Vin grabnic la tine
Chiar astăzi vin grabnic la tine,
Așteaptă iubito nu plânge,
Pot urme de schije și sânge,
Sunt viu și încă mi-e bine.
Așteaptă iubito, așteaptă...
Mai am de urcat înc-o treaptă,
Nu-mi pasă că este prea sus,
Nu plâng când e alta în plus.
Așteaptă-mă-n fiece clipă,
Așteaptă ca în ziua dintâi,
În zbor mi-am frânt o aripă,
Nu plânge iubito...Rămâi!
Se-ntâmplă să-ți fie durere,
Mereu așteptarea eternă,
Mi-e pasul sleit de putere,
Ți-e sufletul singur în bernă.
Sub talpă am sloiuri de gheață,
Însă iubirea mă-ncalță-n patine,
Nu-mi plânge plecarea de-o viață,
Chiar astăzi vin grabnic la tine.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 30 октября 2024
Просмотры: 267
Стихи из этой категории
De te-aș scrie
De te-aș scrie, te-aș avea
Într-un cuib de rândunea
Cuibăriți în cioc și pene
Asta-i dragoste, pesemne!
Amândoi și-o rămurică
Să te pierd mi-e tare frică
Pe aleea vântului
La capatul… pământului.
De te-aș scrie, ai cânta
Poezii din cartea mea
Despre noi și-un puișor
Împrejur, în zbor.
Și deasupra tuturor
Desenând pe cer un nor
Cu o notă de iubire
Să le dăm de știre.
De te-aș scrie aceste șoapte…
“Nu mai vreau singuratate”,
Condamnați pe veci să fim…
Să ne iubim!
De te-aș scrie reală ai fi
Tu m-ai iubi…
Eu te-aș atinge,
Și n-aș mai plânge.
De te-aș scrie ai putea
Să înțelegi că… ești o stea
Strofă închinată ție…
Despre ce n-a fost să fie.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.
Destin și soartă!
Cum aș putea să te uit pe tine,
Când inima mi-e plină de iubire,
Să mă apropii, noi știm prea bine,
Ca viitorul ne va aduce dezamăgire
Să stau departe nu e ceea ce simt,
Să vin aproape mult îmi doresc,
Dar știu că ești sub legământ,
Și mă feresc să nu păcătuiesc
Îmi este greu să-ti văd tristețea,
Pe care tu cu greu vrei s-o mimezi,
Și n-aș vrea să te-ajungă bătrànețea,
Până ce chipul drag nu-ți luminezi
Doar tu poți hotărî în astă lume strâmbă,
Cum viața să-ți trăiești fără a regreta,
Și când și cum să cadă a ta umbră,
Cănd soarele va străluci in viața ta
Să ne oprim, prieteni buni să fim,
Iubirea prin prietenie s-o mărturisim,
Unul pe altul nicicând să ne mințim,
Și dragostea adevărată să o găsim
Știm că ne naștem c-un destin,
Și scrisă este a noastră soartă,
Călătoria pe pământ e dar Divin,
Și un păcat mărturisit.. Iisus il iartă!
Îmi pare rău
Îmi pare rău
Eu sunt acel ,,Îmi pare rau",
Tu doar ,,Lasă că trece",
Aș vrea să fii în locul meu
Să vezi cum totul trece…
Ego-ul nu mă reprezintă,
Orgoliul-ți este scut,
Ți-ai construit chiar și o țintă,
Și nimerești doar în trecut...
Eu ,,Scuză-mi dramele nevinovate"
Tu doar ,,Mă faci să-mi ies din minți"
Eu ,,Hai să trecem peste toate"
Tu taci și nu-nțeleg ce simți...
Ce cuvinte ne-ar descrie?
Cine sunt eu?...Cine ești tu?
Eu simt, și am o teorie,
Eu sunt a ta,dar nu ești Tu
Mai am doar un cuvânt de spus,
,,Pleacă" și de mai vrei să vii,
Eu voi fi la polul opus,
Iar tu vei înceta să fii.
Căci și ultima pală de lumină
Se stinge ușor în surdină
Lăsându-mă pe mine vie
Iar pe tine o stafie.
