Adio

Nu e agonie mai mare în astă lume,

Decât să îngropi o poveste nespusă în tine,

Să te trezești fără de aripi pe un capăt de secundă,

Rezemată de-un zid rece, de tăcere cruntă...

Să te trezești bucăți de suflet, in căutarea pierdutei primăveri 

Rezemată de-un pod înecat în lacrimi și dureri

În zadar te aduni... zarea, doliul ți-o încununează,

Locul aripilor frânte din partea stângă, încă mai sângerează....

Să te trezești fără de aripi, într-un început de sfârșit 

Ce niciodată așa, nici măcar nu l-ai gândit,

C-un pumn de vise ce n-au mai văzut lumina

Pe-o palmă de destin ce nu-și mai știe menirea.

Nu e agonie mai mare pentru sufletul din tine

Să ții departe un dor ce arde, de ochii lumii

Cu fiecare zâmbet scăpat, să te minți că ești bine

Când tu te zbați să te inalți, să scapi dintre funii...

Nu e agonie mai mare decât să-nveți inima din tine,

Că nu tot ce-și doreste, poate și obține 

Atunci când iubirea nu-i apreciată, de tăcere răpusă 

Și te trezești fără de aripi, într-o poveste nespusă...

Ca o balerină ea dansa
Pe scena ce viața ne-o oferea
Captura privirea la toată lumea
Fără ca ea măcar a încerca

Cu o față,de Piccaso pictată
Cu ochii verzi ca smaraldele
Cu mâinile ei primitoare
Și cu un corp,care ar stârni valurile

Eu ca un mielușel în capcană am căzut
Și prețul pe care la cerut
Pentru un dans ce o viață eu am vrut
Va fi mult prea scump

Dar pentru un moment nu am realizat
Modul în care dansa era prea captivant
Mă interesa doar cum ea ma făcea a simți
Un foc în locul inimii

Cu o maionetă ziceai că se juca
Când ea cu mine dansa
În încercarea mea de a menține ritmul fără a cădea
Eu în prăpastia din care nu am mai ieșit voi intra

Când sfoara începea și se rupea
Eu tot rugam a încerca
Să o mențină puternică pentru a nu cădea
Dar parcă din adins ea o slăbea fără ai păsa de viața mea

Și când sfoara la un moment dat s-a rupt
Eu în abisul rece și negru am căutat
O singurătate dureroasă
Pe care ea nu o interesează

Și când mă întrebi acum dacă sunt bine
Eu râd și mă întreb pe sine
Dacă tu cvhiar vrei să ști cât de rău îmi e fără tine
Sau e doar o prostie pentru a arăta simpatie

Spargi ferestre,strigi la mine,

Așa se întâmplă ades cu tine.

Când ești mâniat pe mine.

Mă lovești,mă faci să plâng,

Și a doua zi tu incă,ești erou și poți să mă atingi? 

Parcă-ți sunt un rob

Pe care-l ții legat de pat,

Mă chinui,și viața mi-o distrug cu tine.

Îmi faci zile,scurte dese,și-ntunecate.

Cu durere și numai cu durere amestecate,

Zi de zi în casa ta,eu cad, 

Parcă sunt într-un coșmar,într-un iad.

Nu mai am salvare eu din casa ta,

Poate în timpul va trecea,

și iubirea ta curată, îmi vei arăta-o.

Dar acum eu sper și mă rog doar la icoane.

Autor 🤍Zamurca Alina🤍🤍

Te rog, iubește-mă, chiar de-ar fi doar o secundă,  

Cu pasiune arzândă, sufletul iarăși să mi-l smulgi.  

Te rog să ții la mine, chiar de-o fi o clipă sau două,  

Iar atunci când afară plouă, lacrima să mi-o ștergi.  

Te rog să mi te dăruiești, chiar de-ar fi să mă urăști.  

Fă asta și sufletu-mi ți-l dau, aducându-mi alinare.  

Și te mai rog a fi a mea, să-mi fii tu acum puterea,  

Căci lumea-i rea și mă distruge, și doar tu o poți înfrânge.  

Iar de nu va fi pentru o viață, te rog, mai stai puțin.  

Iubește-mă cum nu o vei mai face, după să dispari.  

Să-mi aparții măcar o zi, lăsându-mi al tău venin,  

Iar inima să mi-o strângi, cu cruzime să o smulgi.  

Dar în mine încă va arde iubirea ta distrugătoare,  

Dorind să te ating, să mă înfrupt din trupul tău,  

Sărutându-te, dându-ți tot ce-i mai bun din mine,  

Aprinzându-ne sufletele cu o flacără sufocantă.  

