Singurătate
Trist am ajuns acum înspre amurg,
Să mă ascund la mine-n casă,
Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,
Iar glasul să mi-l sting din fașă.
De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,
Iar barba-mi mătură podeaua,
O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,
Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.
Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,
Că-mi croncăne la geam un corb anost,
Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,
Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.
Se mai aude vag la gard câte-un vecin,
Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,
Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,
Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.
Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,
Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,
Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,
Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,
Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,
Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 7 iunie 2024
Vizualizări: 388
Poezii din aceiaşi categorie
Răzvrătire
Tu lasă străinii să-ți numere paşii,
Tu lasă-i pe alții să te admire,
Bea cupa plăcerii doar cu vrăjmașii,
Stârnind la tot pasul uimire.
Îmbracă și pielea de oaie-ntre oi,
Dansează-n biserici și pe morminte,
Aruncă în soare apoi cu noroi,
Și fii doar copil, niciodată părinte.
Comandă șampanii, petreceri, dezmăț,
Dă foc la casă și dormi în copac,
Apoi bagă-ți singur gâtleju-n juvăț,
Și trage pe nas cel mai strașnic tabac.
Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
Liceu de George Bacovia în suedeză
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
Pedanti profesori
Si examene grele...
Si azi ma-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele! –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Si mintea ma doare...
Nimic nu mai vreau –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare... –
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
In lume m-ai dat
In valtorile grele,
Atat de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele!
Gymnasiet
Gymnasiet, - kyrkogård
Av min ungdom -
Pedantlärare
Och tuffa tentor...
Och idag får du mig att rysa
Gymnasiet, - kyrkogård
Av min ungdom! –
Gymnasiet, - kyrkogård
Med långa korridorer –
Idag är jag inte längre jag
Och jag gör ont...
Jag vill inte ha något längre -
Gymnasiet, - kyrkogård
Med långa korridorer... –
Gymnasiet, - kyrkogård
Av min ungdom -
Du gav mig till världen
I de tunga vågorna,
Så blasé...
Gymnasiet, - kyrkogård
Av min ungdom!
Să poți uita…
Să poți uita e-un har,
Să poți uita-i virtute
De nimeni să nu ai habar,
În clipele tăcute.
Să poți uita e-un leac,
Să poți uita e tihnă,
Și-ai să trăiești un veac,
Cu sufletu-n odihnă.
Să poți uita e zbor,
Spre ceruri larg deschise,
Un cântec plin de dor,
Cu suferinți nescrise.
Să poți uita-i un dar,
Din suflet dat iubirii,
E crinul din altar,
Cununa dată firii.
Să poți uita e vis,
Un tainic legământ,
Un sunet necuprins,
Ce va erupe-n cânt.
Să poți uita e drumul,
Ce duce spre lumină,
Jăratecul și scrumul,
Ce piere în surdină.
Tu, uită, tot ce-i greu,
Și lasă-ți calea dreaptă,
Și sufletu-ți mereu,
Îți va vorbi în șoaptă.
Dictatorul Putin nebunul
Dictatorul,Putin nebunul!
Cum să vorbești fără vorbe?
Limbajul de lemn îți este propriu!
Când plângi nu ai lacrimi, mergi fără pași... şi râzi fără râs...
Pari o fantomă,un strigoi ieșit din mormânt....
Și toată averea o ai din hoție!
O țară întreagă ai furat!
Prizonieri stau bieții cetațeni,
De bună credință, nevinovați, înșelați,
Așteaptă să dispari,
Sătui sunt de tine!
Sunt rușii cu toții un popor blestemat?
Să fie hoția,beția, minciuna acasă la ea?
Cât despre tine....
Ești lupul ce stâna păzește,
Nebunul ce crima vestește!
Imperiul ți-e mort de mult putrezit,
Și-ți zici:
Camarila complice mă susține!
Iar crimele toate m-amuză nespus...
Omor cu plăcere!
Să fiu eu Vladimir Putin un mort viețuind?
Un drac ce arde pămantul cu tot ce-i pe el?
Să am teamă eu,să mă las omorât,
De dușmanii ce eu i-am scornit?
Sau stârnit....?
Sunt destui !
Să-mi știe planul toți viermii-oameni,
Sau Occidentul pervers și drogat?
Pentru mine nimeni nu face doi bani....
Am spus că sunt îngerul alb!
De Domnul trimis să salvez omenirea căzută,
Se zice că-s drac?
Cine spune?
Vreți să vedeti ce-o să fac?
Știți bine că butonul ce vă face scrum e la mine!
*
Oooh Doamne!
Privește-l pe Drac!
Nebunii așa fac toți
Când de putere se-mbată!
