Iubiri interzise

Mai lasă frunzelor copacii 

Mai lasă mării apa ei

Și cerului albastru norii

...mai lasă!

Mai lasă râurilor pești

Mai lasă păsărilor cuiburi

Ce-a cântecului glas îl ofileşti

...mai lasă!

Mai lasă sufletului taina

Mai dă copiilor răgaz 

Și minții obosite tihna

...mai lasă!

Mai lasă roua ierbii verzi

Și muntelui mai lasă-i stânca

Mai dă pământului livezi

...mai lasă!

Mai lasă limba ce o ai

Mai las-o să grăiască 

Dar nu în negru mucegai

...mai lasă!

Mai lasă orei timpul ei

Și zilei toată noaptea 

Mai lasă pupăza în tei

...mai lasă! 

Mai lasă cărții filele

Mai lasă ploii stropi

Mai stai puțin, oprește-te 

...mai lasă!

Mai lasă toate câte-or fi

Și dă-le veșnicie 

Mai lasă-te ca să mai fii

...mai lasă!

Marius Ene, Polonia, 11.12.2024

E multă vreme de atunci,

Când alergam pe lunci,

Eram iad, tu erai rai,

Din piei de șarpe mă strigai,

Vânam săruturi între sâni,

Veninul îți curgea pe mâini,

Veneam foc și plecam scrum,

Iar pielea-ți mirosea a fum,

Și zilnic tot mușcam din măr,

Și-apoi râdeam de adevăr,

Azi ne târâm pe lunci târziu,

Iar pielea ne miroase a sicriu.

Gândindu-mă la tine eu 

Te privesc tăcut-mirată;

Sărutându-ți fruntea ta

În noaptea mea uitată.

Tu ești cerul meu senin 

Plin de stele luminoase,

În noaptea ce se perindă lin 

Ce-mi scânteie în ochii mei raze.

Iubirea mea ești tu 

Celule, senin-albastru;

Cel ce-nrourezi pământu 

Umplându-l de verdeață.

Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,

Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,

Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,

Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.

Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,

Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,

Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,

Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.

Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,

Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,

Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,

Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.

De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,

Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,

Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,

Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.

Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,

Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,

Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,

Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.

Învață-mă toamnă să nu mai fiu trist

Să nu mai evoc tristețe,

Învață-mă toamnă să fiu fericit

Ca mama fiului ce a obșit,

Învață-mă toamnă cum să nu plâng

Atunci când inima îmi frâng,

Învață-mă toamnă cum să fiu rece

Șă îngheț durerea ce prin suflet îmi trece,

Învață-mă toamnă despre fidelitate

Să nu mai închiriez falsitate,

Învață-mă toamnă cum să trăiesc

Când singur pe mine nu ma iubesc.

Învață-mă toamnă...

Ceasul pare că-i un ochi ,

Orele și minutele se formează în perechi,

Pare un ceas din viitor,

Orele exacte sunt de ajutor.

Are o săgeată subțire,

Parcă-i un ac la prima vedere,

Ceasul parcă-i și o privire,

Ora se schimbă , la revedere.

Săgețile se rotesc mereu,

De ar scrie un mare eseu,

De-ar arăta și o secundă,

De-ar părea că-i o mică rundă.

Cifre scrise pe un ceas,

El continuă acest pas,

Nu se-oprește niciodată,

Nicio pauză vreodată.

Autor: Nicoleta Postovan 

Trupei de mascați – a poliției de intervenție

De acum o săptămână,

La sediu e mare rumoare,

Că-n misiunea de la stână,

A behăit berbecul din dotare.

Unui ucenic

Atât de des își pierde capul,

Lipsit de simțul cutezanței,

Că, mi-am trimis ciracul,

La Capul Bunei Speranțe.

Colegului Ion Cărbune

Nu știu de ce anume,

Aflându-se în armată,

Soldatul Cărbune,

A fost lăsat la vatră.

Unui instalator - de la echipa de intervenție

Într-un mod neașteptat,

Aflându-se în misiune,

Instalatorul a demisionat,

Că era prea multă presiune.

Soluție

Vrând teroarea să sfârșească,

Că totu-i plin de igrasie,

A început ca să citească,

Colț Alb... a mea soție!

Trusa de prim ajutor

Șoferul de pe tractor,

Avu iar un incident,

Și n-acordă prim ajutor,

Că e la al doilea accident.

Moș Crăciun bolnav ?

Anul ăsta nu mai vin,

Patru reni am mai puțin!

Știrea a devenit virală,

E…Insuficiență renală.

Viața

Când nu eram legat,

Eram pe munte, litoral,

De când sunt însurat,

Încerc s-ajung la mal.

Unui fotograf

I-a căzut de pe dulap,

Un aparat foto în cap,

Și de atunci ireversibil,

A devenit fotosensibil.

