Şoapte de pe umărul stâng

În tăceri mă dezleg,

De-al tău chip rătăcit,

Ca un fum care pleacă,

Dintr-un foc pustiit.

Mi-am închis în uitare,

Pașii tăi fără drum,

Și-ntr-un colț de memorie,

Te destram și te-adun.

Și mă plimb ne-ncetat,

Prin orașul tău mort,

Fiecare stradă mai veche,

E un intim resort.

Și umbrele se frâng,

Sub a ploii tăcere,

Și aud picurând,

De pe buza ta miere.

Am în piept numai răni,

Care nici nu mai dor,

Și-o să port cicatrici,

Implorând ajutor.

Înapoi de vei merge,

Pe-acel drum părăsit,

Vei găsi trupul meu,

Din al tău, înflorit.

Mă latră potaia din lanţ,

Hrănită cu carne din mine, mai dulce,

Mai bine-o lăsam acolo în șanţ,

Mai bine-i făceam atuncea o cruce.

Gelos sunt pe oase că nu le mănâncă,

Pe băţul cel zvârl pentru aport,

Doar muşcă potaia din rana-mi adâncă,

Şi latră întruna a mort.

Mă latră potaia din cușcă,

Pe care-o înveleam când ningea,

Acum sare la mine și mușcă,

Atuncea pe mâini mă lingea.

Mă latră potaia, acuma căzut,

Şi sare precum un ghepard,

Dar ieri, ce se-ntâmplă am văzut,

Vecinu-o hrănea printre gard.

Azi simt că trec prin mine ca o undă, 

Și-adânc în carne mi-am pătruns, 

Rămâne doar tăcerea mea profundă, 

Ca să mă ducă unde n-am ajuns. 

Tot pasul meu a fost grăbit și-n pripă, 

Un strigăt frânt, o rugă și un drum, 

Şi-n calea mea s-a mistuit o clipă, 

Pe care n-o mai pot întoarce acum. 

De aceea las în urmă doar cuvântul, 

Să fie martor pentru ce-am trăit, 

Să ducă mai departe legământul, 

Ce cu-al meu sânge l-am sfințit. 

Și dacă scrisu-mi astăzi mi-e-mpotrivă, 

Eu nu-l resping, ci-l strâng ca pe-un odor, 

Să-mi fie-înspre trecut locomotivă, 

Cu șirul de vagoane uitat în viitor. 

De-aceea merg în noapte fără teamă, 

Cu pasul frânt dar sufletul aprins, 

Știind că dincolo de-a morții vamă, 

Se-ascunde începutul neatins... 

Cu răni deschise calc pe spini de gheață,

Și sângele îmi este încheagat în umbra morții,

Din carnea-mi vie cad bulgări de verdeață,

Ce înverzesc în rai un pom din dosul porții.

Și rănile mă dor mereu iubita mea mireasă,

Iar doctorii-au plecat și mă-ngrijește luna,

Vreau în pustiul ei să-mi construiesc o casă,

În care apoi stingheri să stăm pe totdeauna.

Dar simt că ți-a ajuns prin preajmă otrava lumii,

Căci rana-mi sângerează cu ale tale lacrimi,

Și-aș vrea de aici să mă cobor pe raza lunii,

Să intru prin fereastră să-ți oblojesc din patimi.

Deodată simt că Luna stă, și nu se mai învârte,

Iar rana îmi dispare nefiresc în os și carne,

Și-un înger de lumină bătând din aripile scurte,

Sună sfârșitul lumii din trâmbițe și goarne.

Cu rana vindecată cărând pustiu-n spate,

Privesc prin univers cum cade steaua ta,

Și alerg înspre Demiurg cu palmele crăpate,

Să-L rog să te trimită, aici în lumea mea.

Atunci când norii se vor frânge,

Pe cer pustiu,

Pe cer pustiu,

La pieptul meu te-aș strânge,

Să nu mai ştiu,

Să nu mai ştiu!

Şi dacă timpul blestemat,

Ne-ar despărţi,

Ne-ar despărţi,

În ochiul meu înlăcrimat,

La fel vei fi,

La fel vei fi!

Atunci când visul s-ar topi,

Fără să știu,

Fără să știu,

Din dorul meu te-aş zămisli,

Iubit să-ți fiu,

Iubit să-ți fiu!

Şi dacă umbra s-ar culca,

În colț stingher,

În colț stingher,

Cu ochii tăi aș căuta,

Lumina-n cer,

Lumina-n cer!

Atunci când totul s-ar sfârşi,

Chiar dinadins,

Chiar dinadins,

Mereu în inimă-mi vei fi,

Un foc aprins,

Un foc aprins!