Dezastrul aduc prin Minciuni,arme și crime!
Războiul și moartea-i o modă acum?
Dictatorii sunt modele pentru proștii cei mulți?
Iar prostimea cade-n groapa comună...
Soldații sunt carnea de tun!
Iar mamele toate ce fii nu mai au,
Au inima pe veci muribundă!
Doar minciuna își cântă refrenul,
Iar Dictatorul nebunul,
Venit din Iadul proscris,
Vrea Să rupă Pământul în două!
(25 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Întunericul e perfect cu Luna
Întunericul e perfect cu Luna,
În fiecare noapte și în fiecare loc,
De care cerul e urmat de stele ,
Observând acea lumină de foc,
Dansul stelelor au un anumit ritm,
Și un anumit rol,
În care întunericul numai e întuneric,
Ci lumina de la sol.
Autor: Nicoleta Postovan
Răzvrătire
Tu lasă străinii să-ți numere paşii,
Tu lasă-i pe alții să te admire,
Bea cupa plăcerii doar cu vrăjmașii,
Stârnind la tot pasul uimire.
Îmbracă și pielea de oaie-ntre oi,
Dansează-n biserici și pe morminte,
Aruncă în soare apoi cu noroi,
Și fii doar copil, niciodată părinte.
Comandă șampanii, petreceri, dezmăț,
Dă foc la casă și dormi în copac,
Apoi bagă-ți singur gâtleju-n juvăț,
Și trage pe nas cel mai strașnic tabac.
Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
Liceu de George Bacovia în suedeză
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
Pedanti profesori
Si examene grele...
Si azi ma-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele! –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Si mintea ma doare...
Nimic nu mai vreau –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare... –
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
In lume m-ai dat
In valtorile grele,
Atat de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele!
Gymnasiet
Gymnasiet, - kyrkogård
Av min ungdom -
Pedantlärare
Och tuffa tentor...
Och idag får du mig att rysa
Gymnasiet, - kyrkogård
Av min ungdom! –
Gymnasiet, - kyrkogård
Med långa korridorer –
Idag är jag inte längre jag
Och jag gör ont...
Jag vill inte ha något längre -
Gymnasiet, - kyrkogård
Med långa korridorer... –
Gymnasiet, - kyrkogård
Av min ungdom -
Du gav mig till världen
I de tunga vågorna,
Så blasé...
Gymnasiet, - kyrkogård
Av min ungdom!
Să poți uita…
Să poți uita e-un har,
Să poți uita-i virtute
De nimeni să nu ai habar,
În clipele tăcute.
Să poți uita e-un leac,
Să poți uita e tihnă,
Și-ai să trăiești un veac,
Cu sufletu-n odihnă.
Să poți uita e zbor,
Spre ceruri larg deschise,
Un cântec plin de dor,
Cu suferinți nescrise.
Să poți uita-i un dar,
Din suflet dat iubirii,
E crinul din altar,
Cununa dată firii.
Să poți uita e vis,
Un tainic legământ,
Un sunet necuprins,
Ce va erupe-n cânt.
Să poți uita e drumul,
Ce duce spre lumină,
Jăratecul și scrumul,
Ce piere în surdină.
Tu, uită, tot ce-i greu,
Și lasă-ți calea dreaptă,
Și sufletu-ți mereu,
Îți va vorbi în șoaptă.
Dictatorul Putin nebunul
Dictatorul,Putin nebunul!
Cum să vorbești fără vorbe?
Limbajul de lemn îți este propriu!
Când plângi nu ai lacrimi, mergi fără pași... şi râzi fără râs...
Pari o fantomă,un strigoi ieșit din mormânt....
Și toată averea o ai din hoție!
O țară întreagă ai furat!
Prizonieri stau bieții cetațeni,
De bună credință, nevinovați, înșelați,
Așteaptă să dispari,
Sătui sunt de tine!
Sunt rușii cu toții un popor blestemat?
Să fie hoția,beția, minciuna acasă la ea?
Cât despre tine....
Ești lupul ce stâna păzește,
Nebunul ce crima vestește!
Imperiul ți-e mort de mult putrezit,
Și-ți zici:
Camarila complice mă susține!
Iar crimele toate m-amuză nespus...
Omor cu plăcere!
Să fiu eu Vladimir Putin un mort viețuind?
Un drac ce arde pămantul cu tot ce-i pe el?
Să am teamă eu,să mă las omorât,
De dușmanii ce eu i-am scornit?
Sau stârnit....?
Sunt destui !
Să-mi știe planul toți viermii-oameni,
Sau Occidentul pervers și drogat?
Pentru mine nimeni nu face doi bani....
