăciri pe-un cer pierdut și brun,

Ce ne desparte-n lumi îndepărtate.

Din amintiri răzlețe, dezgolite,

Ți-aș naște lumea care îți lipsește,

Dar fiecare vis al meu se zbate,

Și fiecare pas, subit îmi împietrește.

Sub pleoape grele curge anotimpul,

Prea plin de clipe ce n-au fost să fie,

Iar noi luptăm mereu cu timpul,

Dintr-un destin ucis cu apă vie.

Și, totuși, parcă umbrele mai cântă,

În strălucirea unui trist apus,

E cântecul tăcerii ce cuvântă,

Un legământ ce încă nu l-am spus.

Rămânem două maluri de tăcere,

Pe râul care curge între noi,

Iubirea noastră, fulgeră durere,

Se stinge-n cer, dar arde-n amândoi.

Uscată e peniţa-n toc,

Iar muză nu mai am deloc,

Urlă cuvântul aşternut pe foaie,

Iar mâna mi-e tot mai greoaie.

În bucăţi rima se sfarmă,

În cap ideea se răstoarnă,

Nimic nu mă mai încântă,

Şi-a mea liră nu mai cântă.

Deşertu-n faţă mi se-ntinde,

Tristeţea jalnic mă cuprinde,

Mi-e dor de izul de cerneală,

De buchea scrisă cu migală,

Mi-e dor de mine şi de muză,

De toţi acei ce mă acuză,

De cartea de la căpătâi,

Şi de iubirea mea dintâi.

Pe lungi alei întunecate,

Stau băncuțele posace,

Și suspină întreaga noapte,

Că de oameni sunt sărace.

Eu mă plimb de-a lungul lor,

Aș pleca, dar aș mai sta,

Că de tine îmi este dor,

De ochii tăi, de gura ta...

Să stăm singuri pe-o băncuță,

Îngânați de glas de greieri,

Să-ți ating mâna călduță,

Ochii mari să ți-i cutreier.

Să plutim în vis pe stele,

Luna să ne fie nună,

S-aud glasul dragei mele,

Cum mă strigă, cum răsună.

Să cădem într-o poveste,

Plini de farmec și iubire,

Apoi să le dăm de veste,

Tu mireasă și eu mire.

Dar nu ești...și singuratic,

Mă cufund în noaptea grea,

Bate-un vânt ușor molatic,

Aș pleca, dar aș mai sta...

Azi am plecat pe ultimul drum,

Cu îngerul plângând pe umăr,

Purtam în plete vin și scrum,

Femei și dansuri fără număr.

El tot plângea pe înfundate,

Oprind la crâșma lui Satan,

Şi am băut pe nemâncate,

Plătind ca-ntodeauna cu un an.

Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,

Şi nu mai am o zi în buzunare,

Aș mai lua puţin de la fârtaţi,

Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.

Doar amurgul ne condamnă,

Să mai stăm cu fruntea-n palme,

Și nostalgici că e toamnă,

Și că sufletul nu doarme.

Doar amurgu-i plin de taine,

Nepătrunse până-n zori,

Cerul dezgolit de haine,

Te îndeamnă ca să zbori.

Doar amurgu-i violet,

Ochi de stele și crepuscul,

Plânge atunci când trec încet,

Amorezați cu pas minuscul.

E aici, cu noi, Demiurgul,

Atunci când apare amurgul...

Lumina apusului era o explozie de culori roz pal, metamorfozând cerul într-o picătură etereală ce se scurge în tabloul edenic al vieții noastre, care ne învăluiește în grația divină a amorului. Adierea serii, dulce ca un susur al zânelor, ne mângâia pielea, aducând cu ea arome paradisiace și promisiuni de veșnicie

Fiecare sărut pe buzele tale era o constelație de stele, o simfonie de dorințe ce dansa pe firmamentul cerului nostru interior

Sub cerul roz, noi doi eram imortalizați într-o capodoperă a iubirii, unde fiecare atingere era o pensulă delicată, trasând arabescuri de pasiune și tandrețe. Inimile noastre, două flăcări gemene, băteau la unison într-o armonie perfectă, creând o melodie sublimă a sufletelor îndrăgostite

Fiecare clipă petrecută împreună devenea o odă scrisă de mâna destinului, un vers ce intona despre fericire și împlinire În brațele tale, timpul se transforma într-o iluzie, iar noi pluteam într-un ocean de euforie, mângâiați de adierea blândă a serii și de sărutul veșnic al iubirii noastre

Tristul soarele iese pe cer,

O vede cum pleacă mâhnită,

Și o lacrimă caldă, cade disper,

Unde-i acum? Dar o întrebare venită.

Doi îndrăgostiți: luna și soare,

Dar în veci sunt despărțiti.

"Speranța ultima moare",

Sunt cuvinte doar vorbiți.

Răsărit și apus le separe,

Și nu vor fi niciodată împreună.

Cât de dureros este,

Că au o iubire comună.

Draga mea fiică și dragul meu fiu

Scumpă nepoată cu dragul tău

Și celor ce de mai știu,

Că a vieții văpaie se stinge

Lumea  întreagă cu voi împreună

La ultimul ceas rămâne în urmă

Dar plecarea mea e împăcată

Poteca ce-o las de voi e umblată,

Și fața-mi cu lacrima voastră spălată.

Un semn tot voi trimite din alba cetate

Din cerul înalt când vântul va bate.

Și rugămintea  mea de pe urmă:

Nu mă jeliți la ultimul ceas;

Eu  doar vă spun: BUN RĂMAS     

am înțeles în sfârșit 

că a te iubi,te distruge groaznic,

iar a fi iubit îți oferă viață.  

dar totuși..de ce mă simt ruinată?

de ce mă simt un nimic fără tine?

de ce sunt dependentă de tine?..

și de ce te las să dai cu mine de pământ

ca apoi sufletul să-mi fie distrus?

de ce te mai aștept,

după tot răul făcut?

de ce aștept scuzele tale false

că doar pe mine mă iubești?

de ce aștept acele minciuni copilăroase 

de care m-am îndrăgostit din prima secundă?

de ce îți aștept îmbrățișarea?

de ce aștept să-mi spui că o sa fie bine,

că voi fi bine?

de ce aștept ca ziua sa fie mai bună,

doar cu acel zâmbet?

de ce te mai aștept când stiu că totul s-a terminat?

de ce......

Dai unei vieți culori din pastel,

Adieri de mistral spiritului,

Nuanțe profunde, clare gândului

Și-ncerci să evadezi din rastel.

Iubești tot ce-i viu și curat,

Și-aduci un omagiu-n pamflet.

Urmezi lumina din suflet

Și-ți dorești un vis adevărat. 

E-un pustiu fără tine,

E un gol dureros,

Sunt in suflet ruine,

Și zadarnic incerc

Să găsesc substitut,

Un alt spirit frumos,

Urma ta e adâncă,

O pecete ce ține

Sufletu-mi prizonier,

Simt o noapte cum vine,

Un deșert nesfârșit,

Oare va mai fi soare,

O lumină de aur

Ce vibra viu în mine

Prin al tau gând iubit?

Uriașa tristete

Doar o lacrimă ține,

Erai zeu,

Și-au meu spirit

E ateu azi, ruine....