Maica mea, lumina mea!
Într-un cuib de cucuvele,
Plânge umbra mamei mele,
Prin fereastră intră-n casă,
Raza ei întunecoasă,
Și se-ndreaptă înspre icoană,
Unde intră ca să doarmă.
Casa prinde rădăcină,
Umbra mamei e lumină,
Și se vede prin podea,
Ochii săi de catifea,
Și preumblă prin pământ,
Trupul ei bătrân, flămând,
Și se-ntinde ca o mână,
Printr-un vrej de mătrăgună,
Şi mă ia de după gât,
Să-i țin noaptea de urât,
Şi mă mângâie pe frunte,
Și pe tâmplele cărunte...
Și îmi soarbe de pe obraz,
Lacrimile de necaz.
Eu cu patimă sărut,
Lacrimile ei de lut,
Şi le-adun încet pe toate,
Zi de zi noapte de noapte,
Plămădind cu a mea mână,
Trupul ei de sfântă mumă,
Şi-n a șasea dimineață,
Am suflat cu a mea viață,
Dar icoana de pe masă,
Unde doarme seara acasă,
Maica mea cu chip frumos,
Îmi șopti cu glas mieros:
Nu se poate fiul meu,
Să mă știu în viață eu,
Iară tu să fii în casă,
Doar o rază luminoasă.
Fă din lacrima de lut,
Un altar înspre trecut,
Și pe masa sa întinsă,
Las-o candelă aprinsă,
Și să știi feciorul meu,
Că lumina... voi fi eu!
Maica mea, lumina mea!
Fiul meu, altarul meu!
Categoria: Poezii dedicate Mamei
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 31 decembrie 2023
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 450
Poezii din aceiaşi categorie
Floarea mea
Of mamă floare de liliac
Frumoasă ca un copac
Ce primavara înflorește
Și numai iubire răspândește
Tu pentru mine ești tot
Știu..nu prea arăt
Of mamă floarea vieții mele
Strălucești ca soarele
Dintre o mie de stele
Mama mea rămâne unică
Între ele
Te mai supăr din când în când
Și în fața ta mă aplec astăzi
Și mi cer iertare scumpă mamă
Căci ești floare de primăvară
Știu că te-ai chinuit
Regret că nu am fost cum ți-ai dorit
Și că poate te-am dezamăgit
Dar astăzi sufletul meu
Ți-l arăt și îți spun că
Îmi pare rău
Tu floarea
mea cu glas
Liniștitor...
Mamei mele
Unde sunt ochii tăi
Ochii
Unde sunt mâinile tale
Mâinile
Unde sunt cuvintele
În lacrimi
Unde sunt florile…
Suntem noi
Ești și tu.
Pentru Mama
•Eu aș vrea o lumea-ntreagă sa blestem,
Dar ce folos?
Căci o vorbă nu vei scoate,
Căci tu chipul l-ai întors .
•Mâna ta cea vineție,
Azi e rece, nemișcată...
Altădat' era blajină...
Dătea mângâiere calda!
•Unde mamă poate lumea
Să-ncropească-mi suferința
Când neantul de durere
Poate să- mi înece ființa?!
•Căci de foame nu îmi ține
Că în pace tu te-ai dus,
Nici de sete suferința-ți
Care repede- apus!
•Căci ma uit la tine, mamă,
Nu ma privești înapoi!
C-a venit momentul, mamă,
Și în mine e război!
•În mine dăinuie frica
De a te privi de-aproape ;
Oare ce- o sa văd în tine,
Ori regrete..ori păcate?!
• Și miroase a durere
Înconjurată sunt acum;
Căci nu cred ca am puterea
Să te duc p- ultimul drum!
• Tu ai vrea cosmetizarea,
De pe fața să îți șteargă ,
Ce- ai lăsat în lumea asta
Și tu crezi că o să meargă?!
•Când durerea, dragă, mamă,
E de amândouă părți
C- ai lăsat în lumea asta
Și copii..dar și nepoți!
•Oare gândul nemuririi
Goliciunea mi- o alină ?
