Dacă tu ai dispărea - “Dacă tu ai dispărea”(A.Păunescu)

Se aude un plânset în noapte,

E luna lovită de-o stea,

Se întoarce Pamântul pe-o parte,

Să absoarbă durerea din ea.

Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,

Regina Nopţii e aproape moartă,

Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,

Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.

Privim cu totii înspre Lună,

Dar jinduind, doar eu şi tu,

Să-i vindecăm durerea sa nebună,

Şi sentimentul… Déjà Vu.

Să-i recreem o trena argintie,

Să-i geometrizăm un “clar” …

De-a pururi pentru noi să fie,

Cel mai romantic loc stelar.

Eu L-am dat jos pe Iisus de pe cruce, 

cu mâini ce nu meritau să-L atingă,

și lemnul încă mai ținea în el

urma cuielor pline de sânge —

ca un legământ cu oamenii.

Nu era moarte în trupul Lui,

ci o liniște care mustra toată suflarea lumii.

Ochii Lui — două adâncuri deschise —

nu priveau spre mine,

ci prin mine,

ca și cum ar fi căutat ceva

ce eu pierdusem demult.

Și am înțeles:

nu El era răstignit acolo,

ci noi, toți cei fără iubire.

Rana din coastă nu sângera,

ci rostea încet, fără glas, din trupul inert:

„Iartă-i Tată, că nu știu ce fac. ”

Mi-am plecat fruntea în țărână 

și am simțit cum vinovăția

nu mă apasă, ci mă înalță. 

Sângele Lui nu curgea — ierta.

Se așeza peste lume, 

ca o ploaie caldă peste un pământ uscat,

și fiecare strop spunea:

„Pace vouă!”

I-am atins mâinile

și nu erau reci —

erau ca o ușă întredeschisă spre ceva ce nu știu să numesc,

dar care mă chema... 

Și atunci am văzut limpede, 

cum crucea lui crește în mine. 

Cuiele nu fuseseră scoase,

ci adâncite în necredința mea,

iar lemnul, ca o mlădiță, 

își făcuse rădăcină în inima-mi pustie. 

Și El — coborât din trup — se înălța din rană, 

în timp ce eu mă adânceam în rana Sa,

având crucea în brațe. 

Îmi e sortit să trec prin astă lume,

Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,

Să fiu gonit de ploi și întunecimi,

Să merg târâș prin sumbre adâncimi,

Să cânt ce altuia îi sună bine,

Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.

Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,

Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,

Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,

Să zbor spre neatinse înălțimi,

Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,

Și să dansez la mine-n carapace.

Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,

Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.

Nu mai suflă vântu-n pânze,

Ci vâslesc mereu din greu,

Toamna dorm pe pat de frunze,

Învelit în curcubeu.

Norul umbră nu-mi mai face,

În răcoare mă visez,

Stau ca puiul în găoace,

Și aștept să eclozez.

În văzduhuri uliul țipă,

Se rotește vreme lungă,

Viața mi-o adun în pripă,

Moartea trebuie s-ajungă.

Se bat cuiele-n sicriu,

Numai ploaia mă mai plânge,

S-a făcut așa târziu...

Vântul suflă iar în pânze.

Visurile toate înspre zori coboară, 

Ochii-mi plâng cu lacrimi de amurg, 

Luna cu-a ei raze parcă mă-nconjoară, 

Şi în mii de stele mă sfărâm și curg.

Se prelinge clipa-n ramuri de tăcere,

Dorul meu se stinge-n pasul nefăcut,

Noaptea mă îmbracă-n falduri de durere,

Că-n trecutul mamei nu m-aș fi născut.

Printre nori de gânduri, inima mă cheamă,

Să m-adun din umbre, să mai pot visa,

Dar din mine-ntruna curge vechea rană,

Întinzându-și boala prin lumina mea.

Într-un colț de cer mi-am ascuns speranța,

Să învie-n zori tot ce-a fost pierdut,

Dar și cerul plânge, și-mi jelește viața,

Printr-o ploaie cruntă cum nu s-a văzut. 