Am spus că sunt îngerul alb!
De Domnul trimis să salvez omenirea căzută,
Se zice că-s drac?
Cine spune?
Vreți să vedeti ce-o să fac?
Știți bine că butonul ce vă face scrum e la mine!
*
Oooh Doamne!
Privește-l pe Drac!
Nebunii așa fac toți
Când de putere se-mbată!
Dezastrul aduc prin Minciuni,arme și crime!
Războiul și moartea-i o modă acum?
Dictatorii sunt modele pentru proștii cei mulți?
Iar prostimea cade-n groapa comună...
Soldații sunt carnea de tun!
Iar mamele toate ce fii nu mai au,
Au inima pe veci muribundă!
Doar minciuna își cântă refrenul,
Iar Dictatorul nebunul,
Venit din Iadul proscris,
Vrea Să rupă Pământul în două!
(25 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Întunericul e perfect cu Luna
Întunericul e perfect cu Luna,
În fiecare noapte și în fiecare loc,
De care cerul e urmat de stele ,
Observând acea lumină de foc,
Dansul stelelor au un anumit ritm,
Și un anumit rol,
În care întunericul numai e întuneric,
Ci lumina de la sol.
Autor: Nicoleta Postovan
Alte poezii ale autorului
Contopire
Aș vrea să fiu tremurul ierbii sub pas,
Secunda ce-i leagănă glezna-n tăcere,
Un foșnet stingher ce-n urmă a rămas,
Umbra ei caldă cu miros de plăcere.
Să-i fiu amurgul topit în privire,
Cenușa fierbinte a zilei ce moare,
Să ard în lumina priviri-i subțire,
Precum o plăpândă rază de soare.
Aș vrea să mă frâng, să-i dărui lumină,
Să-mbrac haina nopții, s-o legăn în vis,
Să fiu mângâierea ce părintesc o alină,
Ursitoarea nebună ce un prinț i-a promis.
Să-i fiu rădăcina adâncă din sânge,
Să-i cresc printre gânduri ca ram înverzit,
Să-i port primăvara în floarea ce plânge,
Și toamna-n oftatul de vânt răvășit.
Și dacă destinul va vrea să m-alunge,
Să fiu doar lumina ce-n vis i-a rămas,
Un ultim sărut ce pe buze se frânge,
Tremurul ierbii sub molcomu-i pas.
Ce pot face eu...?
Simt că Dumnezeu stă cu ochii pe mine
și mă veghează
prin cer, prin soare,
prin tot ce există în jurul meu.
De aceea, eu, nu pot fi eu...
pentru că nu mă simt în largul meu,
ci în largul Lui...
Nu pot avea taine,
nu mă pot ascunde,
nici măcar să gândesc nu pot...
El știe, El știe tot...
atotștiutorul, atotțiitorul...văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Și, atunci, eu...eu ce sunt?
De ce mă faceți pe mine responsabil de toate?
Eu, sunt neatotștiutorul, neatotțiitorul și nevăzătorul!
Totul e de neînțeles!
Ce pot face eu, un biet muritor?
...
Eu, eu pot doar IUBI...
Atât!
Şoapte de pe umărul stâng
De-ar cânta popa la groapă,
Numai cântece de amor,
Ar dansa mortul din pleoapă,
Și mi-aș fi dorit să mor.
Și de-ar bate-n loc de clopot,
Două tobe sănătoase,
Îngerii ar veni în ropot,
Și-ar dansa pe parastase.
Iară sunetul de toacă,
Dacă-n boxe ar exploda,
Ar veni din iad la joacă,
Lucifer și armata sa.
De-ar fi moartea veselie,
Iară viața înmormântare,
Toți am sta pe năsălie,
Și-am boci cu o cântare,
Caut părinți...
Caut părinți,
Că nicicând n-am avut,
Să fie cuminți,
Cu un zâmbet plăcut.
La joacă să-i scot,
Să-i plimb pe alei,
În cârcă să-i port,
S-alergăm după zmei.
Caut părinți,
Cu un chip luminat,
Să nu fie nici sfinți,
Dar nici cel necurat.
Să-i învăț a citi,
Și povești să le spun,
Ca să știe a iubi,
Și ce-i rău, și ce-i bun.
Caut părinți,
Să îi plimb în landou,
Ca apoi într-o zi,
Să mă nască din nou.
Și copil să le fiu,
Ca un suflet plăpând,
Şi părinți să îi știu,
Mamă, tată spunând,
Să mă strângă la piept,
Să îi simt mai umani,
Să nu stau să-i aștept,
În azil de orfani.
