E timp...
E timp. Mai am timp să aștept,
Cufundat într-o tăcere răzleață,
Și dorm cu fluturii pe piept,
Să pot zbura în zori de dimineață.
E timp. Îi văd corabia cum trece,
Cum lasă-n urmă valuri de tăcere,
Și dorm sub cap c-o stâncă rece,
Să împietresc în zori a mea durere.
E timp. Îl văd pe Cronos ațipit,
Și-n noapte cum tăcerea plouă,
Și dorm pe-o muchie de cuțit,
Să pot taia amurgul pe din două,
Ca timpul să înceapă să alerge,
Tăcerea surdă în urmă să o lase,
Iar zorile de-ndată să dezlege,
Lumina ce prea mult întârziase.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 23 февраля
Просмотры: 352
Стихи из этой категории
Lepădare
S-a dat drumul la dezmăţ,
E plină lumea de lepre,
Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,
Şi nici nu ştim de unde vom începe.
Se aude un bocet fără de speranţă,
Şi jinduiri de îngeri păzitori,
Ne atrag păcatele în instanţă,
Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.
Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,
Prăpădul prin suflet străbate,
E plin de demoni pământul, văzduhul,
Dumnezeu, de la noi se abate.
Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,
Mersul lor sună ca toaca în prohod,
Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,
Caterisiţi alături de întregul sinod.
Mormăie cete de îngeri într-un regret,
Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,
Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,
În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.
Această zi, de Sfântul Valentin,
Această zi, de Sfântul Valentin,
Este împrumutată, de la un popor străin.
La noi România, iubirea e pecete,
Seducătorul şi faimosul Dragobete.
Acel fecior, român mereu el este,
Iubitul acela, ce visele le încălzeşte.
Cu al său năucitor mereu surâs,
Pentru el, Valentin e doar un fâs.
De-ar fi să am, chiar multe fete,
Şi toate doamnele, să mă răsfeţe.
Pe toate, le-aş iubi din plin,
Azi, chiar de Sfântul Valentin.
Azi, în această zi de Sfântul Valentin,
Bărbaţii toţi, sărută fetele din plin.
Fie brunetă, blondă sau roşcată,
La toate le oferă cadouri ei îndată.
Miștocarului
Tu, ți-ai făcut obișnuință
Să spui întruna mii și mii,
Arunci păreri fără să știi,
Cu silă, te alung când vii.
La poartă lacăt am să pun
Să mă aștepți mereu în drum
Și de dorești să îmi vorbești
Ajungi curând să te căiești.
Că limbă am și eu, să știi
Am chiar și darul de-a vorbi,
Încearcă să mai șuguiești
Că te reped de nu te vezi,
Iar dacă nu ți-a fost de-ajuns
Ca un afront ce mi-l aduci
Aduc și eu în schimb ceva
E palma mea pe fața ta.
De ce?
De ce e frig și inima mă doare,
Iar tu nu simți răceala dintre noi,
Stăm amândoi tăcuți în așteptare,
Și știm că pe-năuntru suntem goi
Ne punem tot mai des o întrebare,
De ce noi nu mai suntem ca-nainte,
Când știm că-n viața totu-i încercare,
Și uneori călcăm pe jar fierbinte
Și știm cu siguranța amândoi,
Că drumul nostru n-a fost un vis,
Am stat în vânt, bătuți de ploi,
Și nimeni și nimic nu ne-învins
A fost și greu, dar am trecut,
Peste necazuri, ce au durut,
A fost ușor și ne-a plăcut,
De mână tot timpul ne-am ținut
Pe calea vieții am evitat,
Să-ne-acuzăm unul pe altul,
Și am știut să ne purtăm,
Și-n spate să ne ducem sacul
Și anii ni s-au adunat cu plus,
Riduri adânci lăsând pe chipuri,
Și tinerețea ni s-a dus pe-ascuns,
La fel cum fură apa din nisipuri
..................................
În tinerețe totul ți se cuvine,
Nu știi să scazi și doar sa-aduni,
Iar când timpul bătrâneții vine,
Spui rugăciuni, speri în minuni ..............................
Un sfat aș da acum eu tuturor,
Trăieste, dar nu cu viața la pariu,
Și toate să le faci la timpul lor,
Ca nu cumva să fie...prea târziu!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Corabie în norvegiană
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Seilbåt
Kjære seilbåt, du flyter i det tilsynelatende endeløse havet,
Til hvilke kontinenter skal du denne gangen igjen,
Hva venter deg på ditt neste reisemål?
Seilbåt, seilbåt...
Hvorfor fortalte du meg ikke at du liker å seile så mye?
Hvorfor advarte du meg ikke?
Hvorfor forlot du havnen, bare ved å snu ryggen til deg et øyeblikk?
Hvordan kan jeg venne meg til tomrommet du etterlot meg?
Hvordan skal jeg fylle den?
Seilbåt, seilbåt...
