Îndemn la rugăciune
Eu sunt stăpân peste nimic,
Un veșnic rob fără sărsam,
Un călător în astă lume,
Un biet creștin fără să știu.
Văd cimitirul plin de viață
Orânduind coloanele de morți,
Un amalgam ciudat de oase,
Un dans macabru în decor.
Mă văd epavă într-un vid,
O umbră falsă pe pământ,
Sunt un orgoliu fad al unui slut,
Un bâlbâit timid al unui mut.
Văd moartea ca perfecțiune,
E ispășirea noastră-n absolut,
O veșnicie fără formă,
O zdreanță aruncată-n vânt.
Spre drumul judecății mele,
În fiecare zi cu nume
Îmi lepăd gândurile lumii
Și mă îndemn la rugăciune.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Vasile Serban
Дата публикации: 27 марта 2023
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 747
Стихи из этой категории
Fără titlu
Încă te păstrez în amintiri,
Nu te încadrezi la fostele iubiri,
Pentru că încă te iubesc,
Pentru că încă te doresc.
Ți-am jurat c-am să te-aștept o viață
Pași mei către tine-s precum fuga pe gheață,
Mă risc la fiecare pas, risc să mă pierd ,
Dar n-am să renunț niciodată la cea ce cred.
Eu cred și sper să am dreptate,
Pentru tine renunț la propria-mi moarte
Pentru tine aș suferi o eternitate,
Numai să te am măcar o clipă aproape.
În van „nebunu”-ncearcă
În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă
C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat
Din partea-aceluia ce-l ia în șagă
Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.
Oriunde merge-un deget îl acuză,
Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;
Că are una sau că n-are scuză,
E judecat că-n felul său cântă.
Și chiar de-nsingurat pe lume este,
Măcar o rațiune caldă i-e,
Când vede cum „normalul” dă de veste
Aceeași vorbă ce îl împuie:
Pe griul fad și dens de grea rumoare
Prin el aduce-o pată de culoare.
Efecte adverse, in lumi diverse...
Ineca-tu-m-am de parfumul morbid,
Desele crengi, in sicriu' de molid...
Infrigurat e universul lui Saturn,
Hercul' infrange, eu nu curm.
Parfumul efemer, al dragostei etern,
Legatura rupta a materialului tern.
Ura, desparte numeroase turme,
Iubirea despica ale inimii urme...
Anticrişti revoluţionari glosă
Ne-am depărtat de Dumnezeu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
Ne place în ură să trăim,
Să gemem de păcate mari,
La fel ca demonul să fim,
Anticrişti revoluţionari.
Multe sunt în astă lume,
Zdruncinată de războaie,
Alte-s rele, alte-s bune,
Însă toate ne înmoaie,
Căci povara e prea mare,
Şi încercând s-o micşorăm mereu,
Am făcut-o şi mai mare, căci
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Cum ploaia irigă puietul,
Din care creşte copacul,
Aşa ura ne inundă sufletul,
Din care se naşte păcatul.
Nu vrem să facem nimic,
Nu vrem ca iubiţi să mai fim,
Din rău muşcăm câte un pic,
Noi toţi ce creştini ne numim.
Lăsăm aşa în voia lui satan,
Purtaţi de a lui mreje viclene,
Reacţionăm doar gândind în van,
Fiind atraşi de ispite obscene.
Iar cum plin de omizi e pomul,
Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,
Urând, ne-am depărtat de Domnul,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu.
Sperăm cu toţi într-o iertare,
Venită iar de la Isus,
Izbăvindu-ne de faptele murdare,
Făcându-ne egali Celui de sus.
Aşa de mult El ne iubeşte,
Dar noi iubiţi nu vrem să fim,
Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
De ce cu visuri să trăim,
Când visul îl putem îndeplini?
Doar buni şi milostivi să fim,
Iar semenul să îl putem iubi.
Dar nu, e osteneala mult prea mare,
Căci inima-n păcate ne-o zidim,
Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,
Ne place în ură să trăim.
Să fim conduşi spre întuneric,
Spre pierdere şi neeternitate,
De pofta şi simţul luciferic,
Ce ne împinge de la spate.
