La o vorbă cu bunicii

Am ucis-o pe ea,și pe mine,

Într-un minut a ars iubirea,

Și a ars ea ca trandafirul meu de mai.

Soarele l-am privit și a devenit negru,

Am luat foc și eu, 

După ce ea și-a găsit loc în inima mea.

Și a plecat de acolo,peste un timp,

Lăsându-mi doar cutia cu parfum, 

Ce pe aproape era arsă.

Autor Alina Zamurca

Poezia am compus-o pe 16.10.2024

E noapte.

Eu ascult liniștea totală, 

Din odaia mea, spre fereastră,

Simt că îmi este cald,

Și deschid puțin fereastra, 

Aud fiecare răsuflare, 

Și aerul cum îl înghit, 

Diferite gânduri sentimente, 

Mă atrag la noaptea asta, 

Ceasurile se topesc, 

 În liniștea totală din casa mea,

Aud șoaptele mele spuse în gând, 

La care nu am curaj, să le spun mai tare. 

Pleoapele mi se închid, 

Sunt în stare de parcă vreau să adorm, 

Dar nu pot să fac asta,

încontinuu vreau să privesc noaptea,

Noaptea asta nu-i ca altele,

E  deosebit liniștită și mare, 

Lungă și frumoasă, 

Stelele deosebit să luminează. 

Peste o vreme vine și primul răsărit,

Și adorm tristă, uitând de noaptea asta.

Autoare Alina Zamurca

Poezia compusă pe 30.10.2024 

Peste orașul meu frumos,

Plânge luna, fără cineva s-o audă.

Noi, disperați, pierduți, fără umbrele,

Alergăm pe asfaltul umed.

Totuși, ne-am pierdut pe noi.

Plângem în continuu, fără motiv, sub luna albă și tristă.

Compusă pe 04.03.2026

Autor Zamurca Alina 

Am deschis ochii - ora șapte.

M-am dus la magazin - e sâmbătă,

Am băut cafea - e primăvara,

M-am pus să mă odihnesc -  noapte cu stele stinse.

Am privit la ea, ochii vreau să nu-i deschid.

Poezia compusă pe 04.05.2025

Foaia albă, ca un cer liniștit,

Pixul, râu de vise ce curge neostoit.

Nu vă blestem, prieteni tăcuți și sinceri,

Fără voi, drumul meu e gol și fără misteri.

Cuvintele se nasc, se-ntind ca aripi în zbor,

Gândurile devin stele pe un infinit albitor.

Nicăieri nu pot pleca fără voi,

Sunteți busola mea, lumina printre noi.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 19.10.2024

donne-moi un papier et un stylo

et je changerai le monde.

laisse-moi écrire

enfin le poème.

donne-moi la permission, brave homme !

pour vous surprendre avec mes poèmes !

et si je te donne le poème à lire,

lire jusqu'au bout.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 19.10.2024

Nici nu vom şti când vom privi,

Tăcerile căzând printre cuvinte,

Apoi de liniște ne vom topi,

În semne mute fără legăminte.

Ne vom ascunde-n gesturi prea cuminţi,

Ca să nu doară tot ce n-am rostit,

Şi vom purta pe umeri piei fierbinți,

Din trupul celor care ne-au vorbit.

Dar într-o noapte, poate fără lună,

Vom tresări, străini de prezentări,

Simţind cum ne atinge dimpreună,

Din timpuri noi, vechi întâmplări.

Am fost cândva la marginea luminii,

Într-un apus ce n-a avut sfârșit,

Și ne-am atins adâncul rădăcinii,

În gândul tainic care ne-a unit.

Am alungat din mine ce a fost dojană,

Ca firea ta pe veci să poată sta,

Căci am nevoie-n piept de-o rană,

Ca să învăț ce-nseamnă a ierta,

Căci pentru două vieţi a fost puțin,

O amăgire cruntă pentru soartă,

Şi-n locul gol ce-mi șade în destin,

Nedrept, rămâne urma ta deșartă.

Sub piele, unde nu ajunge lumina,

Rănii ce dor își croiesc rădăcina.

Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –

Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.

Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,

Dar tăcerea mușcă,

Ca un lup ce sfâșie cerul

Când nu mai poate duce durerea.

Strigați la mine – dar glasul vostru

Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.

Mă bateți cu umbra rănilor vechi,

Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.

Vreau să vă spun că doare,

Că port în piept toate viețile

Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,

Dar mâinile voastre îmi astupă gura,

Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.

Nu cer milă, nici izbăvire,

Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor

Nu e doar al meu, e al vostru.

Și curge tăcut, prin generații,

Până când cineva

Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.

Eu sunt vocea rănilor voastre,

Oglinda în care nu vreți să priviți,

Dar știți că acolo, în fundul adâncului,

Tot ce doare poate fi oprit.

Rănii ce dor nu se vindecă singure.

Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –

Dar vă întreb, în șoaptă,

Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere

Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?

Rănii ce dor cer iubire,

Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.

Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,

Dar poate că, în taina acestei vieți,

Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.

Se lasă-n mine timpul ca o ceață,
și pașii mei nu știu de unde vin;
iubirea mea, prea tânără și creață,
a ars frumos, dar n-a știut destin.

Am vrut să cred că tot ce doare trece,
că inima se-nvață să tacă-n timp,
dar dorul, ca un câine fără lese,
se-ntoarce-n mine iar și iar, flămând.

Nimic nu cer. Nici semn, nici izbăvire.

Doar starea asta grea să o cunosc:
că sunt ce sunt prin tot ce-am pierdut viu.

De-i drept să plâng, atunci să plâng cu fire.
De-i drept să port, să port fără noroc.
Căci omul stă întreg doar când e scris.

Te-am lăsat să te râzi singur cu pași ce nu s-au mai întors,

Cu promisiuni căzute-n tăceri fără rost,

Iar eu am rămas cu iubirea mea trecută  și cu inima-n fâșii —

Totuși e plină lumea de suflete pustii.

Autor Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 17.11.2024.

Dacă lumea-ntreagă s-ar face o piatră

Și prietenii vechi m-ar vinde pe-un ban,

Aș strânge tăcerea cu gheara pe vatră

Și n-aș mai privi spre-al tău orizont an de an.

Dacă drumul spre tine s-ar face o ură

Și pasul meu singur s-ar pierde-n pustiu,

Aș merge pe cioburi cu-o aspră cusură

Să uit că-n trecut te-am iubit pe deplin și pe viu.

Chiar dacă iubirea s-a stins ca o febră

Și scrumul ne umple amarul din gând,

Eu știu că tăcerea nu e o lașitate,

Ci poarta prin care te las uitând.

Voi ști că tu ești doar o pagină arsă,

O haină pe care o lași la hotar,

O umbră ce trece pe o stradă lăsată

În care n-am fost și nici n-o să apar.

Și chiar de-ar fi cerul să cadă în țăndări

Și vântul să smulgă din temelii 

Tot ce-am construit prin atâtea ocoluri,

Eu rup orice punte din vechiul tău chin.

Voi ști că de-acum ești doar o tăcere,

Un nume străin ce-l pronunț rar sau deloc,

Iar eu, prin mormanele vechi de durere,

Mă-ntorc la-nceputuri... și singur mă scot.

Inimă oprește-te 

Că - mi oferi neliniște 

Inimă tu fi mai tare 

Stiu că înăuntru doare 

Inimă tu stii mai bine

Când nu loc pentru  tine 

Lasă inimă, să treacă

Nu te mai gândi oleacă...

Ai te rog un pic răbdare 

Și-ai să vezi cu nepasare

Cum se abate asupra ta 

Toată nelinistea mea .