Când mi-ai spus, iubită mamă
Că vei mai răbda o luna?!
•Ca aprilie să vină ,
Să îmi poți tu spune iar,
Ce mai rază de lumină
Ai primit atunci în dar!
• Și-nc- o lună sa mai treacă ,
Și sa vina luna mai
" La mulți ani" nu o sa-ți cânt.
Căci eu am să-ți plâng pământul
Să te ridici din mormânt!
•E macabru gândul care,
Zilele îmi înconjoară,
Când eu știu acum că totul
A fost doar..odinioară...
•Și ca timpul nu ne iartă
Și ne asuprește tare,
Când rămâne- n amintire
O comoară atât de mare!
•Cum să nu plâng atât, mamă,
Când eu știu că m-ai crescut,
Și cu jertfă și sudoare,
Ai făcut cât ai putut!
• Mi-aș dori- n aceasta viață,
Să pot să compar cu tine
Tot ce-a mai rămas excentric..
Și loial..și bun în mine!
•Căci profesor mi-ai fost, mamă,
Educație mi-ai dat.
Oare pot să pun în ramă
Tot ce tu m-ai învățat?
• M- ai crescut învingătoare;
Ca o bravă luptătoare:
MAMA:"- TU NU PLÂNGE, DOAR ZÂMBEȘTE!
ÎNVAȚĂ CA SĂ FII TARE!!!!"
Iubeste-ti mama
Iubeste-ti mama
Tu cel ce mai ai o mama
Fii fericit ca inca o ai
Vocea ei calda sa-ti spuna
Veniti la mama in vizita
Iubeste-ti mama
O vorba buna sa-i soptesti
Numai o mama stie bine
Cum inima sa ti-o aline
Raspunde-i cu blandete
cand te cheama
Iubeste-ti mama
Nimeni nu te va iubi
asa cu te iubeste mama
Ce bine e cand ai o mama
Mai vrea si ea o alinare
Ea pentru tine s-a trudit
Iubeste-o si respect-o
Na-i dreptul sa o judeci
Tot ce esti e datorita ei
O mama merita iubita
Fa-ti timp si stai cu mama
Iubeste-ti mama
Sărut mâna..mamă, tată!
Din Piatra la Botoșani am pornit
Și-n satul Frumușica ne-am oprit,
Aici ne-așteaptă cumnatul Săvel
Cu pită caldă și poate-un păhărel.
Nu zăbovim la el și ne-ndreptăm
Către părinții noștri să-i vedem,
Pe care-i știm că stau pe-o bancă
După ce-au isprăvit a lor treabă.
Bucuria pe chipuri repede răsare
Când poarta scârție din balamale,
Iar tristețea dispare din ochii lor
Când în curte aud vocea copiilor.
Mâna și obrazul trist le sărutăm
Simțim căldura și-i îmbrățișăm,
Și ochii umezi ușor se limpezesc
Ne bucurăm văzându-i că zâmbesc.
E greu când anii mulți s-au adunat
Și urme-adânci pe chip au brăzdat,
Vedem cum trupul mame-i aplecat
Iar tata are la mijloc un brâu legat.
Dar și așa ograda, le este plină
Și mama noastră pare o albină,
Trebăluiesc până seara târziu
Iar tata mai gustă și-un rachiu.
În curtea lor tot timpul ai să vezi
O ordine deplină și poți să crezi
Că-n acest loc trăiesc doi tinerei
Și nu părinții noștri cu boli pe ei.
Povestea lor trăită e una minunată
Și viața le-a fost într-una luminată,
În Domnul Iisus speranță au avut
Și El cu-a Lui iubire în viață i-a ținut.
Acum cu toții rugă înălțăm la cer
La Domnul și înspre a lor înger,
Să-i țină-n viață, să fie sănătoși
Chiar dacă suntem tare păcătoși.
La ei cu drag mereu vom reveni
Să alungăm singurătatea grea,
Iar să nu-i supărăm ne vom feri
Știind că-n ei ne este...nemurirea!
Mama!
