Şalul

O umbră fără glas
mă strânge.

O alung
și mă-nfășoară.

Un drum apare,
dar nimeni nu calcă.

Eram deja
pașii.

Doamne dă-mi te rog puterea...

Din genunchi sămă ridic...

Să mă scutur de durerea...

Care trupul mi-a lovit...

Doamne și te rog îmi spune...

Cumsă iert pe toți acei...

Care au lovit în mine...

Cînd eu îi iubeam pe ei...

Doamne eu te rog ma scapă...

De tristețea asta mare...

Fără milă ea îmi sapă...

Răni în suflet și mă doare...

Doamnelasă soarele din cer...

Sufletul să-mi  încălzească...

Frigul a intrat în el...

Gheața vreau să o topească...

Doamne,ia-mi tu inima la tine...

Tare mi-e mila de ea...

Căci degeaba bate înmine...

Dacă no vrea cineva...

Pe bună dreptate nu te cunosc pe tine,

O umbră ce a fost cândva o siluetă,

Un soare ce s-a luminat pe sine,

Ai fost un bun prieten.

O adiere ușoară de mai a lăsat o greutate în urmă,

A trecut vijelia și a ieșit iarăși soarele,

Un bun tovarăș alături de care am trecut furtuna,

Alături de care s-au liniștit apele.

Și fug oamenii pe lângă mine,întrec momentele pe secunde,

Dar nimeni nu-mi poate fi un prieten așa cum mi-ai fost tu,

Permite-mi să te felicit dragă,

Acum îmi ești un frate bun.

De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,

Din zecile de case cu ușile închise,

La una mai micuță privirea-mi se oprise,

Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.

Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,

Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,

Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,

Iar noaptea se retrase în săli de catedralare.

Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,

De parcă purta-n sine o vină din trecut,

Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,

Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.

Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,

Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,

Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,

Și noi murim încet, privind un chip pustiu.

Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,

Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,

Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,

Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.

Noi suntem toți de la țară,

Cu fața curată,

Cu vorba mai rară,

Cu treapta mai 'naltă la scară.

Noi suntem toți de la țară,

Cu somnul pe frunze afară,

Cu gândul ce-ntruna ne zboară,

Spre zori și apoi înspre seară.

Noi suntem toți de la țară,

Cu mână vânjoasă de fiară,

Cu spatele drept care cară,

Orice povară...

Noi suntem toți de la țară,

Țăranul ce câmpul își ară,

Copilul cu vita de sfoară,

Roada ce șade-n cămară.

Noi suntem toți de la țară,

Cu viața și dulce, și-amară,

Cu ruga către Fecioară,

În fiece seară.

Vă spun pentru ultima oară,

Nu suntem o pradă ușoară,

Iar neamul nicicând n-o să piară,

Căci suntem toți de la țară.

În laboratorul numit bucătărie, vom face experimente,

Din unele raționamente,

Cum că ar fi interesant să mâncăm ce n-am gustat de două decenii,

Da, fix de două decenii, nu spun tâmpenii,

Fără prea multe ezitări

Sau orice alte amânări,

Ne apucăm să facem vată de zahăr,

Ce altceva ar putea pofti un suflet tânăr?

Așadar, ne trebuie zahăr, 

Nu mult, doar 250 de grame,

Dacă vreau să o fac mai dulce, nu strică alte câteva micrograme,

Adăugăm 30 de grame se sirop de glucoză,

Mă străduiesc să nu mai depășesc această doză,

O jumătate de linguriță de oțet alb și 120 de mililitri de apă,

Presimt că vata să prindă contur o să înceapă,

Mai punem și 500 de grame de amidon de porumb,

Opțional, mai folosim și bomboane colorate, nu doar albastre, că începe să capete culoare de plumb,

Mai punem și roșii și obținem violet,

Chiar arată ca în poza de pe acel bilet

Lăsat pe masă,

Fără de care vata nu ar fi putut să-mi iasă.

Poftă bună vă urez,

În timp ce vata cu bucățele minuscule de ciocolată mi-o decorez.

Îmbrățișează-mă  viață
Încă o dată…
Și reazemă de - al tău zid
Cu  iedera-ți verde răcoros
Culorile vieții  să le privesc
Vitralii ce-n ochi se risipesc
Precum  cioburi frumos colorate.

Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Iar eu am să-ți las urma
Dorințelor mele pe-al tău zid,
Pe-a ta  iederă înlăcrimată
Unde, privirea-mi zace  strivită
Când pleoapele reci mi se închid.
Îmbrățișează-mă viață încă o dată.

Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu  traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este  zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era  printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă  un falnic cireș  cu  crengile și ramurile  încă fără frunze, apoi  rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
-  Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic  copacul, dar încă nu știe, nu a învățat  cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau  în răspuns  către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă  frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă: 
 -  NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa  repetent…Am înțeles că natura  te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță  la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult  mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea  sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si  pământul din care au răsărit.  Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu...  ?
TU,  ce-ai fost  zămislit  OM ,
Creație supremă  a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un  lacom
 Dezbrăcându-te de haina umanității
 Întruchipat  în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic  hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi,  biciuiești și-arunci  în noroi
Pe toți  urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
 - Cainule!  Tu ești  acela care  ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină  falnică de cireș  un  scrin  în care ți-ascunzi  tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la  tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată  frumusețea cireșului, frumusețea naturii :  
 - Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să  trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să  duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
 Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .

Gândul meu astăzi ar vrea
Să ajungă până la nori
Să-i alunge ca pe ciori
Cerului să-i dea privirea,
Nouă să ne-aducă iar, iubirea.

Gândul meu astăzi ar vrea
Să se-nalțe ciocârlia
Toți să-i auzim solia
Trilurilor nemuritoare,
Urcând scara razelor de soare.

Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.

Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă  piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea  aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.

Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez  cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă  încotro
Este  alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.

M-am urcat
Pe acoperiș
Să mă învelească
Stelele
Și tocmai am prins
Luna
Între degete
Era pustiul la ea
Pentru un timp,
Iar pe pământ
Puțină nemișcare,
Că noapte doar era
Și numai atunci
Luna  răsare
Să întrebe
De ce am dat-o
Iubirii în dar.
Pe tine luna
Când te-a întrebat?...

Azi, mă rog la tine Doamne
Pentru mine azi mă rog
Fă minune în minune
Să nu văd ce  am mai văzut
Să n-aud ce am auzit
Și mă lasă-n iarna vieții
Să m-aud…Să mă privesc…
Să mă satur stând cu mine,
De mine rezemată să m-așez
Doamne!
Anticipat, îți mulțumesc.