Du var lett som en spurv,
Jeg håper du kommer tilbake lykkeligere enn der du gikk,
Jeg skjønner at du måtte gå
Det var slik du følte det
Det var det du trodde.
Vi hadde bygget deg så godt, av tre, roret, dekket,
Fra flere seilplater,
Jeg festet til og med ankeret ditt,
Jeg vet at det ikke blir lett for deg,
Havet har sine innfall,
Du vet ikke hva du kan forvente,
Når den blir opphisset og rister deg i alle retninger,
Han tar deg bare med på rutene som er mer tilgjengelige for ham,
Når det vil være vanskelig for deg, når du vil føle at du ikke har noen måte å holde deg flytende,
Vennligst se ned, se ankeret vedlagt,
Tenk at langveis fra, til og med tusenvis av kilometer unna,
Jeg passer på deg, jeg har deg i hjertet mitt,
Det er bare det at du ikke lenger er i nærheten av meg for å vise deg,
Sannelig, hvor mye vår forbindelse betydde,
(I en argumenterende tone)
Føl deg bra, slipp taket, glem hvem som har laget deg,
På to uker kom vi ikke engang i nærheten,
Hvis du tror det, er det ditt valg...
Bare vit at jeg bryr meg om deg, det er derfor jeg bygde deg så godt,
Som en siste oppmuntring sier jeg til deg: "Du må ikke bli skremt av stormene du vil møte mens du krysser havet. Ikke glem at etter stormen kommer godt vær."
Seilbåt: "Hva ville du gjort? Har jeg ikke lov til å bli en dag i Rio de Janeiro? Bare en dag, det er alt jeg vil ha, så kommer jeg tilbake til deg, jeg lover!"
Deșertul
E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.
Există un fel de sete și un deșert imens,
locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,
rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,
cei pierduți și inutili in noaptea vieții.
Noi stele incep să strălucească pe același
cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.
Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,
o lumină de noapte pentru toți cei invinși
care continuă să cante cantecele lor grele.
Ei caută o sursă de apă dulce. Orice
alt tip de apă este lipsita de importanță.
Cineva a spus că poate preface pămantul
uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre
sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,
rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.
Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde
totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.
Cu toate acestea, există o posibilitate infimă
de găsire a unui loc de supraviețuire.
Другие стихотворения автора
Fără tratament…
Sunt gol, pierdut, și imprudent,
Mă îndrept umil spre nicăierea,
Mi-e gândul mort și pasul lent,
Și-mi car în suflet mângâierea.
Se seceră pârdalnic ani din vârstă,
Și nu mai pot sădi măcar o clipă,
Sunt obosit iar zilele mă mustră,
Că-mi smulg penajul din aripă.
Cad mituri despre viață încontinuu,
Iar omu-i doar un nume-n catastif,
O amăgire în cer îi e destinul,
Iar mântuirea-i o trudă de sisif.
N-a fost îndeajuns o răstignire,
Iar Învierea am trecut-o la legendă,
Ne-am implantat păcatele în fire,
Şi-am luat în iad locașuri în arendă.
Prea multă răutate învăluie pământul,
Din om transpiră ura permanent,
Îmi sunt secate și lacrima, și gândul,
Sunt gol, pierdut și fără tratament.
Trecut-au anii
Trecut-au anii ca o clipă,
Cuib îşi făcuse şi uitarea,
Şi doar fotografia de sub sticlă,
Îmi mai trezea ardoarea.
Străbat cu gându` împovărat de ani,
Încet a timpului cărare,
Căci pe băncuţă sub castani,
A mea iubire e... ori mi se pare?
Cu pasul lent şi mult prea mic,
Sfios ca-n anii tinereţii,
Mă simt un june de bunic,
Ce dă răscoală vieţii.
Şi îmi ridic rebel reverul,
Aprind şi o ţigară ca boem să par,
Prin fumul rotocoale priveam cerul,
Şi mă gândeam cam cum s-apar.
Şi în gândirea mea bătrână şi firavă,
Cum să îmi fac intrarea-n scenă,
Trecuse timpul prea în grabă,
Şi sparse clipa mea boemă.
Iar când privirea de pe cer am coborât,
Băncuţa era goală …
Îmi las reverul hotărât,
Şi suflu amar în fumul de ţigară.
Mă aşez pe bancă şi oftez,
Căci tristă-i viaţa spre sfârşit,
Să mă gândesc la tinereţe, nu cutez,
Căci gându-mi este obosit.
Veniţi ...
Veniţi şi alungaţi-mi teama,
Voi, mângâieri de mamă ,
Se întinde peste mine drama,
Şi-mi simt privirea ca pe-o rană .
Veniţi şi alungaţi-mi grija,
Voi, sfaturi părinteşti
Mă hăcuieşte-n suflet schija,
Şi toate în jur par nefireşti.
