Vortex
Se adâncesc umbre inefabile ale tristeței mele ce se scurg în șirul lung plin de întrebări
Oare tu m-ai iubit vreodată sau doar ți-a fost drag să-ți păstrezi biletul de intrare?
A rămas doar o nebuloasă afectivă din existența ființei tale
Și mă întreb cât o să mai poți evita contactul vizual
Parcă ochii mei ar fi din sticlă pentru tine, îți este frica să-ți reflecți ființa temăndu-te de cioburile pe care tu le-ai sfărâmat, dar nu ți-a pasat la fel de mult precum atunci când mi-ai eclipsat inima
Trăiesc în bezna umbrei tale, trăiesc cu gândul la uitare, dar doar inima ta e singura care ne-a uitat și ne-a îngropat în țărână
Mi s-a și zburlit pielea de pe oase când am încercat cu atâta neputință, cu tot cu inima zbuciumată să te văd pentru o ultimă oară
Mi s-a evaporat fiecare părticică din mine pe care se presupunea ca o îndrăgești și s-a scurs cu tumult privind la gura care mi-a uitat numele
Voiam sa cred că mă iubești, dar mă amăgeasc singură cu iluzia că iubirea noastră a existat cândva, prezentă în a ta inima de fier stimulând un fior a amorului animă
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 30 июня 2024
Просмотры: 379
Стихи из этой категории
Scrie-mi
Scrie-mi că nu sunt doar o fostă,
Scrie-mi că tu de tot nu m ai uitat,
Scrie-mi că încă te gândești la mine
Scrie-mi mi că de multe ori tu m-ai visat
Scrie-mi că din orgoliu atunci tu ai plecat
Scrie-mi că la a nostră revedere, pe loc, atunci tu m ai fi sărutat
Și ai fi vrut să-mi scrii când am plecat
Scrie-mi că înapoi tu vei veni, dar mai avem puțin de așteptat
Dragostea prin cărți
În fiecare carte dragostea-i ca și un basm,
Un basm frumos, cu fantezii rămase-n vis,
Cu sentimentele trăite-n mare 'ntuziasm
Ce stau doar după cheia unui lacăt închis.
Momente plăcute poți începe să trăiești,
Clipe imaginare poți începe să percepi,
De fiece dată când un roman îl recitești
Cu un sens ce mai adânc îl tot concepi.
Ori de câte ori auzi o nouă replică-n sondaj
Cum că... dragostea reală-i doar prin cărți...
Doar după acel îndepărtat... tainic pasaj...
Mereu parcă ți-ar rupe inima-n bucăți...
De ce, de ce să fie doar prin cărți,
De ce să nu fie și-n reala vreme,
De ce să nu mai fie ș-prin alte părți,
Să cutremure prin orice culme?
De ce nu credem c-ar fi posibilă voința,
C-ar fi posibil să luptăm cu încredere,
Să mergem înainte mereu tot cu știința
Că doar fațada-i făcută din acele litere?
15.10.24
Zi de martie
Eşti ca o zi de martie, senină,
Ai ochii verzi, miroşi a primăvară
Privirea ta mă-nvăluie-n lumină
De parcă-n suflet soarele-mi coboară.
Muguri sfioşi pe dulci buzele tale
Încet se sparg şi-un zâmbet înfloreşte,
Iar razele-ţi sărută părul moale,
Când tu zâmbeşti, Primăvara zâmbeşte!
Şi uite, îmi topeşti cu-a ta căldură
Zăpada care peste vise-mi creşte,
Ai flori în păr şi eşti atât de pură
Eşti tot ce a mea inimă-şi doreşte!
Eşti ziua ce-o aştept de mult să vină
Din mine să alunge iarna rece,
Eşti ziua mea de martie, senină
Şi te iubesc mai mult, pe zi ce trece.
Sa pot...
Sa pot timpul să-l întorc
Înapoi sa te aduc,
Nu știu cât de mult as vrea
Sa-ti arat cât m-a durut...
M-ai anulat în mii de feluri
Mi-ai rupt sufletu-n bucăți
Zeci de cioburi strang si-acum
Au fost multe... sa adun...!
Mie mi-a scăzut puterea
Nici măcar nu mai gândesc
Sa iti vindec neiubirea
Nu-i văd rost să mai încerc...
Sa pot timpul sa-l întorc?
...Azi nu mai e o soluție.
Nu vreau decât sa mai pot
Să ma pierd de orice emoție...