Lui Adrian Păunescu - îndemn către tineri cu poezia, Iubiți-vă pe tunuri

O focoasă și al său ins,

La îndemn nu s-au sfiit.

Iubind, fitilul au aprins,

Dar a scâncit, n-a bubuit.

Și zilnic mă gândesc numai la tine,

Zdrobesc pământ sub pașii mei mărunți,

Pe noapte am culcat-o lângă mine,

Apoi am evadat cu luna sus în munți.

Sub geam îți curge un râu de lacrimi,

Ce-a izvorât demult din inimă și dor,

Deschide larg fereastra mea de patimi,

Și-ncearcă suferința, măcar cu un picior.

Singurătatea am s-o-nvelesc într-o batistă,

Și am să vin ca să ți-o las la ușă,

De-ai s-o desfaci să știi că-n ea există,

Un urlet lung, și-o mână de cenușă.

Într-un cuib de cucuvele,

Plânge umbra mamei mele,

Prin fereastră intră-n casă,

Raza ei întunecoasă,

Și se-ndreaptă înspre icoană,

Unde intră ca să doarmă.

Casa prinde rădăcină,

Umbra mamei e lumină,

Și se vede prin podea,

Ochii săi de catifea,

Și preumblă prin pământ,

Trupul ei bătrân, flămând,

Și se-ntinde ca o mână,

Printr-un vrej de mătrăgună,

Şi mă ia de după gât,

Să-i țin noaptea de urât,

Şi mă mângâie pe frunte,

Și pe tâmplele cărunte...

Și îmi soarbe de pe obraz,

Lacrimile de necaz.

Eu cu patimă sărut,

Lacrimile ei de lut,

Şi le-adun încet pe toate,

Zi de zi noapte de noapte,

Plămădind cu a mea mână,

Trupul ei de sfântă mumă,

Şi-n a șasea dimineață,

Am suflat cu a mea viață,

Dar icoana de pe masă,

Unde doarme seara acasă,

Maica mea cu chip frumos,

Îmi șopti cu glas mieros:

Nu se poate fiul meu,

Să mă știu în viață eu,

Iară tu să fii în casă,

Doar o rază luminoasă.

Fă din lacrima de lut,

Un altar înspre trecut,

Și pe masa sa întinsă,

Las-o candelă aprinsă,

Și să știi feciorul meu,

Că lumina... voi fi eu!

Maica mea, lumina mea!

Fiul meu, altarul meu!

De dincolo de mări şi de oceane,

Îţi scriu tardiv în spuma unui val,

Şi teama de-a te pierde-mi dă frisoane,

Iar dorul mi se calcifiază într-un coral.

Talazuri furibunde lovesc malul,

Îmi cântă simfonii de Beethoven,

În zare încă luminează farul,

Călăuzind vapoare spre infern.

Mă simt din ce în ce mai gol de mine,

Crepusculi mă străbat la infinit,

Un fir de aţă mă mai ţine,

Să nu fiu în eternitate pironit.

Am deformat trăirile umane,

Iar corpul l-am măcelărit,

Am şters acele muzici diafane,

Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.

E secetă de graţie în trup,

Suntem treptat robotizaţi,

Mişcări de Alzheimer ne erup,

Atunci când suntem concentraţi.

Nu ştim să mai zâmbim frumos,

Un rânjet e la fiecare glumă,

Şi după-un hohot furtunos,

Ne apare-n colţul gurii spumă.

Haotic ochii-n cap se plimbă,

Imaginea o deformează,

În minte comandat o schimbă,

Şi-n cadre sataniste o filtrează.

Avem acum belciuge-n nas,

Ba chiar în buze, limbă şi urechi,

Precum juncanii de pripas,

Ori ivărele din porţi străvechi.

Avem şi pielea color tatuată,

Din creştet până în călcâie,

De nu mai ştii că e băiat ori fată,

Ori de e om sau e momâie.

Am deformat trăirile umane,

Iar corpul l-am măcelărit,

Comerţ noi facem cu organe,

Şi umblăm cu trupul ciopârţit.

Fericit e locul,

Unde pasu-ți calcă,

Bătu-m-ar norocul,

Ca să-ți fiu sub talpă.

Fericit e râul,

Goală und' te scalzi,

Bătu-m-ar desfrâul,

Apă să fiu azi.

Fericit e patul,

Unde dormi de fel,

Bătu-m-ar păcatul,

Să fiu lemn din el.

Fericit e cântul,

Ce-ți iese pe gură,

Ah, bătu-m-ar sfântul,

Ca să-i fiu măsură.

Fericit e cerul,

Ce-l privești cu dor,

Bătu-m-ar misterul,

Ca să-i fiu un nor.

Fericit nu sunt,

Ah, bătu-m-ar totul,

Sunt ca un mormânt,

Ce-și așteaptă mortul.