AI PLECAT...
Ai plecat…
Ai plecat ca o boare de vânt,
Ca un șopot de gând,
Ai plecat ca și când
Nici n-ai fost pe Pământ!
Ai plecat și din gând
Și din fapt, din cuvânt…
Ai plecat și-ai lăsat
Numai doruri…
Și dureri și izvoruri
De nori și de vânt!
De ți-am greșit,
Rogu-te, mă iartă!
Nimic cu voie n-am făcut
Ca să te supăr,
Sau să te înfrunt!
De mi-ai greșit,
Te iert!
Nu am venit să judec
Și nici să schimb prea multe…
Atâta pot să-ți spun:
Din tot ce s-a-ntâmplat
Am tras învățăminte!
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: Clarina
Дата публикации: 12 сентября
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 101
Стихи из этой категории
Devastat
În sufletul meu e direct furtună, nu pot s-o numesc ploaie de vară
Nu-i numic frumos de când amintirile au început să-mi dispară
În vânt și ploaie rece mă chinui de trei ore să-mi aprind o țigară
După nori nu mai vine soare dacă a apucat să se facă seară
Plouă cu regrete iar sufletul îmi este complet inundat
Iubirea este o binecuvântare însă eu sunt blestemat
Mă gândesc doar la ea și încep să uit cine sunt cu adevărat
Mă doare din ce în ce mai tare și nu știu ce trebuie să fac
Nu găsesc nici o rezolvare prin care inimi să pot să-i fac pe plac
Nu știu cât timp o să mai treacă până când am să reușesc sa mă adun
Am început să vorbesc doar nu mine, nu vreau să cred că-s nebun
Monomanie
Să te-ntreb oare ce-a fost în capul tău
când m-ai lăsat întunecată și rece?
Gândurile mele sunt
reflexia fiecărei mișcări pe care tu ai săvârșit-o.
Te port în jur, împrejur și sub mine.
Câteodată te văd trecând prin fața ochilor,
îți tânjesc pielea pe pielea mea, iar după-mi revin.
Cuburi de gheață crăpate pe fața mea
unul câte unul. Simplu; eu te las,
Iar tu te întorci de o mie de ori mai puternic.
Plâng în pumni, suspin, mă gândesc la ce-am fi fost
Dacă… Poate dacă soarele era mai mic,
Iar culoarea lunii era mai abstractă.
Sau poate dacă întunericul nu era atât de proeminent.
Aruncăm bila problematică a vinei de la sistemul solar
la tot ceea ce se află nedefinit.
Tu nu-mi înțelegi poezia, durerea, cuvintele.
Probabil nu-ți scriu în limba ta maternă, deși mi-ar plăcea.
Dar nu se poate.
Voi rămâne o umbră în interiorul tău, iar tu-mi
Vei fi schimbarea sufletului pentru o vreme.
Trairi
In prisma gandurilor mele, ce duc la disperare
Gandesc si tremur cand privesc, caldura mainilor tale
Arunca-mi rogu-te un fir de crez, sa sper sau sa ma pierd?
Alunga-mi gandul cel nocturn si da-mi lumina-n piept.
Ma uit si vad cum totu-i sur si trist in jurul fiintei tale
Cum aura ce te cuprindea candva, dispare din a ta cale
Cat crezi ca oare mai dureaza, pana se-nsenineaza?
Cu ura si cu mult dispret privesc spre rasarit
Nu vreau sa cred c-am fost, un simplu adapost
In care Tu, ne-ai ocrotit si acum ne dai de-oparte
Nimic n-a insemnat de fapt, si totul a fost imaginat
O, Doamne, da-ne tu putere si cea dintai credinta
Astept curand un semn maret si-o ultima cainta
Trairea inimii e grea si vrea ca sa ma lase
Nu pot trai-n nesiguranta, o trista mea poveste!
Deprimat.
Seara deprimat mă uit la stele
Le privesc și mă gândesc la tine,
De ce nu ești în brațele mele
De ce nu ești lângă mine....