În spate stă şi tot ne-apasă,
Să devenim nişte tâlhari,
Să jefuim pe cel de-acasă,
Să gemem de păcate mari.
Ca Iuda vrem să devenim,
Să-L vindem pentru arginţi,
Părtaşi cu demonul să fim,
Şi apoi să cerem rugăminţi.
Inchidem cartea sfânta de pe raft,
Ca-n ură şi invidie să trăim,
Dorinţa noastră e de fapt,
La fel ca demonul să fim.
Veniţi-vă în fire oameni buni,
Acum cât nu e prea târziu,
Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,
Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,
Înainte ca răul din noi să stârnească,
Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,
Fiindcă atuncea o să ne numească,
Anticrişti revoluţionari.
Anticrişti revoluţionari,
La fel ca demonul să fim,
Să gemem de păcate mari,
Ne place în ură să trăim.
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
În zadar în portugheză
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
Em vão
Na primavera, com a alma vibrando,
Esperamos a felicidade sonhando,
E no outono, quando as esperanças morrem,
Ainda temos uma nuvem,
Todos nós esperamos em vão
Felicidade que nunca mais volta,
Embalando apenas um sonho fugaz
À noite, o céu está sempre claro,
Voamos com um desejo louco pelo paraíso,
Mas no refrão vemos que ainda era um sonho.
Todos nós esperamos em vão
Felicidade que nos escapa
E na alma eles peneiram amargamente
Pensamentos que nos enganam,
Em vão imploraremos,
Vamos esperar em vão
Felicidade que sempre queremos,
Eu não venho mais!
Todos nós esperamos em vão
Felicidade que nos escapa
E na alma eles peneiram amargamente
Pensamentos que nos enganam,
Em vão imploraremos,
Vamos esperar em vão
Felicidade que tanto queremos
Eu não venho mais!
Impas
Inspirația lipsește cu desăvârșire,
Motivația e și ea pustie.
Ce și cum să mai poți scrie?
Poezia era poezie...
Acuma e coadă la berărie.
Lucrezi cu tine să-ți fie bine,
Ceva te ține, te depășește,
Nu mai știi ce te rătăcește
Acceptă tot ce te încetinește.
Eu îmi doresc să poți zbura.
Aripi ți-aș da, dacă aș putea,
Mulțumită să te văd așa,
Să spui, sunt fericită din nou,
Nu credeam că mai pot fi Eu.
Fără titlu
Încă te păstrez în amintiri,
Nu te încadrezi la fostele iubiri,
Pentru că încă te iubesc,
Pentru că încă te doresc.
Ți-am jurat c-am să te-aștept o viață
Pași mei către tine-s precum fuga pe gheață,
Mă risc la fiecare pas, risc să mă pierd ,
Dar n-am să renunț niciodată la cea ce cred.
Eu cred și sper să am dreptate,
Pentru tine renunț la propria-mi moarte
Pentru tine aș suferi o eternitate,
Numai să te am măcar o clipă aproape.
În van „nebunu”-ncearcă
În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă
C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat
Din partea-aceluia ce-l ia în șagă
Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.
Oriunde merge-un deget îl acuză,
Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;
Că are una sau că n-are scuză,
E judecat că-n felul său cântă.
Și chiar de-nsingurat pe lume este,
Măcar o rațiune caldă i-e,
Când vede cum „normalul” dă de veste
Aceeași vorbă ce îl împuie:
Pe griul fad și dens de grea rumoare
Prin el aduce-o pată de culoare.
Efecte adverse, in lumi diverse...
Ineca-tu-m-am de parfumul morbid,
Desele crengi, in sicriu' de molid...
Infrigurat e universul lui Saturn,
Hercul' infrange, eu nu curm.
Parfumul efemer, al dragostei etern,
Legatura rupta a materialului tern.
Ura, desparte numeroase turme,
Iubirea despica ale inimii urme...
Anticrişti revoluţionari glosă
Ne-am depărtat de Dumnezeu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
Ne place în ură să trăim,
Să gemem de păcate mari,
La fel ca demonul să fim,
Anticrişti revoluţionari.
