Rabdă inimă

Stau si privesc pe geam afară 

În mâna cu o cafea amară

Așa cum beam odinioară

Pe scaunul din gară .

Îmi vin în minte amintiri 

Pline de multe împliniri

Așa credeam cândva că este 

O dragoste ca în poveste ...

Dar totusi timplu ne-a schimbat

Dragostea a incetat 

Iar clipele ce va sa vină

Sunt goale până la ruină 

Îmi amintesc ceva frumos

Când ne plimbam în parc pe jos

Fară ca să ne pese nouă 

Ca stă să ningă sau să plouă...

Iubirea ce ti-o port in suflet 

Nu poate fi distrusa usor 

Caci in adancul gândului meu  

Este prezent sufletul tau...

Am intalnit in viata multe

Am intalnit iubiri marunte 

Dar niciodata cum esti tu 

Iubire dulce imi oferi tu ...

Inima mea imi bate tare

Cand ma gandesc la a ta sarutare

Cu buze ca doua petale 

Ce ma saruta fara incetare ...

Cand greul ma apasa-n noapte

Si gandurile mele printre soapte 

Imi spun adesea la culcare 

Ca inima in piept de dor tresare

Un dor nebun , un dor de altadata 

Ce-mi canta zi de zi in soapta 

Caci numai ieri eram ingandurata 

Astazi ma simt mai mult ca niciodata ...

Inima mea inca mai asteapta 

Sa vi sa vezi cum sufletul mi e trist 

Asa cum dorul meu de tine ma cuprins

Caci te-am zarit azi noapte intr-un vis ...

O suflet bun , cald ,iubitor 

 Ce imi spuneai adesea somn usor 

Acum n-aud decat ganduri cum cad in gol

Despre iubirea ce ti-o port pe interior...

Cum e toamna ruginie

Asa suflet am si eu 

Caci nu te mai am in fata 

Cum te aveam  in fiecare dimineata 

Să simt caldura ta in ale mele brate

Iar chipul tau frumos sa ma priveasca

Cu-n zambet cald ,placut si dulce

Ce-n inima caldura imi aduce.

Dar din pacate , toate acestea nu mai sunt

Iar sufletul meu e trist si ratacit 

La fel precum plutesc frunzele in vant

Imi pierd speranta ca-o sa mai te vad râzand 

Iar timpul n-o sa vindece curand

Tot ceea ce simt eu cand te am la mine  in gand....

Mămica mea cu zâmbetul duios si bland 

Ce-ascunde o voce caldă si placută

Încă de mică de mine stiută ...

A trecut timpul draga mea mamică

Tu îmbătrânești iar eu la rândul meu

Am ajuns unde mi-am propus mereu...

Să am familie, soț chiar și copii

Ce-mi aduc mii si mii de bucurii

Atunci când ii văd crescând  zi de zi...

O ,mama mea îți mulțumesc eu ție 

Că m-ai crescut doar bine să îmi fie 

Și am ajuns azi mulțumită tie .

Mă distrug în bucăți

Am în nopți judecăți

În suflet ruine

Medicine în buletine.

Mă distrug în bucăți

Am cod poștal plin cu plăți

Pe răboj lista cu vine

Viața în păreri străine.

Mă distrug în bucăți

Am zile – lanțuri de dăți

Răpusă în agonie

Esența pierdută în stafie.

Mă distrug în bucăți

Am exil din societăți

Pe retină lumină nocturnă

Casa în dună.

Un fuior de îndignare îmi stă în casă,

zadarnic de încerc să-l torc.

Fire albe ce m-au legat de tine,

moi, dese, și-ncurcate, mi se leagă

într-un nod familiar.

În jurul gurii îți cos amarnic,

cuvinte spuse prea devreme.

Acum brazdate-mi sunt pe față

spaimele iubirii mele.

O alta ață se-nfiripă, jalnic,

adânc, uitându-te zâmbind.

Sugrumată-mi e speranța

ca n-ai terminat cu mine,

că paioara nu e gata.

Coase-mi ce-ai crezut pe suflet-

toarnă-mi mânia toată,

pe pânza brăzdată cu ochii

tăi efemeri și cutezanți.

Varsă-mi aurul din vene,

pe care l-am simțit cândva,

cand nu știam dacă voiai

să mă arunc în gol, în fața

ta.

Ușure toarce-mi hybrisul

c-am îndrăznit, vezi Doamne, 

să mă-ndrăgostesc firesc

De un Soare fără raze, tu,

Eu, lună fără cer.

Cere-mi toate vorbele diseară

înapoi, nu le mai vreau.

Propria-mi pânză mi-am rupt-o

chinuită, în fața Ta.

Nu-ți mai vreau căldura, pleacă!

lasă-mă să mă golesc,

de toată mândria ta și patos-

resimțite de-un veac.