Mă uit la poza ei din telefonul meu,
Pe care-o am de când mama trăia,
O simt si părca o văd pe ea mereu,
Cum m-aștepta poate-i aduc ceva
Acel ceva nu era vreo dorință,
Și doar un panaceu prescris,
Cu care să-și aline suferința,
Cum medicul rețetă ei i-a scris
Prin poză încerc s-o văd zâmbind,
Așa cum ea făcea la vârsta tinereții,
Dar tare-mi este greu să schimb,
Imaginea durerii, la anii bătrâneții
Atunci prin amintiri mai răsfoiesc,
Pe care încă le mai am în minte,
Cum m-anvățat pe mine să croiesc,
Și să invaț din cărți, să fiu cuminte
Ea la mașina de cusut noaptea lucra,
Pentru că toată ziua la câmp muncea,
Și-mi amintesc că ea știa și a ara,
Și rochii, pantaloni si plapume cosea
Seara când de la câmp se întorcea,
Pe ce să puna mâna întâi, ea nu știa,
Mâncare să ne facă cu asta începea,
Și-apoi pe noi la masă ea ne alinia
Rar am văzut-o să stea pe bancă,
La poartă să discute cu cineva,
Tot timpul ea avea ceva de muncă,
Și mândru sunt de ea, de mama mea
Am fost noi 5 copii crescuți în casă,
Și către școli la studii îndrumați,
Ne-a educat să stăm cu totii la masă,
Chiar de în viață vom fi și întristați
Această îndrumare o respectăm,
Și-ntindem masa mare noi pe hol,
Ne adunăm, merinde bune degustăm,
Dar..triști suntem văzând, un scaun gol
Acum când lacrima mi se prelinge,
Pe-aceste rânduri scrise cu dor,
Vă-ntreb pe voi cum poți învinge?
În fața coasei și să-i învii...pe cei ce mor!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Alte poezii ale autorului
Instinct
E plin de ură astăzi între noi,
Se ascut cuţitele sub masă,
Nutrim cu viclenie sentimente noi,
Dospite într-o cocă ucigaşă.
Ne-am injectat venin în limbă,
Privirea ni-i un sloi de gheaţă,
Prin trup armatele se plimbă,
Şi-i stare de alertă peste viaţă.
Ne bucurăm când camaradul moare,
Rânjim cu steagul păcii în mână,
În suflet, demult nu ne mai doare,
Şi totul e-n război, nimic nu se amână.
Pe mama am făcut-o general,
Pe tată l-am numit iscoadă,
Şi peste neamuri s-a transmis viral,
Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.
În public ne afişăm apoi semeţi,
Şi răspândim duhori în jurul nostru...
Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,
Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.
Renunţarea
M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,
Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,
Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,
Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.
Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?
De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?
Să pot să zbor înspre infinităţi,
Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.
Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,
Înălţările mele sunt căderi în abisuri,
Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,
Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.
Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,
Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,
Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,
Şi apoi liniştite se sting în reflux.
Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,
În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,
Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,
Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.
Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,
Voi declara nule toate trăirile avute,
Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,
Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.
Epigrame IV
Avarul
V-am convocat pe toți urgent,
Să vă citesc din testament:
-Defunctul a crezut în Înviere,
Și și-a lăsat tot lui întreaga avere.
Unui soţ beţiv
Să dispari, îi strigă soaţa,
Căci veniră beat acasă,
N-avu timp să-i vadă faţa,
Dispăru subit sub masă.
Beţivul gospodar
Cu prea mult alcool în el,
Făcea clătite împachetate,
Dar când să pună puţin gem,
A tuşit, şi au ieşit flambate.
Unui inspector - defect profesional
Mă duc la el cu o problemă,
Căci na, se întâmplă orişicui,
Şi-n loc de ajutor, el fără jenă,
Mă ia la inspectat întâi.
Uneia cu diabet
A vrut Maldive, Bora Bora,
O insulă cu plajă și piscină,
Și-a afirmat în fața tuturora,
Că a ajuns… pe insulină !
Unui agronom
A terminat Agronomia primul,
Şi-i specialist în plante, peste-o mie
Dar stând şomer şi dând cu vinul,
Mai ştie doar… viţa de vie.