Sa pot timp cu noi sa am
Cred ca nu ar fi de-ajuns...
...În gând incă te mai am
Tu ma vezi și... unde nu-s!
Îmi ceri respect
Și n-am cerut nimic...
Un pic de fericire....
Și am primit în schimb
Amar și chinuire...
Îmi ceri respect...
Dar nu cred că se poate...
Respectul tau a rămas că o carte....
Pierdut și aruncat pe un raft prăfuit
Îl vei găsi cindva tirziu....
Și îți vei aminti că te-am iubit...
Iar eu voi fi departe...
Din nou voi invia...
Va răsări frumos zimbetul pe fata mea...
Voi radia că soarele de fericire...
Și voi uita pe veci...
De a ta iubire...
Dragoste
Gândul ca am scris ,
gândul meu într-un timp ai fost.tu .
Gândul meu erai seara
Gândul meu erai ziua și mereu
Gândul meu nu îmi era.ca.ma vei părăsi când îmi era greu
Gândul meu vroiam sa îmi fi zi de zi ,dar ai ales ce e pustiu
Gândul meu as fi vrut sa îmi mai fi ,dar teai întors întors în
Gândul meu când totul a fost prea târziu
Scrie-mi
Scrie-mi că nu sunt doar o fostă,
Scrie-mi că tu de tot nu m ai uitat,
Scrie-mi că încă te gândești la mine
Scrie-mi mi că de multe ori tu m-ai visat
Scrie-mi că din orgoliu atunci tu ai plecat
Scrie-mi că la a nostră revedere, pe loc, atunci tu m ai fi sărutat
Și ai fi vrut să-mi scrii când am plecat
Scrie-mi că înapoi tu vei veni, dar mai avem puțin de așteptat
Dragostea prin cărți
În fiecare carte dragostea-i ca și un basm,
Un basm frumos, cu fantezii rămase-n vis,
Cu sentimentele trăite-n mare 'ntuziasm
Ce stau doar după cheia unui lacăt închis.
Momente plăcute poți începe să trăiești,
Clipe imaginare poți începe să percepi,
De fiece dată când un roman îl recitești
Cu un sens ce mai adânc îl tot concepi.
Ori de câte ori auzi o nouă replică-n sondaj
Cum că... dragostea reală-i doar prin cărți...
Doar după acel îndepărtat... tainic pasaj...
Mereu parcă ți-ar rupe inima-n bucăți...
De ce, de ce să fie doar prin cărți,
De ce să nu fie și-n reala vreme,
De ce să nu mai fie ș-prin alte părți,
Să cutremure prin orice culme?
De ce nu credem c-ar fi posibilă voința,
C-ar fi posibil să luptăm cu încredere,
Să mergem înainte mereu tot cu știința
Că doar fațada-i făcută din acele litere?
15.10.24
Zi de martie
Eşti ca o zi de martie, senină,
Ai ochii verzi, miroşi a primăvară
Privirea ta mă-nvăluie-n lumină
De parcă-n suflet soarele-mi coboară.
Muguri sfioşi pe dulci buzele tale
Încet se sparg şi-un zâmbet înfloreşte,
Iar razele-ţi sărută părul moale,
Când tu zâmbeşti, Primăvara zâmbeşte!
Şi uite, îmi topeşti cu-a ta căldură
Zăpada care peste vise-mi creşte,
Ai flori în păr şi eşti atât de pură
Eşti tot ce a mea inimă-şi doreşte!
Eşti ziua ce-o aştept de mult să vină
Din mine să alunge iarna rece,
Eşti ziua mea de martie, senină
Şi te iubesc mai mult, pe zi ce trece.
Sa pot...
Sa pot timpul să-l întorc
Înapoi sa te aduc,
Nu știu cât de mult as vrea
Sa-ti arat cât m-a durut...
M-ai anulat în mii de feluri
Mi-ai rupt sufletu-n bucăți
Zeci de cioburi strang si-acum
Au fost multe... sa adun...!
Mie mi-a scăzut puterea
Nici măcar nu mai gândesc
Sa iti vindec neiubirea
Nu-i văd rost să mai încerc...
Sa pot timpul sa-l întorc?
...Azi nu mai e o soluție.
Nu vreau decât sa mai pot
Să ma pierd de orice emoție...
Sa pot timp cu noi sa am
Cred ca nu ar fi de-ajuns...
...În gând incă te mai am
Tu ma vezi și... unde nu-s!
Îmi ceri respect
Și n-am cerut nimic...
