CĂLĂTORUL

Mă simt vinovat pentru lume, 

Pentru boli, urgii și războaie, 

Pentru acele generații postume, 

Ce-au creat un colos cu picioare de paie. 

Mă simt vinovat pentru vină, 

Pentru orice dezastru voit, 

Pentru omul lipsit de lumină, 

Din care treptat am murit. 

De liber arbitru mă fac vinovat, 

De pruncii uciși nenăscuți, 

De neîncetatul chin și oftat, 

De voi cei umili și desculți. 

Mă fac, de Creație, la fel, vinovat... 

Provocați-mi în cer un potop, 

Doar Fiul să-mi fie salvat, 

Să vă ducă pe toți în alt loc.

Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?

Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.

Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.

Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.

Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.

Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.

Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.

Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.

Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.

Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.

Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?

Ploaie ce curge în toamnă

Spală-mi lacrimile de pe obraz,

Ce gândul spre trecut le îndeamnă

Să se strecoare în moment de necaz.

Vânt ce fuge în toamnă

Nu-mi permite în trecut să doresc,

La prezent gândul condamnă,

Doar la el să mă gândesc.

Frunză ce a căzut în toamnă

Spune-mi cum la prezent să trăiesc,

Când în trecut aveam pricină

De mine să mă mândresc.

Îmi este noaptea albă și pustie,

Și-mi cade mâna pe hârtie,

Condeiu-i relaxat pe călimară,

Cuvântul plânge undeva afară.

Mă zgârie baladele pe tâmplă,

Iar inima în alte piepturi cântă,

Îmi smulg privirea-mi hăituită,

Ce-aleargă în a ochilor orbită,

Și o aștern pe coala de hârtie,

Să plângă-ntruna poezie,

Să-nece amarul meu și-al lumii,

În pustietatea rece a lunii,

Să-mi ardă pielea de nesomn,

Sub pijamaua mea de om,

Să-mi plângă noaptea pe obraz,

Că toate zilele-mi sunt azi,

Și tot ce-i azi, va fi să fie,

O lungă zi de  poezie,

În noaptea-mi albă și pustie,

Iar visul nedormit să scrie,

Volume întregi, biblioteci,

În lumea lor topit pe veci,

Și-n loc să stau să lecturez,

Cu fața-n sus, doar le visez...

M-am temut de moarte, Doamne,

ca de un hoț

venit să-mi fure tot ce sunt.

Am privit-o ca pe un sfârșit

și am încercat să fug.

Dar ai lăsat-o să mă urmărească

până am obosit să fug.

Și atunci, când am întors privirea,

nu am văzut o umbră,

ci o ușă.

Moartea nu era întuneric,

ci o mantie grea

pe care trebuie s-o port

ca să intru în lumină.

Ai ascuns viața veșnică

în spatele durerii,

ca doar cei ce iubesc

să o caute până la capăt.

Și când mi-ai arătat

că moartea este naștere

într-o lume fără sfârșit,

am început s-o privesc

cu ochi curați.

Nu o mai urăsc, Doamne,

ci o îmbrățișez

ca pe o trecere înspre Tine.

Și știu acum:

lumina din spatele morții

e fața Ta,

ne arsă de nimic,

veșnică,

blândă,

sfântă.

Tu n-ai să ştii ce-i nemurirea,

Atâta timp cât nu iubeşti,

Că dintre toate doar iubirea,

Viaţă îţi dă şi mort de eşti.

Această forţă creatoare,

Egal nu are -vreau să-ţi zic-

Că doar iubirea-i născătoare

De Universuri din nimic.

De-ai s-o-ntâlneşti în a ta viaţă,

Un fericit al sorţii eşti,

Că doar iubirea te învaţă

Cum veşnicia s-o găseşti.

Şi de-o să pleci atât contează

Pe aproapele să-l fii iubit,

Că doar iubirea te salvează

Şi viu de eşti şi de-ai murit.

Iar de ceilalţi de nu te doare,

Pierdut vei fi căci nu iubeşti,

Că doar iubirea-n veac nu moare,

Tu mort vei fi...chiar de trăieşti.

Azi te-am văzut pe stradă...

Doar o clipă, o fracţiune de secundă cât o eternitate...

Te strecurai prin mulţime, grăbit poate de ploaia ce stătea sa înceapă.

Am vrut să te strig sau să fug după tine, dar am avut senzaţia că erai foarte departe şi nu m-ai fi auzit. Apoi am avut revelaţia faptului că erai langa mine... atât de aproape că, dacă aş fi întins mâna, te-aş fi atins!

Un fior rece m-a străbătut şi un gând negru aproape că m-a paralizat: dacă nu mă mai recunoşteai; dacă, de fapt, nu mă cunoscuseşi niciodată ?!?

Am încremenit confuză şi m-am mulţumit doar să privesc, în linişte, clipa transformată-n eternitate...

ŞTIAM că nu erai tu, că nu puteai fi tu, şi totuşi... Umblai nestingherit şi umbra ta plana deasupra tuturor, dar mai ales deasupra mea! Mare, protectoare şi albă!

Oamenii mergeau grăbiţi, cu privirea în pământ, neştiind nimic, preocupaţi doar să se adăpostească de ploaia ce nu avea să mai înceapă... Numai eu ŞTIAM, numai eu VEDEAM că ieşise soarele...

Deodată te-ai risipit ca un gând: erai pretutindeni şi nicăieri...

Urma paşilor tăi se întipărise în praful de pe caldarâm, ca o mărturie mută a trecerii prin timpul meu... Sau, poate, erau paşii mei de când m-am plimbat prin clipa ta... ? Numai vântul cald de primăvară mai poate şti, pentru ca a luat, cu răsuflarea lui, SECRETUL...

