Демон

Акустика в ушах, бессмысленные звуки.
Два дня подряд лежу в цепях, теряя твои руки.
Я не знаю как сказать и стоит ли вообще. 
Тебя ведь не вернуть назад...
два дня как не вернуть уже.

В граните манящих глаз, ищу я надежду,
В глубинах серых зрачков я вижу невежду. 
Зеркалом тёплым сквозь холод гранита,
Я знаю, я вижу, надежда убита!

Согрей же меня улыбкой безбрежной, 
Любимой, родной, сладкой и нежной.
Я в ней утону как в парах Эндофрина, 
В горькой агонии белого дыма.

Ступенями в низ дождём уплывешь, 
Грусть разбитого сердца себе заберешь. 
Там где тёмные улицы мертвой мечты, 
Родиться новая жизнь, восскресшей души.

Я долго шёл к себе пустому, 
Я долго думал о судьбе.
Я знал не будет по простому,
и путь свой продолжал во тьме.

Я танцевал в кругу равнин,
Под мне противный звук гитары. 
и мне не быть в кругу своим, 
и мне не выйти из Сансары.

Я слишком сильно быть хотел, 
Освобождённым от проклятья, 
Но ведь проклятие – мой удел
и я уйду в круга обьятие

Они мне обещают жизнь,  
Они! Слепые от рожденья.
Пытаясь только услужить, 
Слепым и глупым убежденьям. 
 
  Они мне обещают мир,  
  Руками красными от слизи. 
  Пытаясь запереть меня в сортир, 
  Прикрасами их идеальной жизни. 

Разве плохо быть волком? Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, ты певец, ты белой дамы певец её призывая лучезарный венец.

Разве плохо быть волком? Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,  в голове и в воле, несломанный летающий беркут.

Разве плохо быть волком? Твой голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, где темнота стеной, где мира последний обрыв.

Разве плохо быть волком? Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, даже стая когда к стене прижала, ты стоишь, собака бы убежала.

Разве плохо быть волком? В дыхании пару ты силы находишь, весь мир горит в аду, а ты даже не стоиншь.

Trist, sunt trist mereu de dor,

Pe cer nu mai văd nici stele...

Cred că stelele tot mor,

Şi cad in palma ta mergele.

Să ştii ca nu mai vreau să mor,

Nu mai vreau sa simt durere. 

Insă dragostea o să o las ca arhespor,

Să rămină sursa, ce imi dă putere.

Nu jeli ce-a fost odată,

Tot trecutul lasă-l dus

Atâtea căi sunt de urmat,

Nu te lăsa intimidat.

Cu cât cărarea, e mai grea 

Pe care-o  lași în urma ta,

Răsplata pare mai bogată

În viața asta zbuciumată.

De cazi în brînci, să te ridici

Prin credință și efort

În clipa grea nu blestema

Zâmbind să-ți spui:

Mai pot visa, 

Mai pot urca,

Mai pot spera....

Bine este cuvântat,

Cel ce-n biserică a dat,

Domnul toate vede el,

Cea ce facem pentru el,

Un mic dar, recomandat ,

Ajută să fi iertat,

De păcate și de rele,

Dumnezeu știe de ele,

Și ești pomenit mereu,

Na aștepta numele tău,

Să-l auzi căci Dumnezeu,

In lucrarea ce o are..

El știe pe fiecare,

Ne răsplătește, ne iartă,

Nu ne lasă niciodată.

Pragul casei nu mai desparte două spații.
El desparte două vârste.
Copilăria vine de dincolo și-mi lasă pe masă
vechea spaimă, ambalată într-un sfat:
„Nu fuma, îți face rău, te arde.”

Dar timpul nu are urechi să audă avertismentele.
Acum știu:
noi nu am aprins niciodată nici o țigară,
ci viața ne-a strâns între buzele ei invizibile
și ne-a fumat, tacticos, până la os.

O inhalare adâncă, organică,
prin toate rețelele sângelui.
O combustie mută în care anii se aprind la un capăt
și se prăbușesc, stinși, la celălalt.

Pe unii dintre noi ne-a transformat în fum boem –
o dâră de cireșe uitate la copt în arșiță,
purtând în ele gustul dulce al unei veri care a durut.
Pe alții – ne-a lăsat zgură.
O mână de frunze uscate, măcinate pe margini de drum,
mirosind a toamnă definitivă și a pământ resemnat.

Nu există nicio instanță unde să depui plângere.
Nu poți striga în fața acestei mari mistuiri
că viața e dăunătoare,
că e nedreaptă sau rea.

Ea doar respiră prin noi.
Iar când se oprește,
scrumul rămas în piept
doare cu o precizie chirurgicală.

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

Am ajuns în punctul zero

Unde nulul e mai nul, 

Unde-i dulce degradarea, 

Unde totul este scrum, 

Unde clopotele morții bat și cântă neîncetat.

Am ajuns în punctul zero

Unde abisul e mai abis, 

Unde căderea e lungă,

Unde sufletul s-a stins.

Unde tristă-i întrebarea:

Unde-s eu, fetița-zâmbet?