Multe sunt în astă lume,
Zdruncinată de războaie,
Alte-s rele, alte-s bune,
Însă toate ne înmoaie,
Căci povara e prea mare,
Şi încercând s-o micşorăm mereu,
Am făcut-o şi mai mare, căci
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Cum ploaia irigă puietul,
Din care creşte copacul,
Aşa ura ne inundă sufletul,
Din care se naşte păcatul.
Nu vrem să facem nimic,
Nu vrem ca iubiţi să mai fim,
Din rău muşcăm câte un pic,
Noi toţi ce creştini ne numim.
Lăsăm aşa în voia lui satan,
Purtaţi de a lui mreje viclene,
Reacţionăm doar gândind în van,
Fiind atraşi de ispite obscene.
Iar cum plin de omizi e pomul,
Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,
Urând, ne-am depărtat de Domnul,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu.
Sperăm cu toţi într-o iertare,
Venită iar de la Isus,
Izbăvindu-ne de faptele murdare,
Făcându-ne egali Celui de sus.
Aşa de mult El ne iubeşte,
Dar noi iubiţi nu vrem să fim,
Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
De ce cu visuri să trăim,
Când visul îl putem îndeplini?
Doar buni şi milostivi să fim,
Iar semenul să îl putem iubi.
Dar nu, e osteneala mult prea mare,
Căci inima-n păcate ne-o zidim,
Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,
Ne place în ură să trăim.
Să fim conduşi spre întuneric,
Spre pierdere şi neeternitate,
De pofta şi simţul luciferic,
Ce ne împinge de la spate.
În spate stă şi tot ne-apasă,
Să devenim nişte tâlhari,
Să jefuim pe cel de-acasă,
Să gemem de păcate mari.
Ca Iuda vrem să devenim,
Să-L vindem pentru arginţi,
Părtaşi cu demonul să fim,
Şi apoi să cerem rugăminţi.
Inchidem cartea sfânta de pe raft,
Ca-n ură şi invidie să trăim,
Dorinţa noastră e de fapt,
La fel ca demonul să fim.
Veniţi-vă în fire oameni buni,
Acum cât nu e prea târziu,
Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,
Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,
Înainte ca răul din noi să stârnească,
Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,
Fiindcă atuncea o să ne numească,
Anticrişti revoluţionari.
Anticrişti revoluţionari,
La fel ca demonul să fim,
Să gemem de păcate mari,
Ne place în ură să trăim.
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
În zadar în portugheză
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
Em vão
Na primavera, com a alma vibrando,
Esperamos a felicidade sonhando,
E no outono, quando as esperanças morrem,
Ainda temos uma nuvem,
Todos nós esperamos em vão
Felicidade que nunca mais volta,
Embalando apenas um sonho fugaz
À noite, o céu está sempre claro,
Voamos com um desejo louco pelo paraíso,
Mas no refrão vemos que ainda era um sonho.
Todos nós esperamos em vão
Felicidade que nos escapa
E na alma eles peneiram amargamente
Pensamentos que nos enganam,
Em vão imploraremos,
Vamos esperar em vão
Felicidade que sempre queremos,
Eu não venho mais!
Todos nós esperamos em vão
Felicidade que nos escapa
E na alma eles peneiram amargamente
Pensamentos que nos enganam,
Em vão imploraremos,
Vamos esperar em vão
Felicidade que tanto queremos
Eu não venho mais!
Impas
Inspirația lipsește cu desăvârșire,
Motivația e și ea pustie.
Ce și cum să mai poți scrie?
Poezia era poezie...
Acuma e coadă la berărie.
Lucrezi cu tine să-ți fie bine,
Ceva te ține, te depășește,
Nu mai știi ce te rătăcește
Acceptă tot ce te încetinește.
Eu îmi doresc să poți zbura.
Aripi ți-aș da, dacă aș putea,
Mulțumită să te văd așa,
Să spui, sunt fericită din nou,
Nu credeam că mai pot fi Eu.
Другие стихотворения автора
Înțelepciune
Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?
Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.
Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.
Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.
Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.
Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.
Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.
Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.
Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.
Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.
Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?
Scheletul
Sunt prizonierul vocilor de gheață
Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit
Despre tărâmuri reci și-ntunecate
Unde pe veci îmi voi găsi mormânt.
Înfiorat de recea lor vorbire
Mă las cuprins de frigul vorbelor ce dor
Și răscolesc în jarul stins al vieții
Cu un vătrai din os de la picior.