Stelele
Luna e pală ca zidul rece de marmură
Nu îmi mai luminează orizontul cum o făcea odată
Orice încercare de a găsi o înlocuitoare era zadarnică
Până am avut șansa să te văd pentru prima oară
De fiecare dată
Când ochii mei au o șansă să te vadă
Noaptea nu îmi pare așa de întunecată
Cum era odinioară
Cu ochii tăi zglobi
Ca stelele pe cerul nopții
Luminează fiecare colț al zării
Pe care tu mi-l dezvălui
Seară de seară,tu mi-ai dat lumină
Când întunericul nu avea milă
Și cu fiecare clipă care trecea
Lumina ta mai tare se vedea
Mii de istorii
Nu mă pot răzbuna
Ca aș mai inventa
Mii de istorii
Cu prinți și prințese,
Pe valuri adânci
Peste mii de țărâmuri
Peste păduri întunecate
Și farmeci ascunse,
Poate aș mai inventa
Dacă aș mai putea
Mii de istorii
Ce el și cu ea .
De te-aș scrie
De te-aș scrie, te-aș avea
Într-un cuib de rândunea
Cuibăriți în cioc și pene
Asta-i dragoste, pesemne!
Amândoi și-o rămurică
Să te pierd mi-e tare frică
Pe aleea vântului
La capatul… pământului.
De te-aș scrie, ai cânta
Poezii din cartea mea
Despre noi și-un puișor
Împrejur, în zbor.
Și deasupra tuturor
Desenând pe cer un nor
Cu o notă de iubire
Să le dăm de știre.
De te-aș scrie aceste șoapte…
“Nu mai vreau singuratate”,
Condamnați pe veci să fim…
Să ne iubim!
De te-aș scrie reală ai fi
Tu m-ai iubi…
Eu te-aș atinge,
Și n-aș mai plânge.
De te-aș scrie ai putea
Să înțelegi că… ești o stea
Strofă închinată ție…
Despre ce n-a fost să fie.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.
Destin și soartă!
Cum aș putea să te uit pe tine,
Când inima mi-e plină de iubire,
Să mă apropii, noi știm prea bine,
Ca viitorul ne va aduce dezamăgire
Să stau departe nu e ceea ce simt,
Să vin aproape mult îmi doresc,
Dar știu că ești sub legământ,
Și mă feresc să nu păcătuiesc
Îmi este greu să-ti văd tristețea,
Pe care tu cu greu vrei s-o mimezi,
Și n-aș vrea să te-ajungă bătrànețea,
Până ce chipul drag nu-ți luminezi
Doar tu poți hotărî în astă lume strâmbă,
Cum viața să-ți trăiești fără a regreta,
Și când și cum să cadă a ta umbră,
Cănd soarele va străluci in viața ta
Să ne oprim, prieteni buni să fim,
Iubirea prin prietenie s-o mărturisim,
Unul pe altul nicicând să ne mințim,
Și dragostea adevărată să o găsim
Știm că ne naștem c-un destin,
Și scrisă este a noastră soartă,
Călătoria pe pământ e dar Divin,
Și un păcat mărturisit.. Iisus il iartă!
Îmi pare rău
Îmi pare rău
Eu sunt acel ,,Îmi pare rau",
Tu doar ,,Lasă că trece",
Aș vrea să fii în locul meu
Să vezi cum totul trece…
Ego-ul nu mă reprezintă,
Orgoliul-ți este scut,
Ți-ai construit chiar și o țintă,
Și nimerești doar în trecut...
Eu ,,Scuză-mi dramele nevinovate"
Tu doar ,,Mă faci să-mi ies din minți"
Eu ,,Hai să trecem peste toate"
Tu taci și nu-nțeleg ce simți...
Ce cuvinte ne-ar descrie?
Cine sunt eu?...Cine ești tu?
Eu simt, și am o teorie,
Eu sunt a ta,dar nu ești Tu
Mai am doar un cuvânt de spus,
,,Pleacă" și de mai vrei să vii,
Eu voi fi la polul opus,
Iar tu vei înceta să fii.
Căci și ultima pală de lumină
Se stinge ușor în surdină
Lăsându-mă pe mine vie
Iar pe tine o stafie.
Stelele
Luna e pală ca zidul rece de marmură
Nu îmi mai luminează orizontul cum o făcea odată
Orice încercare de a găsi o înlocuitoare era zadarnică
Până am avut șansa să te văd pentru prima oară
De fiecare dată
Când ochii mei au o șansă să te vadă
Noaptea nu îmi pare așa de întunecată
Cum era odinioară
Cu ochii tăi zglobi
Ca stelele pe cerul nopții
Luminează fiecare colț al zării
Pe care tu mi-l dezvălui
Seară de seară,tu mi-ai dat lumină
Când întunericul nu avea milă
Și cu fiecare clipă care trecea
Lumina ta mai tare se vedea
Mii de istorii
Nu mă pot răzbuna
Ca aș mai inventa
Mii de istorii
Cu prinți și prințese,
Pe valuri adânci
Peste mii de țărâmuri
Peste păduri întunecate
Și farmeci ascunse,
Poate aș mai inventa
Dacă aș mai putea
Mii de istorii
Ce el și cu ea .