Ai fost cu adevărat tu, sau doar umbra ta? Am fost cu adevărat eu, sau doar imaginaţia mea care are puterea magică să dea viaţă umbrelor?

Probabil nu voi şti niciodată, sau poate că da... într-o bună zi...

Când plângi şi viaţa ţi se pare grea,

Ridică ochii şi zâmbeşte:

Acolo sus, pe cer, o stea

Doar pentru tine străluceşte!

Nu e femeie sau bărbat

În toată lumea asta mare,

De are sufletul curat

Să nu găsească alinare!

Priveşte-n jurul tău să vezi

Cum şopotesc izvoarele,

Cum zburdă mieii prin livezi

Şi cum răsare Soarele!

Apoi, cu multă luare-aminte,

Observă păsările-n zbor:

Superba lor îmbrăcăminte

Umple văzduhul uimitor!

Mai sunt şi florile, copacii

Şi freamătul oceanelor,

Albine, fluturi şi gândacii

Plutind pe-aripa viselor!

Nu ai venit sa porţi războaie,

Nici zbuciumul sa-ţi fie chin:

Ca picăturile de ploaie

Să-ţi fie sufletul senin!

Trăieşte-ţi viaţa-n chip frumos

Şi-ai să constaţi că lacrima

Ce-ţi poposea pe-obraz, duios,

Cu bucurii îţi umple inima!

De-ai să înveţi să râzi plângând

Ai să constaţi că-n jurul tău

Pământul tot a plâns râzând

Când s-a născut un Curcubeu!

Secretul e să vezi culoarea

Din care e creată Viaţa,

Ca să parcurgi toată cărarea

În suflet numai cu dulceaţa!

Pe un fir de păpădie

S-a suit un gândăcel

De culoare arămie,

Mic, firav, ca vai de el!

Bună dimineaţa, Soare!

Zise, întinzând un picioruş.

Bună inima să-ţi fie,

Mică gâză ca de pluş!

Şi, din roua dimineţii

Îi dădu o sărutare…

Magica putere-a vieţii

Ca o dulce alintare.

El, plăpândul gândăcel,

Se simţi cât tot Pământul!

Şi Natura-ncremeni

Pentru-o clipă-n veşnicii…

Dintr-odată se porni

Un vârtej ameţitor:

Soare, lună, stele mii

Se pierdură în decor!

E Nimic!

Şi totuşi,

Toate sunt la locul lor!

Şi e Totul!

Concentrat într-un izvor

De al vieţii dătător!

Făptura neînsemnată

A avut o tresărire:

Fără ea, Fiinţa toată

Nu există în simţire!

Dar, şi el ar fi … nimic

Făr-un spaţiu cât de mic

În hăul deşertului

La-nceputul timpului!

...

Ziua bună, măi frăţie!

Zise o furnică-n treacăt.

Şi-l trezi din reverie

Pe micuţul ne-nfricat.

Pe un fir de păpădie

Stă gândacul îmbătat

Şi priveşte-n veselie

Universul colorat.

Dă bineţe furnicuţei

Ce grăbită-l ocoleşte:

Ce să ştie ea, săraca

Câte-s de aflat pe lume

Când te preocupă viaţa!

Flăcări aurii

Pogoară din soare

Peste lanuri vii

Ca să le măsoare

Cu drag le sărută,

Ele mulţumesc

Şi, zâmbind complice,

Se desfac în spice.

Marea se-nfioară

Pescăruşii zboară

Spre albastre zări

Până-n depărtări...

Şi poartă pe aripi

Vise îngereşti

Să le dăruiască

Celor pământeşti...

Copiii aleargă

Pe nisipul ud

Lăsând mărturie

Vis de vara vie!

Ai plecat…

Ai plecat ca o boare de vânt,

Ca un șopot de gând,

Ai plecat ca și când

Nici n-ai fost pe Pământ!

Ai plecat și din gând

Și din fapt, din cuvânt…

Ai plecat și-ai lăsat

Numai doruri…

Și dureri și izvoruri

De nori și de vânt!

De ți-am greșit,

Rogu-te, mă iartă!

Nimic cu voie n-am făcut

Ca să te supăr,

Sau să te înfrunt!

De mi-ai greșit,

Te iert!

Nu am venit să judec

Și nici să schimb prea multe…

Atâta pot să-ți spun:

Din tot ce s-a-ntâmplat

Am tras învățăminte!

Ai să mă cauți prin veacuri,

Am să te caut oricând:

În vuiet de valuri,

În șoapte de vânt…

În cerul albastru

Și în curcubeu,

În răget de fiară,

Sau în vreun zmeu…

Am să te caut în zare

Ai să mă cauți oriunde:

În ochi de copil

Sau frunți încrețite,

În mijloc de-april|,

În ierni troienite…

Ai să mă cauți cu bucurie,

Am să te caut cu nostalgie…

Ai să mă cauți plângând,

Am să te caut râzând…

Și, poate, într-o zi

Ne va fi dat

Și ne-om reîntâlni…

Aici, pe Pământ

Sau prin Galaxii…

Prin colțuri de Lumi,

Prin aburi și fum…

În viața aceasta

Sau oricare alta…

Iubirea eternă

Ne-o vom purta-o

Cu noi chipuri, mii

Ce s-or contopi!

Căci sufletul știe

Și nimeni, nicicând,

Oriunde vom fi

Nu ne-o mai putea despărți!