Şoapte de pe umărul stâng

Ce noapte grea mi s-a lăsat,

Pe suflet ca un sloi,

Și parcă cerul răsturnat,

Se frânge peste noi.

Ce vânt pustiu îmi bate-n piept

Ca-n trunchiul unui fag,

Când brațul cald eu mi-l îndrept ,

Să-ți prindă trupul drag.

Ce iarnă albă-mi curge-n sânge,

Cărând troieni de patimi,

Iar ochiul trist adesea plânge,

Numai ninsori de lacrimi.

Și, valuri vii din alte mări,

Mă cheamă cu-al lor glas,

Să scap de acele încercări,

Ce-n inimă-au rămas.

O, stele, stingeți rând pe rând,

Lumina unui vis,

Să nu mai sper, să nu mai plâng,

În sufletu-mi închis.

Dumnezeu a dăruit,

Pentru ai lumii toţi copii,

Un cadou nepreţuit,

O dulceaţă a inimii.

El a rânduit să fie,

Acest dar sfânt, îngeresc,

Vieţii noastre temelie,

Şi acoperiş ceresc.

Cum să-I spună acestui dar,

Se gândea profund, cu teamă,

Dar un înger de copil,

Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!

               de Hristian Ştefan Trofin

Sclipirea apei te-a străpuns, 

Şi a erupt apoi prin vene, 

Nici soarele n-ar fi acum îndeajuns, 

Să asfințească sub ale tale gene. 

Mici bulgări de lumină te-nconjoară

Mimând un ritual nepământean, 

Iar luna de pe ceruri se coboară, 

S-o ții în brațe ca pe-un copil orfan. 

Aduci un farmec mai aparte lumii, 

Când dănțui grațios pe stele, 

De acolo parcă-ți sunt străbunii, 

Căci porți o constelație sub piele. 

Big-bangul pare ar fi al tău surâs, 

Când universul se rezumă la o cifră, 

Secretul omenirii îl ții în inimă ascuns, 

Şi ni te-arăți doar într-o carte apocrifă.

Azi am plecat pe ultimul drum,

Cu îngerul plângând pe umăr,

Purtam în plete vin și scrum,

Femei și dansuri fără număr.

El tot plângea pe înfundate,

Oprind la crâșma lui Satan,

Şi am băut pe nemâncate,

Plătind ca-ntodeauna cu un an.

Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,

Şi nu mai am o zi în buzunare,

Aș mai lua puţin de la fârtaţi,

Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Muşcând din mâini şi încurajări trucate,

Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.

Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,

Către avuţi şi-a lor ferice clipă,

Ce-i putredă şi amară cum e fierea.

Ei nu răspund căci inima le e de piatră,

Dar ştiu că a lor resturi aruncate,

Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,

Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,

Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.

Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,

Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,

Dar niciodată nu au fost acolo unde,

Stau roată cei de soartă chinuiţi.

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,

Minciună-i adevărul ce-l rostesc,

Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.

Spun că asupra nevoiaşilor veghează,

Că îi ajută să aibă chiar de toate,

Fiinţa, gestul însă îi trădează,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.

Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,

Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,

Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,

De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.

Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,

Dar de copii au fost izgoniţi,

Acum trăiesc în crâncenă durere,

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.

La cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,

Gândind că poate aşa le-a fost menirea,

Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.

Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,

Şi de la ei să învăţaţi încă odată,

Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,

Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,

Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.

Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,

Le poartă umbra deformată pe pământ,

Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

O clipă străpunge ca un fulger viitorul,

Trăieşte doar o zi la fel ca ei,

Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,

După fosta casă şi copiii tăi…

Cu trupul stors, agonic şi înfometat

Dar în piepturi cu o inimă curată,

Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,

Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?

În ce le este fericirea sau care li-i misterul?

Chiar şi în zilele mai nereuşite,

Când trupul le este sleit şi flămând,

Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Am găsit în umbre suple, 

Urma razelor din tine,

Ca un strigăt ce erupe, 

Dintr-o mare de suspine.

Și-am simțit cum se deschide, 

Sub a tâmplelor tăcere,

O fereastră către ceruri, 

Ce mă cheamă la plăcere.

Și-n viteza acelui gând, 

Ce prin inimă-mi trecură, 

Am aflat că tot ce strâng, 

E dispreț total și ură.

Am bătut la porți străvechi, 

Căutând mereu intrarea, 

Mi-au răspuns că doar perechi, 

Pot urma acum cărarea. 

Și în piept, în toamna vie,

Frunza-mi arde fără teamă, 

Semn că dorul meu de tine, 

Se preface-n altă karmă.

Și mă strig de-atunci în taină,

Să m-aud și să-mi știu vina, 

Și țin ca pe-un prunc sub haină, 

Toată umbra-ți și lumina. 

Și pe jarul stins de vreme, 

Pun la fript a mea iubire,

Ca văpăiile să cheme, 

Iarna-ți rece din privire. 

Și descopăr că-n cenușă, 

Încă arde acel sărut, 

Ce l-ai dat în prag de ușă, 

Când iubirea a-nceput. 

Și lumina lui flămândă,

Plină de simțire,

Intră-n rana mea plăpândă, 

Sângerând iubire.

donne-moi un papier et un stylo

et je changerai le monde.

laisse-moi écrire

enfin le poème.

donne-moi la permission, brave homme !

pour vous surprendre avec mes poèmes !

et si je te donne le poème à lire,

lire jusqu'au bout.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 19.10.2024

Mă latră potaia din lanţ,

Hrănită cu carne din mine, mai dulce,

Mai bine-o lăsam acolo în șanţ,

Mai bine-i făceam atuncea o cruce.

Gelos sunt pe oase că nu le mănâncă,

Pe băţul cel zvârl pentru aport,

Doar muşcă potaia din rana-mi adâncă,

Şi latră întruna a mort.

Mă latră potaia din cușcă,

Pe care-o înveleam când ningea,

Acum sare la mine și mușcă,

Atuncea pe mâini mă lingea.

Mă latră potaia, acuma căzut,

Şi sare precum un ghepard,

Dar ieri, ce se-ntâmplă am văzut,

Vecinu-o hrănea printre gard.

Why I want to be so calm

When I read a biblical psalm?

The feeling that an angel

By my side is not a stranger.

His halo guards me and freshen

And directs me from the heaven,

It gives me the strength to hope

Like the flower opening its lobe.

In my dream it appears as a blessing

Intertwines my thought with refreshing,

It lights up my mind and heart

Following them according to a chart.

My being flooded with feelings

He can have with me some dealings,

But I feel ennobled and protected

As if I were to heaven connected.

Cerul e înnourat.

După cum văzuserăm,

Și nori plutesc neîncetat,

Fără griji ce nu avuseră.

Aș dori să fiu și eu un nor.

Fără griji, probleme,

Însă sunt doar un muritor,

Ce își trăiește vremea.

Straja, satul în care florile cresc, 

Lanuri de porumb hoția stârnesc,

Capace de canalizare ies din drum, 

Te-mpiedici și-ți spargi capul oricum.