Другие стихотворения автора
Amar venin
Amar venin mai port în cârcă,
Murdar destin mi s-a ursit,
Dar sufletul mai toarce încă,
Al vieţii fir iezit.
Nu pot s-accept drumuri închise,
Nu pot umbla pe nicăieri,
Vreau să străbat acele visuri,
Ce ascund speranţă şi mister.
Mi-e silă şi de faima ce o port,
De mersul ce mă-nţeapă în călcâie,
Mi se oferă o şansă de confort,
Dar fug ca dracul de tămâie.
Pribeag îmi e sortit să umblu,
Să vântur false idealuri,
Să îngurgitez un viitor prea sumbru,
Şi apoi să port cununi de lauri.
Aș da o lege…
Aș da o lege nefirească,
Ca toți să scriem poezie,
Şi om cu om să se iubească,
Să nu existe tragedie.
Aș da o lege mai profundă,
În fiecare zi o carte să citim,
Și-apoi în fiece secundă,
Copiilor s-o povestim.
Aș pune bir cuvintelor murdare,
Aş coase gura celor mai zevzeci,
Le-aș pune-n mână abecedare,
Și i-aș închide în biblioteci.
Aş da și-o lege mai nepotrivită,
Să facem cu savanții terapie,
Ca prin formule, lumii să transmită,
Că universul s-a născut din poezie.
Și l-aș ruga smerit pe Creator,
Chiar dacă pare nefiresc, bizar,
Să nu mă lase, trist să mor,
Ci-ntre coperți, deodată să dispar.
E timp...
E timp. Mai am timp să aștept,
Cufundat într-o tăcere răzleață,
Și dorm cu fluturii pe piept,
Să pot zbura în zori de dimineață.
E timp. Îi văd corabia cum trece,
Cum lasă-n urmă valuri de tăcere,
Și dorm sub cap c-o stâncă rece,
Să împietresc în zori a mea durere.
E timp. Îl văd pe Cronos ațipit,
Și-n noapte cum tăcerea plouă,
Și dorm pe-o muchie de cuțit,
Să pot taia amurgul pe din două,
Ca timpul să înceapă să alerge,
Tăcerea surdă în urmă să o lase,
Iar zorile de-ndată să dezlege,
Lumina ce prea mult întârziase.
Redestinare
Du-te pădure şi fă-te copac,
Aruncă-ţi crengile peste câmpie,
Şi lasă-mă-n pustie să zac,
În cântec surd de ciocârlie.
Du-te pârâu şi fă-te izvor,
Mistuie-ţi apele în deşertul arid,
Şi lasă-mă-n tihnă aicea să mor,
În albia secată sub un soare torid,
Purcede jăratec şi fă-te scânteie,
Împrăştie-ţi cenuşa peste oceane,
Şi adu lângă mine orice femeie,
Să-ngroape în abisuri ale mele ciolane.
Purcede măicuţă şi fă-te copil,
Supusă, acceptă jurământul cel cast,
Pe veci să trăieşti oriunde-n exil,
Iar eu nicicând să nu pot să mă nasc.
Du-te lumină şi fă-te atom,
Orbeşte Pământul pentr-o clipită,
Să rămân numai eu, ultimul om...
Şi să-L duc pe Dumnezeu în ispită.
Atâtea...
Atâtea griji se însumează,
Încât îmi pare un număr infinit,
Și nici nu știu dacă contează,
Dacă trăiesc ori am murit.
Atâtea poezii îmi bântuie prin creier,
Că nu au loc pe-o tonă de hârtie,
Şi încet, încep trăirile să-mi treier,
Să pot să-mi vărs amarul în pustie.
Atâta zbucium și sevraj,
Tresaltă carnea-mi de pe oase,
Încât îmi injectez curaj,
Pe moarte să o pot descoase.
Atâta putregai îmi stă pe suflet,
Și-mi colcăie mizeria în sânge,
Încât aș vrea ca al meu umblet,
În ani lumină a se frânge.