Un pic de fericire....
Și am primit în schimb
Amar și chinuire...
Îmi ceri respect...
Dar nu cred că se poate...
Respectul tau a rămas că o carte....
Pierdut și aruncat pe un raft prăfuit
Îl vei găsi cindva tirziu....
Și îți vei aminti că te-am iubit...
Iar eu voi fi departe...
Din nou voi invia...
Va răsări frumos zimbetul pe fata mea...
Voi radia că soarele de fericire...
Și voi uita pe veci...
De a ta iubire...
Dragoste
Gândul ca am scris ,
gândul meu într-un timp ai fost.tu .
Gândul meu erai seara
Gândul meu erai ziua și mereu
Gândul meu nu îmi era.ca.ma vei părăsi când îmi era greu
Gândul meu vroiam sa îmi fi zi de zi ,dar ai ales ce e pustiu
Gândul meu as fi vrut sa îmi mai fi ,dar teai întors întors în
Gândul meu când totul a fost prea târziu
Другие стихотворения автора
O societate bolnavă
Noi nu avem nevoie de psihologi,
dar trăim într-o lume bolnavă.
Nu vorbim despre inimi rupte,
despre traume ascunse,
despre copii crescuți în umbra unui zâmbet fals.
Nu ne trebuie analize,
ci doar o adevărată privire în suflet.
Dar suntem prea orbi pentru asta.
Noi spunem că femeile ușoare sunt doar rezultatul alegerilor lor de a se indentifica în societate,
dar ce știm despre mamele lor?
Cum ajung să fie doar umbra unui dor adânc,
cautând o validare pierdută?
Le condamnăm, fără ca mai întâi să analizam, dar le vedem ca un simptom al unei boli mai mari.
O rană ce nu s-a închis niciodată.
Nu vorbim despre violatori,
dar acei bărbați nu sunt doar monștri,
sunt copii crescuți în haos,
unde iubirea era doar o iluzie,
un joc de cuvinte aruncate în vânt.
Ei sunt rezultatul unei lumi care i-a învățat
să iubească doar prin violență,
să consume, să distrugă pentru a simți ceva.
Noi nu ne gândim că, poate,
copiii noștri vor deveni cei care ne vor răni,
vor ajunge să vândă dragostea pentru un strop de drog,
să vândă corpul pentru o validare falsă.
Și nu putem da vina pe nimeni
decât pe noi, cei care nu am învățat să iubim
fără să așteptăm ceva în schimb.
Noi nu avem nevoie de psihologi,
dar trăim într-o lume bolnavă.
O lume în care am uitat ce înseamnă să vindeci,
ce înseamnă să spui „te iubesc” fără să aștepți nimic.
Și poate că fiecare dintre noi
poartă o rană nevăzută,
un gol emoțional pe care îl umplem
cu lucruri care nu ne fac decât să murim puțin câte puțin.
Nu susținem comportamentele acestea,
dar în fiecare dintre noi
există o fărâmă de aceleași răni,
de aceleași greșeli,
pentru că nu știm să vindecăm,
nu știm cum să trăim într-o lume care ne învață să uităm.
Vrem să condamnăm,
vrem să adâncim ura în aceste răni,
dar trebuie să înțelegem:
suntem toți rezultatul unui sistem
care nu știe cum să vindece,
cum să iubim fără frică, fără egoism.
Poate că, într-o lume mai bună,
copiii noștri nu ar vrea să-și vândă corpul,
nu ar căuta droguri pentru a simți că trăiesc,
pentru că nu am mai lăsa durerea să le definească viața.
Săpătorul din adânc
Într-o pădure fără margini, mă plimb,
Unde copacii-s făcuți din oasele mele,
Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,
Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”
Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,
Sap șanțuri adânci în carnea speranței,
Fiecare zi o arunc în adâncuri,
Pământul mustind de visuri strivite.
Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,
În atelierele gândurilor mele plumburii,
Eu, fierarul blestemat al propriului chin,
Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.
Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,
Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,
Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,
Privirea-i e oglinda în care fug.
„De ce sapi, omule?” mă întreabă,
Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.
Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,
Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.
Și-n acea clipă, groapa se-nchide,
Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.
Săpătorul adoarme, uită lopata,
Dar mâine va veni cu o nouă ispită.
Oare, cândva, voi construi o scară?
Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,
Un Minotaur ce se vânează pe sine,
Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?
Nu vreau să fie ea
Nu vreau să fie „ea” în viața ta,
Să-ți umple golul ce-am fost cândva.