Când cântă pământul,

Şi pasărea tace,

Fur liniştea lunii,

Şi-o ascund în găoace.

Când tace dumbrava,

Şi pasărea cântă,

Fur liniştea serii,

Ca ea să m-ascundă.

Când tace pământul,

Şi pasărea-i dusă,

Razele albe ale lunii,

Îmi pătrund pe sub uşă.

Când cântă dumbrava,

Şi pasărea vine,

Pre-umblu pământul,

Cu luna în mine.

Când iubești cred cel mai bine..

Iubește te-ntai pe tine, apoi e soția ta 

Și fiindcă este un dar, copii să-ți fie har 

Sunt pe lume oameni care..

Foarte credincioși se pare,

Că-ți sunt ție pe vecie,

Prieteni oare nu se știe ?

Cum se poartă la necaz...

Atunci îi cunoști mai bine,

Le vezi fața adevărată,

Nu-s prieteni ci dușmani 

Nu-s cum ai crezut odată,

Când ai fost trădat.. și iată...

Încă nu ma-mam învățat.

Ce-nseamna prietenia...

Mă întreb acum mereu !?

Nu se știe niciodată...

Cine-i prietenul meu.

Astăzi, ca niciodată,

Sufletul e mai deschis.

Nu te mai aștept la poartă,

Nici să te mai văd în vis.

Am înțeles, pentru totdeauna,

Viața ne-a dat alt destin.

Tu rămâi, așteaptă o alta,

Să te scape de-al tău chin.

Ești ca împărțirea la zero,

Suflet nedefinit.

A mea inimă te rog iart-o,

Fericirea și-a găsit.

anemone,

desprinse, parcă, dintr-un tablou de

Luchian,

răsfirate-s pe marginea drumului.

÷

masca tiranului

pătată-i de

neîncredere.

În fața oglinzii mă uit și mă pierd,

Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,

Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,

Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.

Nebunia se naște din agonia adâncă,

Ca o flacără ce arde fără vânt,

În sângele meu curge un râu de dor,

Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.

De ce să mai caut o rază de soare,

Când ecourile mă strâng cu mâini reci?

Sunt un muritor ce caut drumul

Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.

Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.

Nebun și singur, sub cerul plumburiu,

Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,

În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.

Și brusc am încetat ca să mai scriu,

Iar muza mi-am închis-o-n turn,

Nu vreau ca sclavul lumii să mai fiu,

De-acum voi fi ursuz și taciturn.

În foc am să arunc ce-am scris până acum,

Iar scrisul meu va deveni tăcere,

Am ars în fiecare zi până la scrum,

M-am risipit în scris în loc să fac avere.

Ce să mai scriu, când văd sub ochii mei pierind,

Biblioteci și librării de-a valma,

Când văd poeți, profesori suferind,

Că s-a bătut cu neșcoliții palma.

Buldozerele sunt astăzi pe șosele,

Și sfarmă încontinuu călimări și harpe,

Te-nscriu în școli pe creier să te spele,

Și stau ascunși cu toții în gaură de șarpe.

Nu pot să scriu, că de-aș mai scrie,

M-aș așeza la masă și încontinuu aș plânge,

Și vor rămâne pe coala de hârtie,

Ca un protest, doar lacrimi mari de sânge.

Încerc să surpind toamna pe șevalet

am multe acuarele, tempera și pensule

vopselele în ulei sunt rigide și se combină necontrolat

prin uscare

pentru o toamnă-femeie cu nazuri

acuarelele sunt mai potrivite

o surprind dis-de-dimineța zâmbind

la amiază amestecând norii

seara dezlegând vânturile reci dinspre răsărit

și am nevoie de o marjă de mișcare

pentru ca nuanțele de verde și cenușiu să se piardă subtil unele în altele

să se completeze

arțarii roșii să respire lângă mestecenii galbeni

nucii arămii să picure culoare peste paltiinii stacojii

pe șevaletul ei toamna stoarce culorile arse în cuptoarele verii

mereu aceleași

roşu, maro, portocaliu, galben, și ruginiu

și le așează aleatoriu pe funze

pe trunchiurile și crengile pomilor

pe fructe și iarbă

apoi le aruncă înăuntru aestui caleidoscop mirific

în care culorile se intersectează contondent creând alte culori și nuanțe

contrariind ochiul

în noianul de galben şi maroniu doar bradul din vale rămâne verde

smarald

în rest totul se transformă într-o aglomerare de crengi ruginii

de iarbă și tufe uscate

iubito

hai să culegem ultimii struguri nemâncați de grauri

și cele două gutui galbene rămase în gutuiul bătrân

nu știu cum

apoi să rămânem îmbrățișați într-un sărut voluptos

până la iarnă...