Și să mă ardă până la capăt, devenind un omagiu,  

Să-mi fii clipa finală, plină de o pasiune animalică,  

Înainte ca sufletul să-mi taie, aruncându-l în cavou,  

Aruncând bucată cu bucată, iubindu-l o ultimă dată.  

După să-i dai foc o ultimă dată, făcându-l cenușă,  

Distrugându-l, făcând să nu mai simtă durerea,  

Atunci când nu vei mai fi acolo, alinându-mă,  

Amintirea rămânând blestemul, dar și speranța.  

Apoi dispărând în noapte, lăsându-mă să zac,  

Sângerând, dar nu sânge să curgă din mine,  

Ci o iubire ce mi-a ucis sufletul în mod tragic,  

Făcând din el un ultim sacrificiu, o crudă iluzie.  

Un ultim sacrificiu, dar nu unul al vieții mele,  

Ci al iubirii frânte ce ți-o mai port și-acum,  

Al zâmbetului tău, să-mi rămână amintire,  

Să o port cu mine—flacără ce-n mine a lăsat scrum.  

De-ar fi rămas din noi doar o secundă

Să mai traim câte ne-am spus

Să imi alungi durerea c-o-mbratisare mută..

Îmi imaginez..și lacrimi fața îmi inundă.

Să-ți spun cât de mult mi-ai lipsit

Tu...si al taบ pahar de vin.

Ah..cât mi-as dori sa pot privi

Pentru o clipă al ochilor tai senin!

Dar e târziu... ai tras grabnic cortina

Peste mine și actul ultimei trăiri,

Neștiind că-mi vei rămâne pentru totdeauna

O rană ce nu v-a prinde cicatrici..

Eu nu sunt om – nu pot fi.

Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,

Prea multe voci care strigă în același timp:

Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.

Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză

Să se stingă.

Sunt înger când dau tot ce am –

Inima mea e un altar pentru ceilalți,

O punte peste prăpăstiile lor.

Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,

Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.

Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine

Pentru a-i ține întregi?

Dar uneori, suferința mă schimbă –

Devine o umbră care-mi atinge mâinile,

Și devin demon.

Răzbunarea mea nu e un foc,

E o gheață care curge prin venele mele,

Rece, tăcută, nemiloasă.

Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,

Dar nici nu-mi pare rău.

Mă simt vie doar la extreme.

Vreau să fiu peste tot, să văd totul,

Să cunosc fiecare colț al lumii,

Să strâng toate iubirile posibile,

Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,

Adorată de mulțimi și în același timp

Singură până la os.

Mă epuizez alergând spre validare,

Dar și ea mă dezgustă –

Centrul atenției e o scenă

Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.

Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,

Și totuși urlu după cineva

Care să pătrundă haosul din mine

Fără să-mi ceară să-l traduc.

Viața asta îmi pare mică,

Prea strânsă pentru inima mea expansivă,

Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.

Vreau să trăiesc nebunește,

Ireal, irațional, ca un vis euforic,

Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,

Să fiu o explozie care nu se mai oprește.

Dar mă simt moartă în același timp,

Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.

Și creierul meu e obosit,

Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.

Nu știu dacă pot să mă opresc,

Nu știu dacă vreau.

Poate sunt înger, poate demon.

Poate am fost menită să fiu amândouă.

Un paradox viu, un haos frumos.

Dar undeva, în acest carusel de extreme,

Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:

„Ești destul. Tu, așa cum ești,

Cu toate contradicțiile tale,

Ești destul.”

Pe treptele de piatră ale-altei dimineți,
Mă rog în taina sfântă, în ochi cu lacrimi reci.
În templul Tău, Doamne, îmi caut alinarea,
Căci dorul meu o cheamă, iertarea-i așteptarea.

Am fost doi prunci sub cerul iubirii Tale sfinte,
Ne-am jurat credință, cu mâinile-n Cuvinte.
"Unde mergi tu, merg și eu," spuneam cu glas fierbinte,
Dar vântul lumii aspre ne-a dus în ne-mpăcinte.

Ca soarele către zori, te aștept cu răbdare,
De șapte ori șapte ani trec, dar speranța nu moare.
Aș ridica altare, căci dragostea nu pleacă,
E scrisă-n cer și-n suflet, nimic să nu o seacă.

Pe muntele Golgota, o cruce ne unea,
Și-n fața Ta, Părinte, iubirea ardea.
Am zis c-o vom păstra, un dar neprețuit,
Dar umbrele de-afară ne-au rupt ce-am făurit.

Îmi spui prin Proverbe că tot ce-i drept rămâne,
Că omul ce iubește pășește doar pe bine.
Mă-ntorc spre porți divine și chem un singur nume,
Căci dragostea Ta, Doamne, mă ține fără urme.

Mai sper ca-n rugăciune să ne-adunăm iar,
Ca plopul în genunchi cerând un dar.
Un dar să fim ca viața, să ridicăm cetăți,
În Templul Tău de slavă, iubirea să ne-arăți.