Regret că nu mai ești a mea,
Dar eu încă sunt la tău,
De pe cer s-a furat o stea,
Lipsa ei îmi face rău......
Defapt... nimic nu s-a furat
Eu sunt cel care am pierdut-o,
Merit să fiu deprimat,
Eu sunt cel care am rănit-o.....
Rabdă inimă
Inimă oprește-te
Că - mi oferi neliniște
Inimă tu fi mai tare
Stiu că înăuntru doare
Inimă tu stii mai bine
Când nu loc pentru tine
Lasă inimă, să treacă
Nu te mai gândi oleacă...
Ai te rog un pic răbdare
Și-ai să vezi cu nepasare
Cum se abate asupra ta
Toată nelinistea mea .
Singurul vinovat!
Inima încet îți moare,
Pierderea iubiri doare,
Cuvintele nu mai au valoare
Acum sunt doar vorbe goale.
Orice ai face timpul nu-l poți da-napoi
Stai și plângi seară de seară cu ochi goi
În suflet ai mereu furtuni și ploi
Oare se opresc dacă se întoarce înapoi?
Oare o să fie bine dacă lângă tine o s-o vezi
N-o să-ți fie teamă zi de zi că ai s-o pierzi?
Nu ți-e teamă căci la nervi ai să cedezi
Și fără să vrei fapte grave o să-i reproșezi?
Crezi c-ai să poți trece atât de ușor peste tot
Poți trece peste fapta ce ți-a făcut sufletul mort?
Sunt convins că o iubești, dar te rog gândeștete
Nopțile în care ai plâns nu le poți număra pe degete.
Te cred că o vrei înapoi, știu că te doare
Dar nu uita că inima din cauza ei îți moare
Nu uita că tot ce te-a dărâmat a fost a ei trădare
Ce sens ar putea avea acum încă o încercare?
Nu uita că nu v-ați despărțit doar o singură dată
Cred că a sosit momentul să-ți alegi altă fată
Opreștete acum cât timp n-ai inima complet moartă
Îmi pare rău însă n-am cum să mă opresc
Ști destul de bine că doar pe ea o iubesc
Ști destul de bine , doar pe ea mi-o doresc
Ști destul de bine că fără ea înebunesc
Mereu ne-am despărțit doar din vina mea
Ea este cea care mereu uita și mă ierta
Ea era singura care absolut oricând mă susținea
Ultima dată m-a lăsat pentru că nu mai putea
Lângă un prost ca mine n-avea cum rezista
Eu sunt singurul vinovat în toată povestea
Așa că nu știu despre ce trădare vorbești
Știu că și tu la fel de mult ca mine ți-o dorești
Tu ești singururul care a trădat cu adevărat
De asta acum intri în război dezarmat
Ști destul de bine că tu ești singurul vinovat
Ști că noi iubire nu am meritat
Другие стихотворения автора
CĂLĂTORUL
Omule cu chip de lut
Vrei să vii? Eu te salut!
Să te bucuri de verdeață
Și de ce-i frumos în viață!
Omule cu chip plăpând
Vrei să plângi? Eu te ascult!
Și-am să-ți spun că Lacrima
Va fi tainica putere-a ta!
Omule cu chip frumos
Vrei să râzi? E sănătos!
În lumină să petreci
Și viața ai s-o-nțelegi!
Omule cu chip duios
Văd că ai trăit frumos!
Și-ai cules doar nestemate:
În suflet le-ai pus pe toate!
Omule cu chip de lut
Vrei să pleci? Eu te salut!
Ai sfârșit călătoria
În suflet cu bogăția!
GÂNDĂCELUL ÎN UNIVERS
Pe un fir de păpădie
S-a suit un gândăcel
De culoare arămie,
Mic, firav, ca vai de el!
Bună dimineaţa, Soare!
Zise, întinzând un picioruş.
Bună inima să-ţi fie,
Mică gâză ca de pluş!
Şi, din roua dimineţii
Îi dădu o sărutare…
Magica putere-a vieţii
Ca o dulce alintare.