Cu pălăria mea de om bătrân
Și cu o zdreanță veche drept costum,
Fără tovarăși să mă-ndemn la drum
Rămân schelet într-un mormânt de lut.
Mica Unire
Ne îndeamnă strămoșii din glia străbună
Să facem din țară una mai bună,
Să facem să cânte din inimă tristă
Un cântec de țară cum nu mai există.
Ne strigă din moarte viteazul Mihai
Să facem unirea pe vechiul ei plai,
La Alba ne cheamă bătrânii părinți
Să facem din țară ceva ca din vis.
La Iași stau boieri cu Cuza la masă
Și arată cu mâna o țară frumoasă,
Orașul în noapte de oameni e plin
Întâmpină domnul cu torțe și vin.
Se zguduie lumea de cele întâmplate
Și vor ca Unirea să nu se mai facă,
Dar Domnul din ceruri avea hotărât
Ca să unească acest sfânt pământ
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
Pastila mea de dor
Dați-mi pastila mea de dor,
De dor de mamă și pridvor,
De dor de țară și de flori,
Al gliei strămoșești ogor.
Dați-mi pastila mea de dor
Să nu uit frate și popor,
Să nu-mi uit neamul românesc
Și vatra satului copilăresc.
Dați-mi pastila mea de dor
Să vizitez Carpații-n zbor,
Să văd din nou pământul sfânt,
Al inimii, frumos avut.
Dați-mi pastila mea de dor
Să văd al țării viitor,
Să văd copiii fericiți,
Să văd bunicii liniștiți.
Dați-mi pastila mea de dor
Să simt că mai trăiesc din nou,
Să simt miros de iasomie,
Să văd feciorii în câmpie.
Dați-mi pastila mea de dor
Să nu regret în veci al meu popor
Și-n clipa ce va fi să mor
Să mă îngropați în cimitirul gol.
Înțelepciune
Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?
Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.
Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.
Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.
Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.
Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.
Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.
Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.
Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.
Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.
Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?
Scheletul
Sunt prizonierul vocilor de gheață
Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit
Despre tărâmuri reci și-ntunecate
Unde pe veci îmi voi găsi mormânt.
Înfiorat de recea lor vorbire
Mă las cuprins de frigul vorbelor ce dor
Și răscolesc în jarul stins al vieții
Cu un vătrai din os de la picior.
Cu pălăria mea de om bătrân
Și cu o zdreanță veche drept costum,
Fără tovarăși să mă-ndemn la drum
Rămân schelet într-un mormânt de lut.
Mica Unire
Ne îndeamnă strămoșii din glia străbună
Să facem din țară una mai bună,
Să facem să cânte din inimă tristă
Un cântec de țară cum nu mai există.
Ne strigă din moarte viteazul Mihai
Să facem unirea pe vechiul ei plai,
La Alba ne cheamă bătrânii părinți
Să facem din țară ceva ca din vis.
La Iași stau boieri cu Cuza la masă
Și arată cu mâna o țară frumoasă,
Orașul în noapte de oameni e plin
Întâmpină domnul cu torțe și vin.
Se zguduie lumea de cele întâmplate
Și vor ca Unirea să nu se mai facă,
Dar Domnul din ceruri avea hotărât
Ca să unească acest sfânt pământ
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
Pastila mea de dor
Dați-mi pastila mea de dor,
De dor de mamă și pridvor,
De dor de țară și de flori,
Al gliei strămoșești ogor.
Dați-mi pastila mea de dor
Să nu uit frate și popor,
Să nu-mi uit neamul românesc
Și vatra satului copilăresc.
Dați-mi pastila mea de dor
Să vizitez Carpații-n zbor,
Să văd din nou pământul sfânt,
Al inimii, frumos avut.
Dați-mi pastila mea de dor
Să văd al țării viitor,
Să văd copiii fericiți,
Să văd bunicii liniștiți.
Dați-mi pastila mea de dor
Să simt că mai trăiesc din nou,
Să simt miros de iasomie,
Să văd feciorii în câmpie.
Dați-mi pastila mea de dor
Să nu regret în veci al meu popor
Și-n clipa ce va fi să mor
Să mă îngropați în cimitirul gol.