Parcă din astral un fir lung mă ține,

Și îmi vine-n minte vechiul legământ, 

De voi bea doar lacrimi reclădind ruine, 

Îmi vor crește aripi sub al meu veșmânt. 

Azi sufletul de pocăință-i stors,

Și-am pus trufia mai presus,

Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,

Mutați icoanele înspre apus.

Genunchiul închinat e-un gest uitat,

Și chiar tămâia-i fără de miros,

Purtăm cu fală atârnat la pat,

Un crucifix imens cu vârfu-n jos.

Și clopotele plâng în turn stingher,

Dar nimeni nu aude al lor oftat,

Sub ceru-nchis cu porți de fier,

Credința ne-a abandonat.

Lumina-i doar o umbră în abis,

Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,

Pe umeri goi purtăm un paradis,

Ce de la drumul veșnic ne abate.

Și-n ochii sfinților din vechi icoane,

Doar praful vremii strălucește,

Și-n mâinile cu urme de piroane,

Păcatul nostru se-odihnește.

Pustiu e în amvoane și altare,

Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,

La îngeri, nu dați ascultare...

Mutați icoanele înspre apus.

Și mi-e poftă de-un vin în pahar,

Poftă ce mă-ndeamnă să scriu din nou.

Peste foi s-aștern iluzii fără hotar

Dar cuvintele mi se pierd în decor...

Mă forțez... cumva trag de mine

Și-ncerc gândul să-l aștern pe hârtie 

Caut amintiri să le pun în rime

Din atâtea, să pot, să scriu... o poezie.

Închid ochii... mi-apari în gând 

Privirea ta îmi lasă rima pe gene,

Vise, dorințe bat ca-ntr-un ecou.

Și-ncep să scriu, de dor... pe teme...

Scriu ceva rânduri și parfumul reapare

Parfum de-al tău vin îmi adie ușor...

De poftă... torn poezie-n pahar

Si las dorul sa fie pe foi autor...

Numeri, aduni, separi ca un nebun....degeaba......

Nu mai strânge ochii.....descleștează-ți pumnii....nu te mai incorda...recunoaste!!!!

*Nu iese la numărătoare* ....aah aaah 

Speranța care nu moare ...oh ohh  

O caut și nu găsesc ....nu o găsești 

Printre stele ce strălucesc...

Toate se pierd prin povești....prin povești

Refren:

*Milioane de licăriri*  

Printre ale tale amintiri  

Degeaba tu te forțezi  

Speranță tot n-o găsești! ...oh oh oh....n-o s-o găsești...degeaba cercetezi

*Mă afund și mai mult*  

Într-un sac albastru din abis  

Dar speranța nu este  

Lungul drum din poveste  

*Continui să cercetez*  

Și doare, nu vezi?  

Oricât eu îmi doresc  

Speranțe nu mai găsesc  

Refren:

*Milioane de licăriri*  

Printre ale tale amintiri  

Degeaba tu te forțezi  

Speranță tot n-o găsești! ...oh oh oh....n-o s-o găsești...degeaba cercetezi

*Așa că mă las... ușor... ușor*  

Să alunec în sacul abisurilor  

Mă învăluie albastrul... mărilor  

Sau al marei speranțe... a viselor

Refren x2

*Milioane de licăriri*  

Printre ale tale amintiri  

Degeaba tu te forțezi  

Speranță tot n-o găsești! ...oh oh oh....n-o s-o găsești...degeaba cercetezi

Toate se pierd prin povești....prin povești....te rog să nu mai socotești..... 

Privește-mi sclipirea, se stinge,

Simte-mi mâna, se înmoaie

Și cum aerul mă ușurează.

Îmbrățișează-mă și simte

Pământul ce mă trage.

Apleacă-te peste mine și

plângi omul ce am fost,

Plângi cu lacrimi de perlă 

Ce se rup cu coadă și

Îndeasă-le sub palmă 

Să-mi înțepe pieptul.