Să-ți dea ce n-am putut, ce n-ai cerut,
Nu vreau să mă-mpart cu trecutul pierdut.
Să o ții de mână, să-i spui ce-mi spuneai,
Să-i dai nopțile lungi ce odată mi le dădeai.
Eu știu, am plecat, dar inima încă se zbate,
Nu vreau să fiu înlocuită, nu vreau s-o ai aproape.
Și ce doare mai tare, ce frica-mi răsfață,
E că, într-o zi, în altă viață,
Voi privi în ochii celui ce-mi va fi soț,
Și-n el te voi vedea, te voi simți.
Nu vreau ca iubirea să fie o umbră,
Un ecou al trecutului, o rană adâncă.
Dar cum să mă vindec, când gândul mă doare,
Că „ea” îți șterge ce eu nu pot repara?
Viitorul meu, te rog, fii curat,
Fii lumină nouă, nu urme de păcat.
Să nu-l văd pe el în ochii tăi,
Să fii doar tu, iubirea de după ploi.
Și totuși, un gând mă sfâșie mereu:
De ce „ea” în locul meu?
Fără măști, fără filtre
În lumea aceasta de oglinzi strălucitoare,
unde femeile sunt întotdeauna prea mult sau prea puțin,
se conturează chipuri de fum și oase de lut.
În fiecare colț al lumii, stau siluete cu o masca,
ce nu sunt ale lor,
ci sunt făcute din așteptările altora.
Te întrebi în fiecare dimineață:
„Oare îmi pun astăzi frumos părul sau îl las să fie vânt?
Să-l ascund sub o coroană de spume aurii sau să-l las să se frângă în vântul meu propriu?”
Dar, într-o lume unde frumusețea este o haină de mătase prea strâmtă,
nu există răspunsul corect, nici un loc unde să îți găsești libertatea.
Ai fost învățată să fii „prea largă”
pentru a te potrivi cu rochiile ce se fac prea mici pentru tine.
Ai fost sfătuită să îți ridici fusta, dar cu o privire fugară
pentru că, dacă arăți prea bine, vei fi un semn al rușinii pentru cei care nu înțeleg.
Te privesc ca pe o pânză goală și cer un tablou fără margini,
unde nu poți fi tu însăți fără să îți pierzi identitatea.
Te aranjezi, îți pui un fard de culoare,
dar știi că, dacă o faci, te vei pierde în haina unei iluzii.
Ai fost învățată că „fără machiaj ești nesigură, o floare ofilită în frig”.
Dar dacă te machiezi, ai devenit doar un perete de glet.
Niciodată nu ești tu, dar mereu trebuie să fii „altceva” –
o rochie, o mască, un păr strălucitor, dar niciodată un suflet.
Aș vrea să-ți spun că în mijlocul acestor oglinzi
nu este nimic mai frumos decât tu în neființa ta.
Fără haine care să îți strângă trupul,
fără glet sau vopsea pe chip,
fără cuvinte care să te definească sau să te limiteze.
Doar tu și lumina care iese din ochii tăi.
Pentru că frumusețea nu se ascunde în părul tău
sau în rochia ce îți strânge pielea.
Ea este în respirația ta,
în fiecare pas pe care îl faci
într-o lume care te vrea îmbrăcată în „nu sunt destul”
și totuși, tu ești tot ce trebuie să fii:
sufletul tău în formă de trup.
Fii mai mult decât o mască.
Fii mai mult decât o rochie.
Fii un vis viu, un gând liber.
Nu te ascunde în spatele unei imagini
pe care nimeni nu o va înțelege vreodată complet.
Rămâi așa cum ești – unică, reală, nemărginită.
Și lasă lumea să te vadă așa cum te vede Dumnezeu:
fără filtre, fără trucuri, fără măști.
Umbra ta te știe
Mă vezi trecând pe străzi fără nume,
unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,
unde timpul nu mai face reverențe
în fața amintirilor.
Tu rămâi, sculptat în piatră,
cu un chip ce nu tresare,
cu un suflet ce-și strânge marginile
ca un pumn care refuză să sângereze.
Dar umbra ta te știe,
umbra ta șoptește altceva -
în fiecare vitrină mă caută,
în fiecare colț mă desenează
cu liniile unui regret
pe care nu vrei să-l recunoști.
Eu tac, dar trăiesc.
Tu vorbești, dar ești gol.
Și într-un final,
cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?