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
Gemete …
Gemete sunt trăirile mele,
Picuri de neant şi de stele,
Ţipăt de râmă strivită,
Mângâiere neoferită.
Mă înţeapă un trandafir în demenţă,
Iubirea din mine cere clemenţă,
Privirea spre cer îmi este întoarsă,
A trăi… mi se pare o farsă.
De oameni mă separă umanul,
Prieten îmi este iarăşi duşmanul,
Alături de harpă-i o sfântă,
Şi melodii depravate îmi cântă.
Fluturi se sinucid spre amurg,
Fericit îi priveşte un demiurg,
Aud cum putrezeşte iubirea,
Cobor în abis, să jelesc omenirea.
Contopire
Aș vrea să fiu tremurul ierbii sub pas,
Secunda ce-i leagănă glezna-n tăcere,
Un foșnet stingher ce-n urmă a rămas,
Umbra ei caldă cu miros de plăcere.
Să-i fiu amurgul topit în privire,
Cenușa fierbinte a zilei ce moare,
Să ard în lumina priviri-i subțire,
Precum o plăpândă rază de soare.
Aș vrea să mă frâng, să-i dărui lumină,
Să-mbrac haina nopții, s-o legăn în vis,
Să fiu mângâierea ce părintesc o alină,
Ursitoarea nebună ce un prinț i-a promis.
Să-i fiu rădăcina adâncă din sânge,
Să-i cresc printre gânduri ca ram înverzit,
Să-i port primăvara în floarea ce plânge,
Și toamna-n oftatul de vânt răvășit.
Și dacă destinul va vrea să m-alunge,
Să fiu doar lumina ce-n vis i-a rămas,
Un ultim sărut ce pe buze se frânge,
Tremurul ierbii sub molcomu-i pas.
Ce pot face eu...?
Simt că Dumnezeu stă cu ochii pe mine
și mă veghează
prin cer, prin soare,
prin tot ce există în jurul meu.
De aceea, eu, nu pot fi eu...
pentru că nu mă simt în largul meu,
ci în largul Lui...
Nu pot avea taine,
nu mă pot ascunde,
nici măcar să gândesc nu pot...
El știe, El știe tot...
atotștiutorul, atotțiitorul...văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Și, atunci, eu...eu ce sunt?
De ce mă faceți pe mine responsabil de toate?
Eu, sunt neatotștiutorul, neatotțiitorul și nevăzătorul!
Totul e de neînțeles!
Ce pot face eu, un biet muritor?
...
Eu, eu pot doar IUBI...
Atât!
Şoapte de pe umărul stâng
De-ar cânta popa la groapă,
Numai cântece de amor,
Ar dansa mortul din pleoapă,
Și mi-aș fi dorit să mor.
Și de-ar bate-n loc de clopot,
Două tobe sănătoase,
Îngerii ar veni în ropot,
Și-ar dansa pe parastase.
Iară sunetul de toacă,
Dacă-n boxe ar exploda,
Ar veni din iad la joacă,
Lucifer și armata sa.
De-ar fi moartea veselie,
Iară viața înmormântare,
Toți am sta pe năsălie,
Și-am boci cu o cântare,
Caut părinți...
Caut părinți,
Că nicicând n-am avut,
Să fie cuminți,
Cu un zâmbet plăcut.
La joacă să-i scot,
Să-i plimb pe alei,
În cârcă să-i port,
S-alergăm după zmei.
Caut părinți,
Cu un chip luminat,
Să nu fie nici sfinți,
Dar nici cel necurat.
Să-i învăț a citi,
Și povești să le spun,
Ca să știe a iubi,
Și ce-i rău, și ce-i bun.
Caut părinți,
Să îi plimb în landou,
Ca apoi într-o zi,
Să mă nască din nou.
Și copil să le fiu,
Ca un suflet plăpând,
Şi părinți să îi știu,
Mamă, tată spunând,
Să mă strângă la piept,
Să îi simt mai umani,
Să nu stau să-i aștept,
În azil de orfani.
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
Gemete …
Gemete sunt trăirile mele,
Picuri de neant şi de stele,
Ţipăt de râmă strivită,
Mângâiere neoferită.
Mă înţeapă un trandafir în demenţă,
Iubirea din mine cere clemenţă,
Privirea spre cer îmi este întoarsă,
A trăi… mi se pare o farsă.
De oameni mă separă umanul,
Prieten îmi este iarăşi duşmanul,
Alături de harpă-i o sfântă,
Şi melodii depravate îmi cântă.
Fluturi se sinucid spre amurg,
Fericit îi priveşte un demiurg,
Aud cum putrezeşte iubirea,
Cobor în abis, să jelesc omenirea.