Le voi purta cu lumină

Pe cărări ce se înalță

Și le voi arunca din cer

În noapte la fereastră.

Să nu dormi, iubite, nopțile 

Ce le mai ai, privește-ți

Ploaia lacrimilor ce ard

Cerul căzând în fiecare seară

Să-ți zidească o scară 

Până se vor termina.

Plânge-mă puțin, iubite,

Dă-mi o singură lacrimă,

Ne vom urca pe coada ei

Și vom cădea prin întuneric

Fără să ne ajungă lumina.

Vom cădea noi doi

S-avem o clipă de amor.

Plângi de fericire

Că doar o noapte

Ne mai desparte.

Oare unde, când sau cum?!…

Am ajuns doar doi străini.

Atât de mult ne-am iubit,

C-am rămas singur pe drum.

Oare unde, cum sau când?!…

Te aștept, deși nu vii.

O să te întorci la mine,

Măcar cu un simplu gând?

Oare unde, când sau cum?!…

S-au pierdut visele noastre,

Umbre reci pe drumuri vaste,

Rămas-au doar vânt și fum.

Oare unde, cum sau când?!…

Lacrimi, calde și tăcute,

Printre rânduri…

Se ascund.

Oare unde, când sau cum?!…

Am devenit iar un…

Single…

Dintr-o piesă de album.

Oare unde, cum sau când?!…

Dintr-o pagină de versuri

Sentimente pe hârtie,

Am rămas doar cu un rând.

Oare unde, când sau cum?!…

S-au pierdut dorințele,

Precum o țigară aprinsă,

S-a transformat tot în, scrum…

Oare unde, cum sau când?!…

Dintr-o inimă de piatră

Și un suflet de gigant.

A devenit iar plăpând.

Oare unde, când sau cum?!…

Vom mai regăsi ce-a fost?

Sau e doar un vis anost,

Ce s-a stins odat’ cu noi?

Oare unde, cum sau când?!…

De mi-ai scrie…

Chiar de doare…

Cu greu, o să îți răspund.

Oare unde, când sau cum?!…

Vom mai regăsi iubirea?

Oare?… Poate niciodată…

Poate… chiar acum.

📅 06-09-2024

Pe Șase-Undrea în anul '47

TATĂL CERESC mi-te-a-ntrupat,

Să-mi fii de ajutor în toate

Și eu să fiu al tău bărbat.

Așa cum spune DUMNEZEU

Un Trup și-un Suflet noi vom fi,

Și-n veci de veci și tu și eu

Cu venerație-L vom SLĂVI!

A ta cumplită suferință

Tu ani întregi mi-ai tăinuit

Și ai plecat în neființă

Fără să știu cât m-ai iubit.

Mai trece-o zi și încă una

Și fără tine este-un chin.

Eu te-am iubit întotdeauna

Și după tine vreau să vin.

De-aș ști acuma unde ești

Aș vrea în grabă eu să vin

Și-n ochii mei tu să privești

Când eu în brațe-am să te țin.

Scumpei mele soții Valeria, 6 Undrea 2022 ora 14:00

În privirea ta m-am pierdut,

Încă din prima zi în care te-am cunoscut.

Mi-ai zâmbit, mi-ai vorbit,

Şi atunci inima de tine s-a îndrăgostit.

Nu mă așteptam ca tu să fii,

Cel care mi va umple inima de bucurii.

Dar m-am pierdut în ochii tai senini,

Şi datorită lor, al meu am vrut să fii.

Mă iei de mâna, timpul se opreste în loc,

Îmi zâmbești și inima îmi ia foc,

Te iau de mâna, îți șoptesc încet,

Trecem împreună peste orice moment.

Şi dacă drumul e mai greu,

Mă vei avea pe mine mereu.

Împreună, orice luptă va fi ușoară,

Iubirea noastră, promit ca n-o să doară.