El, plăpândul gândăcel,
Se simţi cât tot Pământul!
Şi Natura-ncremeni
Pentru-o clipă-n veşnicii…
Dintr-odată se porni
Un vârtej ameţitor:
Soare, lună, stele mii
Se pierdură în decor!
E Nimic!
Şi totuşi,
Toate sunt la locul lor!
Şi e Totul!
Concentrat într-un izvor
De al vieţii dătător!
Făptura neînsemnată
A avut o tresărire:
Fără ea, Fiinţa toată
Nu există în simţire!
Dar, şi el ar fi … nimic
Făr-un spaţiu cât de mic
În hăul deşertului
La-nceputul timpului!
...
Ziua bună, măi frăţie!
Zise o furnică-n treacăt.
Şi-l trezi din reverie
Pe micuţul ne-nfricat.
Pe un fir de păpădie
Stă gândacul îmbătat
Şi priveşte-n veselie
Universul colorat.
Dă bineţe furnicuţei
Ce grăbită-l ocoleşte:
Ce să ştie ea, săraca
Câte-s de aflat pe lume
Când te preocupă viaţa!
CÂND PLÂNGI...
Când plângi şi viaţa ţi se pare grea,
Ridică ochii şi zâmbeşte:
Acolo sus, pe cer, o stea
Doar pentru tine străluceşte!
Nu e femeie sau bărbat
În toată lumea asta mare,
De are sufletul curat
Să nu găsească alinare!
Priveşte-n jurul tău să vezi
Cum şopotesc izvoarele,
Cum zburdă mieii prin livezi
Şi cum răsare Soarele!
Apoi, cu multă luare-aminte,
Observă păsările-n zbor:
Superba lor îmbrăcăminte
Umple văzduhul uimitor!
Mai sunt şi florile, copacii
Şi freamătul oceanelor,
Albine, fluturi şi gândacii
Plutind pe-aripa viselor!
Nu ai venit sa porţi războaie,
Nici zbuciumul sa-ţi fie chin:
Ca picăturile de ploaie
Să-ţi fie sufletul senin!
Trăieşte-ţi viaţa-n chip frumos
Şi-ai să constaţi că lacrima
Ce-ţi poposea pe-obraz, duios,
Cu bucurii îţi umple inima!
De-ai să înveţi să râzi plângând
Ai să constaţi că-n jurul tău
Pământul tot a plâns râzând
Când s-a născut un Curcubeu!
Secretul e să vezi culoarea
Din care e creată Viaţa,
Ca să parcurgi toată cărarea
În suflet numai cu dulceaţa!
UMBRA
Azi te-am văzut pe stradă...
Doar o clipă, o fracţiune de secundă cât o eternitate...
Te strecurai prin mulţime, grăbit poate de ploaia ce stătea sa înceapă.
Am vrut să te strig sau să fug după tine, dar am avut senzaţia că erai foarte departe şi nu m-ai fi auzit. Apoi am avut revelaţia faptului că erai langa mine... atât de aproape că, dacă aş fi întins mâna, te-aş fi atins!
Un fior rece m-a străbătut şi un gând negru aproape că m-a paralizat: dacă nu mă mai recunoşteai; dacă, de fapt, nu mă cunoscuseşi niciodată ?!?
Am încremenit confuză şi m-am mulţumit doar să privesc, în linişte, clipa transformată-n eternitate...
ŞTIAM că nu erai tu, că nu puteai fi tu, şi totuşi... Umblai nestingherit şi umbra ta plana deasupra tuturor, dar mai ales deasupra mea! Mare, protectoare şi albă!
Oamenii mergeau grăbiţi, cu privirea în pământ, neştiind nimic, preocupaţi doar să se adăpostească de ploaia ce nu avea să mai înceapă... Numai eu ŞTIAM, numai eu VEDEAM că ieşise soarele...
Deodată te-ai risipit ca un gând: erai pretutindeni şi nicăieri...
