DOR DE LUMINĂ

Pământul nu plânge,

ci veghează în tăcere,

o lumină care nu poate fi atinsă

de mâinile trecătoare.

Copacii stau verticali

înfășurați în seva lor nemuritoare

și fiecare frunză

este o scrisoare tăcută

adresată veșniciei.

Râurile curg nu pentru noi,

ci pentru ordinea lumii;

ele poartă memoria munților,

dorul ploii, șoaptele vântului.

Cine le tulbură cursul

întrece timpul și uitarea.

Aerul păstrează șoaptele universului,

și fiecare respirație

este o alegere:

să fii martor sau să fii prădător.

Omul trece printre acestea,

fragil și trecător,

dar chemat să fie custode,

nu stăpân.

În ochii lui, natura se oglindește

ca o lumină care nu poate fi posedată,

ci doar respectată.

Și astfel pădurile, râurile, vântul și aerul

rămân vii prin atenția noastră,

iar ființa umană

își află rostul

în oglindirea sacră

a lumii care nu moare...

Am învățat să mergem drept

fără să știm încotro.

Busola stă pe raft,

curată, nefolosită.

Binele nu mai coboară din adânc,

se negociază la suprafață.

Răul nu mai sperie,

doar încomodează.

Am schimbat altarul

cu o masă de calcul,

iar sufletul

cu un profil editabil.

Nu mai căutăm adevărul,

ci versiunea care doare mai puțin.

Nu mai cerem iertare,

doar explicații.

Și totuși,

în tăcerea care urmează zgomotului,

se aude un pas vechi,

o chemare fără nume,

o axă care încă ține lumea

să nu cadă.

CASA PĂRINTEASCĂ

Casa părintească nu pleacă nicăieri.

Rămâne.

Cu ferestrele pline de amintiri

și cu pragul tocit

de pași care s-au întors mereu.

Acolo, timpul merge mai încet,

pereții știu numele tuturor,

iar masa mică

a ținut cândva 

mai multă iubire

decât încape într-o viață.

În curte, tăcerile sunt blânde,

iar serile au miros de pâine caldă

și de griji nerostite.

Nimeni nu întreabă

cine ai devenit -

e destul că ai venit.

Casa părintească

nu e din lemn sau piatră,

ci din glasuri,

din așteptare,

dintr-un „ai mâncat?”

spus ca o rugăciune.

Și oriunde ai fi,

când ți-e dor,

te întorci acolo

fără drum,

pentru că ea

a rămas în tine.

Ești începutul,

dar și sfârșitul meu blând.

Ești tăcerea care prinde glas.

Ești binecuvântarea care respiră,

femeie născută din rugăciune.

Ești primăvara din inima mea,

cuvântul nerostit

pe care-l aud doar eu,

în miezul nopții,

când Dumnezeu tace.

În al tău zâmbet

pacea se ascunde,

în mâinile tale iertarea.

Ești acea clipă

care sfințește timpul,

focul care nu mistuie

ci luminează.

Și de-ar pieri lumea

și cerul ar cădea,

tot tu ai rămâne -

răspunsul Domnului

la dorul meu de viață.

Ești primăvara din inima mea,

și în tine -

Dumnezeu zâmbești.

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

tehnologia ne știe chipul,

ne cunoaște vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

Și totuși, prin fire și cod,

trimitem speranță

învățăm, vindecăm,

salvăm timp, salvăm vieți.

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

O lacrimă cade,

mică, fără zgomot,

pe obrazul obosit

al sufletului rătăcit.

Ea nu cere răsplată,

nu vrea aplauze,

nu caută priviri.

Doar străbate tăcerea

și spală cenușa păcatului.

În ea se ascunde frica

și durerea de sine,

dar și dorunța de a fi mai bun,

de a începe din nou.

Lacrima pocăinței

nu se pierde;

se scurge în adâncul inimii

și acolo naște iertarea.

curățirea, renașterea.

Când ochiul se usucă,

nu rămâne gol,

ci plin de speranță,

căci în fiecare cădere

Dumnezeu ridică.

Și astfel sufletul învață

că pocăința nu e sfârșit,

ci începutul drumului

spre lumina eternă.

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.

Un gând
mă poartă-n tăcere.

Îl ating
și devin ecou.

Îl las
și devin vânt.

Eram deja
clipa.

Eram deja
apusul.

O lacrimă cade,
dar nimeni nu plânge.

Ceva mă apasă tare,

Să fie oare un sentiment vechi

Pierdut prin chin și durere

Sau este o altă parte din inimă care moare?

Fiecare propoziție sfârșește

Ca o simplă întrebare,

E vina mea

Sau dorul a început să doară mai tare?

Neliniștea o confund cu durerea.

M-am pierdut,

M-am regăsit,

M-am înecat

Și am murit,

Spune-mi tu, m-ai regăsit?

Groparul coboară cu pasul tăcut,

Sub cerul cărunt, sub norii de lut.

El nu se grăbește, el știe prea bine

Că tot ce-i sub soare ajunge la sine.

Cu hârlețul lui vechi și palmele reci,

Deschide pământul, dar nu-l face să pleci.

Nu-i mâhnit, nu-i ursuz, nu-i un om fără viață,

Ci doar un artist cu lopata în brață.

El sapă tăceri, dar nu sapă uitare,

Căci morții sunt vii în a celor chemare.

Și-aude povești în țărână lăsate,

În vântul ce plânge, în ploi ne-mpăcate.

El n-are ceasornic, căci timpul e mut,

Pentru el nu există „prea mult” sau „prea scurt”.

Căci morții se-ntorc în pământ ca o șoaptă,

Iar viii îi poartă în inimi, o viață.

Și poate, cândva, când stelele-or stinge

Și trupul lui va fi doar humă și sânge,

Alt gropar va veni, cu hârlețul în spate,

Și-l va pune sub cer, să viseze departe.

Noaptea, dincolo de timp

Intr-un spatiu curgator

O calatorie vie simt

Cand revin, doar un ecou.

Aici totul e stabilit,

Conectat si pre-gandit

Apasator, de nemiscat

Forte, tensiuni... ii conectat.

Dar, e doar o jumatate,

Ca pe cand incep a cugeta

Soarele in urma il vad 

Cu opt minute si jumatate

Dar voi, stelelor voioase

Vii prezente voi vorbiti

Lumini misterioase

Din trecut voi straluciti

Spatiul curge, se indoaie

Timpul face si el la fel

O sceneta, poate-n vise

Prindem un glimpse in culise.

De ce, analfabeților, 

distrugătorilor, paraziților?

Distrugeți pura noastră

limbă română măiastră.

În meleagurile noastre nu există

Scrierea voastră materialistă

Voi mâncați literele

Până explodează Soarele!

Nu există verbul a vroi

Cu fonetica sunteți tâlhăroi,

Ce splendidă e gramatica,

VOI, o batjocoriti în ea!