La umbra ta

Nu-i rugăciune fără-un biet genunchi, 

Plecat smerit peste podea, 

Cum nu-i nici creangă fără trunchi, 

Și frunză fără creanga sa. 

Nu-i rugăciune fără gând curat, 

Plecat din inimă spre rai, 

Cum nu-i nici lan nesecerat, 

Şi bob lipsit de pai. 

Nu-i rugăciune fără dor aprins,

Cu taină mare la mijloc, 

Cum nu-s nici focuri de nestins,

Și fum fără de foc. 

Nu-i rugăciune fără-un strop de har,

Ce-aduce inimii alean,

Cum nu-i nici țărm fără hotar,

Și valuri fără de ocean.

Nu-i lacrimă să fie o risipă,

Când ne rugăm stăruitor, 

Cum nu-i nici zbor fără aripă,

Și aripi fără zbor...

De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,

Din zecile de case cu ușile închise,

La una mai micuță privirea-mi se oprise,

Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.

Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,

Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,

Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,

Iar noaptea se retrase în săli de catedrale.

Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,

De parcă purta-n sine o vină din trecut,

Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,

Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.

Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,

Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,

Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,

Și noi murim încet, privind un chip pustiu.

Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,

Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,

Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,

Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.

Atunci când norii se vor frânge,

Pe cer pustiu,

Pe cer pustiu,

La pieptul meu te-aș strânge,

Să nu mai ştiu,

Să nu mai ştiu!

Şi dacă timpul blestemat,

Ne-ar despărţi,

Ne-ar despărţi,

În ochiul meu înlăcrimat,

La fel vei fi,

La fel vei fi!

Atunci când visul s-ar topi,

Fără să știu,

Fără să știu,

Din dorul meu te-aş zămisli,

Iubit să-ți fiu,

Iubit să-ți fiu!

Şi dacă umbra s-ar culca,

În colț stingher,

În colț stingher,

Cu ochii tăi aș căuta,

Lumina-n cer,

Lumina-n cer!

Atunci când totul s-ar sfârşi,

Chiar dinadins,

Chiar dinadins,

Mereu în inimă-mi vei fi,

Un foc aprins,

Un foc aprins!

Miroși a rai, și aripi văd,

Cum trupul ți-l înălță,

Dar sângele ți-e încă greu,

Un plumb legat cu ață.

Sub piele ta orașe mor,

Străzi reci nu te mai cheamă,

Iar eu alerg într-un decor,

Ce-mprăștie în juru-i teamă.

Te văd cum arzi într-o lumină,

Iar carnea-ți sfârâie pe oase,

Și-un abur se înalță-n vânt,

Și-a îngeri aerul miroase.

Miroși a rai, și aripi văd,

Cum trupul ți-l înălță,

În jurul meu totu-i prăpăd,

Iar moartea parcă te descalță.

Te caut printre amintiri,

Cu glasuri de furtună-n piept,

Dar nu mai ești, și sub priviri,

Întregul rai e un deșert...

Cuprins de tăcere,

Am învățat a urla,

Pe buze, cu miere,

Am deprins a tăcea.

Trăind în lumină,

Treptat mă întunec,

Grâu din neghină,

Spre ceruri alunec.

Cuprins de iubire,

Accept orișice,

Orbit în privire,

Nu contează de ce...

Strivit de cuvinte,

Învăț să ascult,

Ce va fi înainte,

Îmi pare demult.

Cuprins de plăceri,

Să sufăr mi-e lesne,

Sleit de puteri,

Murmur pricesne.

Trăind pe pământ,

Învăț ca să zbor,

Privind un mormânt,

Nu uit c-am să mor...

Voi sta şi voi scrie,

Şi ca să fiu înţeles,

Voi trimite solie,

A mea vorbă în vers...

Voi muşca din hârtie,

Şi-am să scuip unde-am şters.

Voi sta să recit,

Al meu vers neînţeles,

Un mesaj răstignit,

De poeţi mai ales…

Un cuvânt ce-a înviat,

Din om bun şi curat.