De ce nu eu?
De ce l-ai ales pe el, în locul meu?
Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.
Eram doar un copil, voiam să te am,
Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.
El, cu glasul greu, cu palmele reci,
Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,
El, cu furie, cu vorbe de gheață,
Eu, doar un copil, ce voia o viață.
Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,
Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?
Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,
Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?
Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,
N-a fost decât umbra unui chin grotesc.
Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,
Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.
Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,
Din lanțuri de frică o viață-mi refac.
Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,
Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.
Și poate, cândva, o să te întreb
Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:
„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?
De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”
O societate bolnavă
Noi nu avem nevoie de psihologi,
dar trăim într-o lume bolnavă.
Nu vorbim despre inimi rupte,
despre traume ascunse,
despre copii crescuți în umbra unui zâmbet fals.
Nu ne trebuie analize,
ci doar o adevărată privire în suflet.
Dar suntem prea orbi pentru asta.
Noi spunem că femeile ușoare sunt doar rezultatul alegerilor lor de a se indentifica în societate,
dar ce știm despre mamele lor?
Cum ajung să fie doar umbra unui dor adânc,
cautând o validare pierdută?
Le condamnăm, fără ca mai întâi să analizam, dar le vedem ca un simptom al unei boli mai mari.
O rană ce nu s-a închis niciodată.
Nu vorbim despre violatori,
dar acei bărbați nu sunt doar monștri,
sunt copii crescuți în haos,
unde iubirea era doar o iluzie,
un joc de cuvinte aruncate în vânt.
Ei sunt rezultatul unei lumi care i-a învățat
să iubească doar prin violență,
să consume, să distrugă pentru a simți ceva.
Noi nu ne gândim că, poate,
copiii noștri vor deveni cei care ne vor răni,
vor ajunge să vândă dragostea pentru un strop de drog,
să vândă corpul pentru o validare falsă.
Și nu putem da vina pe nimeni
decât pe noi, cei care nu am învățat să iubim
fără să așteptăm ceva în schimb.
Noi nu avem nevoie de psihologi,
dar trăim într-o lume bolnavă.
O lume în care am uitat ce înseamnă să vindeci,
ce înseamnă să spui „te iubesc” fără să aștepți nimic.
Și poate că fiecare dintre noi
poartă o rană nevăzută,
un gol emoțional pe care îl umplem
cu lucruri care nu ne fac decât să murim puțin câte puțin.
Nu susținem comportamentele acestea,
dar în fiecare dintre noi
există o fărâmă de aceleași răni,
de aceleași greșeli,
pentru că nu știm să vindecăm,
nu știm cum să trăim într-o lume care ne învață să uităm.
Vrem să condamnăm,
vrem să adâncim ura în aceste răni,
dar trebuie să înțelegem:
suntem toți rezultatul unui sistem
care nu știe cum să vindece,
cum să iubim fără frică, fără egoism.
Poate că, într-o lume mai bună,
copiii noștri nu ar vrea să-și vândă corpul,
nu ar căuta droguri pentru a simți că trăiesc,
pentru că nu am mai lăsa durerea să le definească viața.
Săpătorul din adânc
Într-o pădure fără margini, mă plimb,
Unde copacii-s făcuți din oasele mele,
Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,
Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”
Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,
Sap șanțuri adânci în carnea speranței,
Fiecare zi o arunc în adâncuri,
Pământul mustind de visuri strivite.
Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,
În atelierele gândurilor mele plumburii,
Eu, fierarul blestemat al propriului chin,
Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.
Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,
Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,
Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,
Privirea-i e oglinda în care fug.
„De ce sapi, omule?” mă întreabă,
Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.
Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,
Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.
Și-n acea clipă, groapa se-nchide,
Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.
Săpătorul adoarme, uită lopata,
Dar mâine va veni cu o nouă ispită.
Oare, cândva, voi construi o scară?
Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,
Un Minotaur ce se vânează pe sine,
Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?
Nu vreau să fie ea
Nu vreau să fie „ea” în viața ta,
Să-ți umple golul ce-am fost cândva.
Să-ți dea ce n-am putut, ce n-ai cerut,
Nu vreau să mă-mpart cu trecutul pierdut.
Să o ții de mână, să-i spui ce-mi spuneai,
Să-i dai nopțile lungi ce odată mi le dădeai.
Eu știu, am plecat, dar inima încă se zbate,
Nu vreau să fiu înlocuită, nu vreau s-o ai aproape.