Unui “multicalificat”
Se crede tehnocrat gagiu,
Cu facultăţi de anduranţă,
Făcute două pe la Spiru,
Iar pe a treia... la distanţă.
Unui inginer
Ca inginer s-ajungi ai învăţat,
Normal, ca mai toţi tinerii...
Şi-n loc să profesezi, noi am aflat,
Că tu, faci fiscului inginerii.
Unora
Văzut-am care-i baiul,
În acest stupid război,
La mine-n ochi e paiul,
Iar bârna e la voi.
Epigrama
E un catren cu versuri aranjate,
Şi de-un motiv sau caracter legate,
Dar să le-nţelegi şi să n-ai răutate,
Îţi trebuie şi un pic de carte.
Caut totul dar în acelaşi timp altceva… glosă
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,
Plutesc peste o moarte de vis,
Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,
Căci infinite tragedii în mine s-au închis.
Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,
Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,
Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,
Caut totul dar în acelaşi timp altceva.
Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,
Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,
Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,
Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.
In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,
Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,
Vreau ca de pesimismul demonic să scap,
Încercând să alung întunericul din întuneric.
Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,
Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,
Misterioase chemări mă atrag cu sfială,
În foc şi smoală sufletu-mi este topit.
Din cauza ideilor mă prăbuşesc,
În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,
Cu un râs negru, tragedii răspândesc,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.
Graţia lumii temperează a mea tragedie,
Se destramă azurul sub privirile-mi triste,
Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,
Încep să mă caut pe a morţilor liste.
Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,
Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,
Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,
Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,
Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,
Orice sau pe oricine mă iubeşte,
Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,
Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,
Iar când încep din nou să iubesc,
Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.
Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,
Vreau să explodeze mica bucurie din mine,
Să simt pentru o clipă că sunt iubit,
Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.
În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,
Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,
Încercând Domnului să implor puţin ajutor,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:
- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,
Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?
Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,
Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.
Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,
Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,
Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.
Raze de o claritate amară mă orbesc,
O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,
Refuz chiar la această idee să mă gândesc,
Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.
Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,
Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,
Visez să vină o zână plină de bunătate,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Să distrugă pesimismul care mă apasă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.
Sfârşit …
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete…
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Soarele aruncă lumini negre,
Natura supraveţuieşte prin perfuzii,
Apa a devenit sânge iar sângele venin,
Animalele au devenit oameni,
Iar oamenii animale…
Urlă oamenii, urlă sinistru,
Animalele tac.
Pământul fuge după Marte,
Marte se ascunde după Venus …
Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.
Oare ce se întâmplă pe Pământ?
E urât, e urât…
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Cad rânduri de viaţă,
Mor fulgere, se mistuie ape,
Plâng demoni, chiuie îngeri …
Florile muşcă din buruieni,
Oamenii muşcă din oameni,
Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.
Nu se mai respectă nimic,
Îşi bat joc de noi …
Ne batem joc de noi.
Să iasă cineva să facă ordine …
Hei, Stalin nu încerci?
Tu, Hitler, unde fugi?
Nu mai avem conducători adevăraţi,
La toţi le este frică …
Ne simţim mai bine în această frică.
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Pământul geme, haosul urlă,
Păcat că nu mai sunt cei care tac.
În mine...
În mine se sting prea devreme,
Iubiri și scântei de amor,
Și umbra de mine se teme,
Că-n pământ zi de zi tot cobor.
Noaptea în brațe îmi doarme,
De zi, nici o veste nu știu,
Pe creștet parcă am coarne,
Iar trupul mi-l simt un sicriu.
La masă vin îngeri ciudați,
Beau sânge din venele mele,
Și pleacă apoi rușinați,
Cu lacrima mea către stele.
Aș vrea ca să țip, să vorbesc,
A lumii tăcere însă mă-neacă,
Mă biciuie acei pe care-i iubesc,
Iar șoapta mi-e stinsă și seacă.
În mine se frâng prea devreme,
Iubiri și scântei de amor,
Sub pleoapă o lacrimă-mi geme,
Și cere strident ajutor...