La ce-mi sunt bune deziluzii,

cand în mintea ta cumplită,

eu doar trec, mă umilesc,

Doar ca ție să nu-ți dispară

prețioasa ta coroană.

„Prieteni”... cuvânt ce odinioară purta lumină,

Acum rostit cu buze reci, cu gânduri în rușină.

V-ați numit astfel, în jocuri de aparențe,

Dar inimile voastre, lipsite de prezențe,

Au tăcut când era strigăt,

Au plecat când era jurământ,

Au zâmbit când era rană,

Au uitat când era cuvânt.

N-ați fost stâncă în furtună,

Ci nisip ce fuge tăcut,

N-ați fost haină în iarnă,

Ci vânt străin și pierdut.

Ați stat la masă cu îndoiala,

V-ați hrănit din neadevăr,

Ați lăsat prietenia pe drum

Ca pe un veșmânt vechi, de cer.

Eu n-am cerut decât puțin:

Un gând curat, o mână întinsă,

Dar v-ați ferit ca de blestem

De sinceritate — prea aprinsă.

Ați îmbrăcat straie de sfinți

Cu suflete de negustori,

Schimbând iubirea pe tăceri,

Schimbând durerea pe culori.

Acum, când privesc înapoi,

Nu vă port ură, ci învățătură:

Nu tot ce strălucește e soare,

Nu tot ce tace e cărbune sub măsură.

Dar vai — „prieten” nu-i cel ce vine

Când drumurile sunt pavate cu bine,

Ci cel ce rămâne, fără plată,

Lângă tine,

când lumea te lasă-n spate.

Și dacă vreodată,

în vreo noapte adâncă,

Conștiința va bate, amară,

la poartă, Să știți: nu judec.

Nu răzbun.

Dar numele vostru

— nu-l mai scriu niciodată

Lângă cuvântul „prieten”.

Pe cine să mai așteptăm

Să scriem iar o poveste?

Pe cine să mai împăcăm

Când nu ne mai dă de veste?

Timpul parcă se oprește

Când în gânduri iar pășește,

Inima încet mai bate –

Vrei s-o vezi, dar e departe.

Vrei să știi de ce nu-i bine,

C-ai dat tot… dar prea puține.

Vrei să știi ce-a fost lumină,

Și ce-a ars, rămânând vină.

Nu mai sunt îngerul tău,

Nu-ți voi mai fi niciodată,

Decât o iubire neconsolată.

Te-ai defragmentat între mine şi viață,

Crezând că durerea de tine m-agață.

În firul laic, persistent, o decepție stoarsă,

Te umple macabru cu lopata-n neviață.

In grădina Edenului, permanent devastat,

Am intrat răvăşit/ă de-al nostru impact.

Te-am aprins cu-o scânteie de zâmbet ştrengar,

Te-am lăsat atârnând iluzoriu în ştreang barbar.

Îmi pare rău, aş vrea să înțelegi,

Prin lumea reală navigăm prin poveşti.

Şi e drept, ne-am iubit, pătimaş, nesilit

Dar renaşterea-i ploaie de vis năruit.

Păstrează povestea şi fiorul stârnit,

Alungă narativul de nor mohorât.

Regăseşte iubirea în alt soare mohnit

Sau poate în ceru-nstelat, pripăşit

Pe Calea Lactee prin infinit.

Navighează furtuna ṣi gândul perfid

Ce ne duce în derivă

Pe mine din înger în demon

Şi tu rătăcit.

Ce vrei să-ți mai scriu, când mâna mea
a spus deja tot ce știa să doară?
Ți-am dat în scris o viață grea,
și-ai luat-o calm, ca pe-o povară.

Ți-am scris nu ca să fiu văzut,
ci fiindcă fără tine nu eram.
Te-am pus în vers, în timp, în lut,
și-n tot ce-n mine se chema „eu am”.

Când vorbele nu ți-au mai fost de-ajuns,
ți-am dat romane, nopți și ani.
Te-am făcut muză fără preț,
iar tu, absență fără plan.

Te-am pictat fiindcă nu puteai
să stai într-un cuvânt rostit.
Ți-am dat culoare să înțelegi
cât de adânc am locuit.

Dar tu fugeai de ce rămâne,
de orice „noi” spus prea deplin.
Iubirea mea te-a speriat
prin cât de mult voia să țin.

Nu ți-am cerut să arzi ca mine,
nici să promiți ce nu puteai.
Doar să rămâi când era greu,
dar tu plecai, plecai, plecai.

Și-n cele din urmă m-ai lăsat
fără reproș, fără tumult.
Te-ai desprins lin, ca de-un portret
privit o clipă, și uitat.

Ce vrei să-ți mai scriu, când tot ce sunt
ți-a fost trimis, trăit, oferit?
Eu te-am iubit până la capăt,
iar tu, până la punctul de fugit.