Veniţi şi-mi alinaţi durerea,
Voi, leacuri din străbuni,
Mi-e inima amară precum fierea,
Iar ochii-mi ard în cap ca doi tăciuni.
Veniţi şi sufletul mi-l curăţaţi,
Voi, preoţi din altarele creştine,
O singură meteahnă nu-mi iertaţi,
Şi anume, c-am iubit pe orişicine.
Veniţi şi-mi puneţi o aripă ,
Voi, îngeri păzitori,
Să-mi pot sălta pentru o clipă,
Privirea peste muritori.
Epigrame XXXV
Lui Simona Halep - găsită dopată
A servit ași cu duiumul,
Şi a fost mereu precisă,
Dar i s-a oprit brusc drumul,
C-a servit o interzisă.
Lui Simona Halep – exclusă din tenis
A încercat un lob în cross,
Peste zona de testare,
Însă i-a ieșit pe dos,
Și-a primit o expulzare.
Lui Ion Țiriac
Cum Samson își purta puterea-n păr,
Şi nimeni nu-i stătea în față,
La Țiriac, e diferit, într-adevăr...
Că el și-o poartă în mustață.
Lui Nadia Comăneci - după operațiile estetice
A fost un zece adevărat,
O stea-n amurg de noapte,
Dar după ce s-a operat,
Arată de un opt spre șapte.
Unora ce îl critică pe Hagi
Toată lumea-l dojenește,
Și-l critică pe jupân,
Că româna o stâlcește,
Dar uită că-i aromân.
Unei femei de moravuri ușoare
Viitura îi spune în sat,
E un nume cam ciudat,
Lumea așa o botezase,
C-a distrus vreo patru case.
Unui amic
Amicul meu e foarte rău,
Și are o față atât de dură,
Că latră câinii în jurul său,
Numai cu juma' de gură.
Femeiești
Nevasta-mea e atâta de bizară,
Că a creat invidie între ele,
La psiholog e-n fiecare seară,
Doar cu problemele mele.
Unui lunatic
Vede fluturi peste tot,
Coloraţi în fel şi fel,
Eu nu-i văd, şi-atunci socot,
Că zboară în cap la el.
Soției infidelă
Soţie curvă…se mai poate,
Sintagma nu-i bătută-n cuie,
Dar numai ţie dintre toate,
Amanţii ţi-au făcut statuie.
Zicală sau beție
Bând cu amândouă brațe,
Unul dintre-ai mei vecini,
A plecat să dea la rațe,
Deși avea numai găini.
Zicală sau hoție
Când din pepeni ei l-au scos,
S-a crezut că e nervos,
Însă s-a clarificat,
El era chiar la furat.
Defect profesional
Îngâmfat e…Mi s-a spus,
Însă bine eu îl știu,
El priveste numa în sus,
Fiindcă e macaragiu.
Unui sudor – întors a doua zi la serviciu
Cu ochi roșii a venit,
Și ne-a spus că-i de la flamă,
Însă am aflat subit,
Că dormise aseară-n cramă.
Astenie
E o primăvară veșnică în tine,
Iar sânii-ți înfloresc în fiecare zi,
Mă țin de pleoape să te văd mai bine,
De le închid mi-e teamă c-oi orbi.
Pe loc te-aș desfrunzi de toate,
Arându-te cu plugul pe pulpele de gheaţă,
Iar ochii prin noroaie să-mi înoate,
Vâslind din gene până dimineață.
Săruturi grele aș arunca din ram în ram,
Să-mi înflorească ochiul dinspre tine,
Și ți-aș zidi chiar azi pe coapse-un geam,
La care-oi pune vitralii albe și cortine.
M-aș furișa tiptil pe sub pământul ud,
Să încolţesc pe pielea-ţi albă de satin,
Să mă adap setos din sânu-ţi crud,
Şi-n primăvara ta, astenic să leşin.
Lirismul absolut
Vreau să izbucnesc într-o explozie cu tot ce am în mine,
Cu toată energia să curg, să mă descompun,
Distrugerea mea să fie artă, inspiraţii, suspine,
Şi toate trăirile avute într-o singură vorbă să le adun.
Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine,
Moartea mea să fie triumful meu …
Până dincolo de margini să zbor îmi vine,
Şi să realizez distrugerea propriului “eu”.
Nasc în nebunia mea un apocaliptic vis,
Cu toate viziunile de sfârşit ca în crepuscule,
Prin el minciuna triumfă iar adevăru-i învins,
Iar trupul mi-e devorat de vietăţi minuscule.
M-am închis într-o noapte de veci,
Am trecut dincolo de sentiment şi poezie,
Toate căldurile trupului îmi sunt reci,
Iar tot ce e logic, pare o mare inepţie.
În această închidere nimic nu mă interesează,
În afară de chinurile şi voluptăţile nebuniei,
Aici chiar şi nimicul clocoteşte şi distrează,
E un tărâm paroxist al haosului şi poeziei.