Atâta scârbă și atât dispreț,
Erupe zilnic din mulțime,
C-aș vrea pământul să-l îngheț
Ori să-l topesc cu tot cu mine.
Îndoiala...
Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?
Ce muget anost, peste veacuri ascult.
Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?
Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.
Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?
Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.
Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?
Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.
Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?
Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?
Amar venin
Amar venin mai port în cârcă,
Murdar destin mi s-a ursit,
Dar sufletul mai toarce încă,
Al vieţii fir iezit.
Nu pot s-accept drumuri închise,
Nu pot umbla pe nicăieri,
Vreau să străbat acele visuri,
Ce ascund speranţă şi mister.
Mi-e silă şi de faima ce o port,
De mersul ce mă-nţeapă în călcâie,
Mi se oferă o şansă de confort,
Dar fug ca dracul de tămâie.
Pribeag îmi e sortit să umblu,
Să vântur false idealuri,
Să îngurgitez un viitor prea sumbru,
Şi apoi să port cununi de lauri.
Aș da o lege…
Aș da o lege nefirească,
Ca toți să scriem poezie,
Şi om cu om să se iubească,
Să nu existe tragedie.
Aș da o lege mai profundă,
În fiecare zi o carte să citim,
Și-apoi în fiece secundă,
Copiilor s-o povestim.
Aș pune bir cuvintelor murdare,
Aş coase gura celor mai zevzeci,
Le-aș pune-n mână abecedare,
Și i-aș închide în biblioteci.
Aş da și-o lege mai nepotrivită,
Să facem cu savanții terapie,
Ca prin formule, lumii să transmită,
Că universul s-a născut din poezie.
Și l-aș ruga smerit pe Creator,
Chiar dacă pare nefiresc, bizar,
Să nu mă lase, trist să mor,
Ci-ntre coperți, deodată să dispar.
E timp...
E timp. Mai am timp să aștept,
Cufundat într-o tăcere răzleață,
Și dorm cu fluturii pe piept,
Să pot zbura în zori de dimineață.
E timp. Îi văd corabia cum trece,
Cum lasă-n urmă valuri de tăcere,
Și dorm sub cap c-o stâncă rece,
Să împietresc în zori a mea durere.
E timp. Îl văd pe Cronos ațipit,
Și-n noapte cum tăcerea plouă,
Și dorm pe-o muchie de cuțit,
Să pot taia amurgul pe din două,
Ca timpul să înceapă să alerge,
Tăcerea surdă în urmă să o lase,
Iar zorile de-ndată să dezlege,
Lumina ce prea mult întârziase.
Redestinare
Du-te pădure şi fă-te copac,
Aruncă-ţi crengile peste câmpie,
Şi lasă-mă-n pustie să zac,
În cântec surd de ciocârlie.
Du-te pârâu şi fă-te izvor,
Mistuie-ţi apele în deşertul arid,
Şi lasă-mă-n tihnă aicea să mor,
În albia secată sub un soare torid,
Purcede jăratec şi fă-te scânteie,
Împrăştie-ţi cenuşa peste oceane,
Şi adu lângă mine orice femeie,
Să-ngroape în abisuri ale mele ciolane.
Purcede măicuţă şi fă-te copil,
Supusă, acceptă jurământul cel cast,
Pe veci să trăieşti oriunde-n exil,
Iar eu nicicând să nu pot să mă nasc.
Du-te lumină şi fă-te atom,
Orbeşte Pământul pentr-o clipită,
Să rămân numai eu, ultimul om...
Şi să-L duc pe Dumnezeu în ispită.
Atâtea...
Atâtea griji se însumează,
Încât îmi pare un număr infinit,
Și nici nu știu dacă contează,
Dacă trăiesc ori am murit.
Atâtea poezii îmi bântuie prin creier,
Că nu au loc pe-o tonă de hârtie,
Şi încet, încep trăirile să-mi treier,
Să pot să-mi vărs amarul în pustie.
Atâta zbucium și sevraj,
Tresaltă carnea-mi de pe oase,
Încât îmi injectez curaj,
Pe moarte să o pot descoase.
Atâta putregai îmi stă pe suflet,
Și-mi colcăie mizeria în sânge,
Încât aș vrea ca al meu umblet,
În ani lumină a se frânge.
Atâta scârbă și atât dispreț,
Erupe zilnic din mulțime,
C-aș vrea pământul să-l îngheț
Ori să-l topesc cu tot cu mine.
Îndoiala...
Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?
Ce muget anost, peste veacuri ascult.
Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?
Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.
Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?
Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.
Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?
Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.
Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?
Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?