Promisiunile noastre, un legământ curat,
Sunt scrise-n Cartea Vieții, nimic nu s-a uitat.
Iubirea Ta mă-nvață să lupt și să aștept,
Să cred că-n zori ea vine, cu sufletu-i în piept.

Și de n-o fi aici, iubirea noastră-aleasă,
În Ceruri, Doamne, fă-o de Tine vegheată.
Căci Tu ești adevărul, lumina și cărarea,
Reaprinde, Doamne, flacăra, să ardă iar chemarea.

Iubirea mea, lumină blândă,
Îți scriu din umbra vieții sumbră,
Cu inima-mpovărată și rătăcită,
Dar plină de dorință nemărginită.

Nu ți-am fost stâlp, nici adiere ușoară,
De multe ori, doar o umbră fugară.
Te-am rătăcit printre visuri și flori,
Fără să văd că tu plângi uneori.

Am crezut că timpul va fi de-ajuns,
Că iubirea noastră e fără apus,
Dar pașii mei grei, nesiguri și goi,
Te-au făcut, iubire, să pleci dintre noi.

Te văd în fiecare rugăciune fierbinte,
În serile reci, printre șoapte și-n minte,
Te simt în lumina ce-n casă pătrunde,
În dorul ce arde, în visul ce-ascunde.

Ne-am iubit printre stele, pe drumuri pustii,
Ne-am găsit fericirea în clipe târzii,
În biserici tăcute, cu palme-mpreunate,
Cu suflete pure, cu inimi legate.

Și-n fața sfântului mormânt, cu dor tăcut,
La mama ta, cu lacrimi, încet am făcut,
Ți-am pus pe suflet un legământ curat,
Să-ți fiu lumină în ceasul întunecat.

Cu inele sfinte-am pecetluit destinul,
Pe drumul vieții, luminându-ne țelul,
Că-n doi vom fi un vis ce nu se risipește,
Cu Dumnezeu, în harul Lui vom crește.

Să-ți fiu alături, sprijin și scut,
Să-ți fiu iubirea ce n-are temut,
Și peste lumea noastră trecătoare,
Să ne rămână dragostea nepieritoare.

Și totuși, iubirea a fost încercată,
De teamă, de timp, de lupta purtată,
M-ai văzut rătăcind, neștiind să aleg,
Iar tu, obosită, m-ai lăsat neîntreg.

Mi-ai spus: „Nu sunt bine, nu pot să mai sper,
Nu vreau să aștept un vis efemer...”
Cuvintele tale, ca vântul de toamnă,
M-au rupt și-au lăsat în suflet o rană.

Și totuși, iubire, nu mă dau bătut,
Nu las tot ce-a fost să piară-ntr-un minut.
Vreau să-ți arăt că acum am înțeles:
Că-n viață iubirea nu-i doar un vers.

Vreau să rătăcim pe drumuri pierdute,
Să lăsăm în urma doar amintiri nesfârșite.
Să râdem în ploaie, să dansăm pe umbrit,
Să știm că iubirea e-un miraj nepierit.

Să fim părinți ce-și strâng pruncii-n brațe,
Să-i învățăm să râdă, să meargă în pace.
Să ne rugăm iar, să cântăm laolaltă,
Să facem din viață o flacără-naltă.

Iar dacă mai vrei să mă ții de mână,
Dă-mi timp să-ți arăt că iubirea o să rămână,
Că eu nu-s acela ce pleacă-n tăcere,
Că sufletul meu doar pe-al tău îl cere.

Iubirea mea, floare de foc,
Te-aștept la capătul acestui noroc,
Cu inima largă, cu pașii spre tine,
Sperând că iubirea... ne va mai ține!

Omiduța mea, te rog, nu uita de mine!

În chimie, ești oxigenul meu,
Fără tine, n-aș fi eu.

În biologie, ești inima mea,
Bate doar pentru iubirea ta.

În fizică, ești gravitația,
Mă atragi mereu cu fascinația.

În istorie, ești regina mea,
Îți jur iubire pe viața mea.

În geografie, ești universul,
Tu îmi luminezi întreg mersul.

În matematică, ești soluția,
Cu tine găsesc mereu motivația.

În informatică, te declar așa:
print('te iubesc aș vrea')

În muzică, ești melodia,
Care îmi umple toată aria.

În astronomie, ești steaua mea,
Ce luminează noaptea grea.

În pictură, ești culoarea,
Ce-mi înfrumusețează zarea.

[Strofa 1]
În chimie, ești oxigenul meu,
Fără tine, n-aș fi eu.
Mă aprinzi ca un foc arzând,
Cu tine, viața-i un vis plăpând.
În biologie, ești inima mea,
Bate doar pentru iubirea ta.
În pieptul meu tresari ușor,
Ca un ecou dintr-un vis de dor.