Am să stau să citesc,

Ca apoi să-nţeleg,

Ce-i normal şi firesc,

Ce-i sfărmat ori întreg…

Ce ne-ndeamnă să fim,

Şi de ce nu iubim.

Iubirea, speranța, dorul ascuns, 

În spasme și jale strănută, 

Plouă de parcă adie un plâns, 

Şi-n convulsii lumea-i căzută. 

Umbra își leagănă tâmpla pe zid,

Sub pleoapa unei zile febrile, 

În minte ferestre se-nchid, 

Lăsând în afară gânduri ostile. 

O liniște aspră tainic se frânge, 

În cioburi mărunte de teamă, 

Și-n sufletul trist, lacrima curge, 

Ca seva amară ieșită din rană.

Iar timpul cu secunda bolnavă,

Își poartă tăcerea prin oase, 

Împrăștie numai venin și otravă, 

Iar clipele cad zgomotoase.

În golul rămas între vis și regret,

Când lumea în sine se frânge,

Rămâne același veșnic secret;

Cum știe poetul că sufletul plânge? 

Разве плохо быть волком? 

Разве плохо быть волком? 
Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, 
Ты певец, белой дамы певец её призывая лучезарный венец.
Разве плохо быть волком?
Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,
Клетка ничто, в душе летающий беркут.
Разве плохо быть волком?
Голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, 
В темноте что стеной,  мира где последний обрыв.
Разве плохо быть волком?
Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, 
Когда стая к стене тебя прижала, ты стоишь, собака бы сбежала.
Разве плохо быть волком?
В дыхании пару ты силы находишь, 
Весь мир горит в аду, а ты даже не стонишь.

Pași nevăzuți
străbat clipa mută –
ecoul rămâne.

Liniștea plouă
peste gândul pierdut –
timpul adoarme.

Un fir de lumină
între două abisuri –
și totuși zâmbim.

compoziție muzicală

pentru

orașul de aur pierdut.....

bătăile ritmice ale tobelor,

nu înăbușă

salvele de tun

în onoarea

regilor antici.

 respirație artificială

pentru  răsăritul lui aten-oraș

readus la viață...

nefertiti încrezătoare

trece, ca o boare,

pe străzile din piatră,

flancate cu falnice

case.

Învață-mă toamnă să nu mai fiu trist

Să nu mai evoc tristețe,

Învață-mă toamnă să fiu fericit

Ca mama fiului ce a obșit,

Învață-mă toamnă cum să nu plâng

Atunci când inima îmi frâng,

Învață-mă toamnă cum să fiu rece

Șă îngheț durerea ce prin suflet îmi trece,

Învață-mă toamnă despre fidelitate

Să nu mai închiriez falsitate,

Învață-mă toamnă cum să trăiesc

Când singur pe mine nu ma iubesc.

Învață-mă toamnă...

Atunci când te pasc renunțările,

vin ele, gândurile...

Un soare-ți răsare în țeastă,

și simți peste tot apăsare,

totu-i mormânt, nimic nu tresare,

apoi într-o liniște surdă,

îți pătrund săgeți în orbită,

ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,

și mintea îți cade rănită.

Deodată te cuprinde o spaimă nebună,

și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.

Dar vin... armate întregi,

diferite nuanțe și simțuri,

comit peste tot fărdelegi,

parcă sunt coase cu zimțuri.

Pătrund prin pereți, prin ferestre,

direct în inimă și-o străpunge,

ea cântă ca mii de orchestre,

și apoi tăcută se frânge.

Trec prin carne și os, și-ntuneric,

prind stelele și le împlântă,

în sute de ochi ce țipă isteric,

la o lacrimă sfântă.

Vin... puzderii,

din trecut, de demult, de aiurea,

să-ți înfigă în tâmple securea,

vin, cărând frați, copii și părinți,

și-n minte ți-i așează cuminte,

și trebuie s-alegi între ei și arginți...

o rană ce-o porți veșnic în minte.

Și-atunci când nu mai aștepți nimic,

vin...

rânduri, rânduri,

blestematele gânduri.