Urma paşilor tăi se întipărise în praful de pe caldarâm, ca o mărturie mută a trecerii prin timpul meu... Sau, poate, erau paşii mei de când m-am plimbat prin clipa ta... ? Numai vântul cald de primăvară mai poate şti, pentru ca a luat, cu răsuflarea lui, SECRETUL...
Ai fost cu adevărat tu, sau doar umbra ta? Am fost cu adevărat eu, sau doar imaginaţia mea care are puterea magică să dea viaţă umbrelor?
Probabil nu voi şti niciodată, sau poate că da... într-o bună zi...
CĂUTAREA
Ai să mă cauți prin veacuri,
Am să te caut oricând:
În vuiet de valuri,
În șoapte de vânt…
În cerul albastru
Și în curcubeu,
În răget de fiară,
Sau în vreun zmeu…
Am să te caut în zare
Ai să mă cauți oriunde:
În ochi de copil
Sau frunți încrețite,
În mijloc de-april|,
În ierni troienite…
Ai să mă cauți cu bucurie,
Am să te caut cu nostalgie…
Ai să mă cauți plângând,
Am să te caut râzând…
Și, poate, într-o zi
Ne va fi dat
Și ne-om reîntâlni…
Aici, pe Pământ
Sau prin Galaxii…
Prin colțuri de Lumi,
Prin aburi și fum…
În viața aceasta
Sau oricare alta…
Iubirea eternă
Ne-o vom purta-o
Cu noi chipuri, mii
Ce s-or contopi!
Căci sufletul știe
Și nimeni, nicicând,
Oriunde vom fi
Nu ne-o mai putea despărți!
SCÂNTEIA
Demult, în vremi nespuse
Când toate se-nvârteau în cerc
Şi-ncă nimic nu apăruse
În Universul cel deşert,
Un haos era Totul
Şi-n el, Nimicul cel incert!
Doar gânduri, vise fulgerau
În noaptea cea adâncă,
Şoptind poveşti ce existau
În cărţi nescrise încă…
Dar acolo, în abis,
E o mică scânteioară:
Dulce-atingere de vis!
Pâlpâie timid, de parcă
Gata e să se desfacă:
Mii şi mii de alte stele
Zugrăvite-n acuarele.
Şi, deodată, se-avântă:
Se înalţă, stă pe loc,
Se răsfiră şi se-adună
Cuminţică la mijloc…
Şi, cum cugetă aşa,
Vede undeva în zare
O lumină gingaşă,
Neînchipuit de mare!
Cum? Nu-i singură pe cale?
Ce-i acolo-aşa frumos?
Vai! Sunt multe felinare
Ce se joacă în Cosmos!
Râd la ea de parc-o cheamă
Să se prindă-n dansul lor
Învelite în marama
Vieţii şi culorilor.
Ea, Scânteia diafană
Îndrăzneşte, prinde aripi
Şi porneşte într-o goană
Spre albastrul zori-de-zi.
Şi, din fuga ei nebună,
O planetă se adună:
Mică, goală, cenuşie
Ce-o privea cu duioşie
Şi o rugă îi înalţă:
Hai, te rog, du-mă la viaţă!
Scânteioara o privi
Şi începe a se-nvârti
Cu viteza gândului
La porţile Timpului.
Şi în jurul ei descrie
O cupolă aurie:
Dintr-odată,
Stele mii
Se revarsă-n culori vii!
Totul e însufleţit,
Colorat şi strălucit
Pe planeta fericită
De dorinţa împlinită!
Acum e şi ea măreaţă
Pe altarul plin de viaţă
Al divinului ceresc
Unde toate se-mpletesc!
Mulţumesc, dragă Scânteie,
Creatoare de idee!
Pururi voi vorbi de tine
Vieţuind cum se cuvine,
Plăsmuind din calde gânduri
Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,
Rânduri, rânduri…
Şi, să-ţi fie chezăşie,
Am s-aşez un curcubeu
Să emane voioşie
Pân’ la cel mai mare Zeu!