[Refren]
Ești steaua mea ce strălucește,
Iubirea ta mă definește.
Ești universul meu întreg,
Cu tine vreau să rămân mereu, să merg.

[Strofa 2]
În fizică, ești gravitația,
Mă atragi mereu cu fascinația.
Ca stelele-n cer ce se îmbrățișează,
Atingerea ta mă hipnotizează.
În istorie, ești regina mea,
Îți jur iubire pe viața mea.
În cartea timpului scriam mereu,
Un basm cu tine, visul meu.

[Refren]

[Strofa 3]
În matematică, ești soluția,
Cu tine găsesc mereu motivația.
O ecuație spre infinit,
Un calcul perfect, un suflet unit.
În informatică, te declar așa:
print('te iubesc aș vrea')
În codul iubirii nu-i nicio eroare,
Cuvintele tale sunt cheia de rezolvare.

[Refren]

[Strofa 4]
În muzică, ești melodia,
Ce-mi umple inima și aria.
Notele tale îmi dau fiori,
Ești cântecul meu din zori.
În pictură, ești culoarea,
Ce-mi înfrumusețează zarea.
Cu tine, viața e pânză de dor,
Un tablou ce pulsează-n albastru și nor.

[Refren]

Omiduță, mămăruță,
Panarămița mea draguță.

Cu gândul dus la vremi de-alt’dată, tremur lin,
Când brațul tău pe pieptul meu dormea senin,
Când tu, cu glas de înger, îmi spuneai în șoapte
Că-n mine-ai aflat viață, vis și nopți curate.

Dar iată, azi, te văd purtând un chip străin,
Fără văl de modestie, fără zbor divin,
Cu fruntea neacoperită, într-o sfântă casă,
Strălucind de-o mândrie rece, rece și frumoasă.

Ah, tu, ce-mi spuneai odată că n-ai altă mască,
Azi joci un alt rol, cu alt suflet să te crească.
Pe el îl porți ca pe-o idee, ca pe-un gând,
Dar nu-i cu tine-n lacrimi, cum eram plângând.

Tu n-ai cum să te-ntorci și totuși te aștept,
Cu ochii-n cer, cu fruntea-n mâini, cu suflet drept,
Căci știu ce-am fost — un mugur prins în primăvară,
Ce s-a uscat când a plecat iubirea iară.

Tu-ai fost întâia ce-a sărit la pieptul meu,
Cu râsul tău de rouă, cu glas de Dumnezeu,
Și-n patul nostru, două omiduțe moi,
Țeseam din dragoste o lume doar pentru noi.

Acum îl strângi în brațe, crezând că e sublim,
Dar nu ca-n clipele când mă simțeai deplin.
Și poate-i scrie versuri, dar nu cu acel dor
Cu care ți-am cules din cer un alb fior.

Eu nu urăsc ce-ai fost ci plâng ce ai ajuns,
Căci n-ai păstrat icoana visului de-uns.
Și dacă-ntr-o minune timpul ne va chema,
Nu știu de-aș mai putea iubi ce ești acum... sau ba.

Căci dragostea ce-am dat-o n-a fost de-mprumut,
Ci jertfă caldă, ce-n altarul tău s-a scut.
Și dacă tu-ai uitat-o, eu o păstrez cu dor
O candelă ce arde-n mine până mor.

Tu n-ai pierdut iubirea, ci-ai fost un dar prea sfânt,
Ce-a luminat o inimă cu sufletul cărunt.
Eu n-am greșit c-am dat, ci ea n-a știut să țină,
O dragoste de aur în mâini de plastilină.

Am nevoie de tine, cum vântul de zbor,
Cum cerul de stele în nopți care dor.
Cum luna de raze sclipind peste lac,
Cum munții de pacea ascunsă-n coșmar.

Am nevoie de tine, ca ploaia de nori,
Cum câmpul de roua adusă de zori.
Cum frunza de vânt să o poarte ușor,
Cum sufletul trist de-al iubirii fior.

Ești clipa de soare ce-alungă furtuni,
Izvor de speranță din vechi rugăciuni.
Un dor nestins ce-și găsește alin,
Când brațele tale mă-ntorc în destin.

Am nevoie de tine, cum focul de lemn,
Cum visele mari de-al lor tainic îndemn.
Cum marea de mal, cum un vers de poet,
Cum glasul iubirii de-un ecou discret.

Fără tine, tot dorul s-ar stinge-n abis,
Un cântec pierdut, un destin interzis.
Dar cu tine, în zbor peste timpuri străbat,
Am nevoie de tine — mereu, neîncetat.