Și ce doare mai tare, ce frica-mi răsfață,
E că, într-o zi, în altă viață,
Voi privi în ochii celui ce-mi va fi soț,
Și-n el te voi vedea, te voi simți.
Nu vreau ca iubirea să fie o umbră,
Un ecou al trecutului, o rană adâncă.
Dar cum să mă vindec, când gândul mă doare,
Că „ea” îți șterge ce eu nu pot repara?
Viitorul meu, te rog, fii curat,
Fii lumină nouă, nu urme de păcat.
Să nu-l văd pe el în ochii tăi,
Să fii doar tu, iubirea de după ploi.
Și totuși, un gând mă sfâșie mereu:
De ce „ea” în locul meu?
Fără măști, fără filtre
În lumea aceasta de oglinzi strălucitoare,
unde femeile sunt întotdeauna prea mult sau prea puțin,
se conturează chipuri de fum și oase de lut.
În fiecare colț al lumii, stau siluete cu o masca,
ce nu sunt ale lor,
ci sunt făcute din așteptările altora.
Te întrebi în fiecare dimineață:
„Oare îmi pun astăzi frumos părul sau îl las să fie vânt?
Să-l ascund sub o coroană de spume aurii sau să-l las să se frângă în vântul meu propriu?”
Dar, într-o lume unde frumusețea este o haină de mătase prea strâmtă,
nu există răspunsul corect, nici un loc unde să îți găsești libertatea.
Ai fost învățată să fii „prea largă”
pentru a te potrivi cu rochiile ce se fac prea mici pentru tine.
Ai fost sfătuită să îți ridici fusta, dar cu o privire fugară
pentru că, dacă arăți prea bine, vei fi un semn al rușinii pentru cei care nu înțeleg.
Te privesc ca pe o pânză goală și cer un tablou fără margini,
unde nu poți fi tu însăți fără să îți pierzi identitatea.
Te aranjezi, îți pui un fard de culoare,
dar știi că, dacă o faci, te vei pierde în haina unei iluzii.
Ai fost învățată că „fără machiaj ești nesigură, o floare ofilită în frig”.
Dar dacă te machiezi, ai devenit doar un perete de glet.
Niciodată nu ești tu, dar mereu trebuie să fii „altceva” –
o rochie, o mască, un păr strălucitor, dar niciodată un suflet.
Aș vrea să-ți spun că în mijlocul acestor oglinzi
nu este nimic mai frumos decât tu în neființa ta.
Fără haine care să îți strângă trupul,
fără glet sau vopsea pe chip,
fără cuvinte care să te definească sau să te limiteze.
Doar tu și lumina care iese din ochii tăi.
Pentru că frumusețea nu se ascunde în părul tău
sau în rochia ce îți strânge pielea.
Ea este în respirația ta,
în fiecare pas pe care îl faci
într-o lume care te vrea îmbrăcată în „nu sunt destul”
și totuși, tu ești tot ce trebuie să fii:
sufletul tău în formă de trup.
Fii mai mult decât o mască.
Fii mai mult decât o rochie.
Fii un vis viu, un gând liber.
Nu te ascunde în spatele unei imagini
pe care nimeni nu o va înțelege vreodată complet.
Rămâi așa cum ești – unică, reală, nemărginită.
Și lasă lumea să te vadă așa cum te vede Dumnezeu:
fără filtre, fără trucuri, fără măști.
Umbra ta te știe
Mă vezi trecând pe străzi fără nume,
unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,
unde timpul nu mai face reverențe
în fața amintirilor.
Tu rămâi, sculptat în piatră,
cu un chip ce nu tresare,
cu un suflet ce-și strânge marginile
ca un pumn care refuză să sângereze.
Dar umbra ta te știe,
umbra ta șoptește altceva -
în fiecare vitrină mă caută,
în fiecare colț mă desenează
cu liniile unui regret
pe care nu vrei să-l recunoști.
Eu tac, dar trăiesc.
Tu vorbești, dar ești gol.
Și într-un final,
cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?
De ce nu eu?
De ce l-ai ales pe el, în locul meu?
Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.
Eram doar un copil, voiam să te am,
Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.
El, cu glasul greu, cu palmele reci,
Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,
El, cu furie, cu vorbe de gheață,
Eu, doar un copil, ce voia o viață.
Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,
Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?
Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,
Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?
Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,
N-a fost decât umbra unui chin grotesc.
Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,
Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.
Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,
Din lanțuri de frică o viață-mi refac.
Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,
Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.
Și poate, cândva, o să te întreb
Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:
„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?
De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”