Mă ocolește îndelung securea

Trupul de durere,

Astăzi mi se frânge,

Pașii lasă-n urmă,

Lacrimă și sânge.

Noaptea mă apasă,

Somnul nu mai vine,

Și întreaga casă, 

Parcă-i în ruine.

Scrisori netrimise,

Plâng uitate-n plicuri,

Speranțe ucise, 

Stau maldăr pe dricuri.

Ochii-mi sunt pierduți,

Pe tavanul rece,

Toți anii trecuți, 

Vin să mă înece.

Lacrimile-mi cad,

Pe podeaua roasă,

Și-n suspine scald, 

Viața-mi păcătoasă.

Luna cade-n geam,

Greu, fără cuvânt,

Gânduri nu mai am, 

Parcă-s numai vânt.

Mucegai pe vise,

Febră pe pereți,

Timpul ține-nchise, 

Zile sub peceți.

Plouă-n mine greu,

Cu cenușă rece,

Timpul, ca un zeu,

Peste oase trece.

Pereții ascultă, 

Gândul meu bolnav,

Tăcerea insultă, 

Trupul stins, firav.

Ceasul bate strâmb,

Orele-s rugină,

Sufletul, un scârb,

Fuge de lumină.

Clopotul din mine, 

Sună funerar,

Carnea se supune,

Timpului amar.

Și-ntr-un colț de lume,

Stins, fără ecou,

Plânge al meu nume, 

Lângă-al său egou. 

Pe ferestre sparte, 

Stă lipită ploaia,

Versurile moarte, 

Își îngroapă foaia.

Și-n casa pustie,

Cu aer bolnav,

Huzurește timpul, 

Iar eu îi sunt sclav. 

Demult m-am depărtat de laic,

M-am cufundat în vraf de cărţi,

Nu că aş fi vreun biet prozaic,

Ci doar să fiu aproape de cei morţi.

Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,

Căci două bestii e mult de suportat,

Cu toţii am devenit o mare tragedie,

Pentru natură şi acest pământ curat.

M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,

Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,

Nestăpânit consum peste măsură poezie,

Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.

Mă recompun din murmur de izvoare,

Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,

Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,

Şi cum devine omul... o simplă vietate.

Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,

Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,

Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,

Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.

Nici gând nu am să mă întorc acasă,

Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,

Doar o durere mare în inimă m-apasă,

Că oamenii cu oameni au devenit străini.

Poezia mea e veșnic vie, 

Poezia mea e numai dor, 

Sângele cu ea mă scrie, 

Și cu ea am să mă-nsor. 

Poezie-mi sunt părinții, 

Poezia mi-e și casă, 

Poezia îmi cheamă sfinții, 

Când durerea mă apasă. 

Poezie fiii-mi sunt, 

Poezia-i joc, povață, 

Este rugul din pământ, 

Ce mă sprijină în viață. 

Poezia-mi este pâine,

Frântă caldă din cuvânt,

Și o-mpart zilei de mâine,

Făcând veșnic legământ. 

Poezia-mi este rană,

Poezia-mi este leac,

Îmi e lacrimă pe geană, 

Și cu dânsa mă îmbrac. 

Poezia-mi este nume,

Scris în taină pe destin,

De-aș pleca din astă lume,

Tot prin ea am să revin. 

Ea în brațe mă cuprinde,

Și îmi ține mintea vie,

Poezia mă aprinde,

Focul ei... E veşnicie.

Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;

Ce e permis şi ce nu este permis;

Oare pot condamna sau pot lăuda;

Nu ştiu, căci totul în mine este închis.

În această lume nu-i valabil nimic,

Nu există nici un principiu consistent,

Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,

Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.

Simt un gust amar privind pe stradă,

O amărăciune drăcească, bestială,

Problema morţii îmi pare acum fadă,

Totul e calm, de-o linişte mormântuală.

Nu mai cred în absolut nimic,

Şi nici nu mai am nici o speranţă,

Realităţile au căzut toate, câte un pic,

Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.

Nu am nici sentimentul trecutului,

Iar prezentul îmi pare o otravă,

Nu ştiu dacă sunt disperat,

Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.

În jurul tău priviri roiesc,

S-admire chipul nelumesc,

Și toți se-ntreabă cum ar fi;

De le-ai zâmbi!

Tu capu-n spate îl întorci,

C-auzi nenumărate voci,

Și pentru toate rai ar fi;

De le-ai zâmbi!

Și-am stat în umbră neclintit,

Cu gândul frânt și înrobit,

Că lumea-ntreagă s-ar opri,

De ne-ai zâmbi!

Pe buza ta, un semn ușor

Ar frânge zarva tuturor,

Și clipa însăși s-ar opri,

De ne-ai zâmbi!

Dar ții lumina în surdină,

Ca pe o aură divină,

Iar eu nu cred că nu va ști,

A tale buze a zâmbi...

M-am aciuat în calea ta,

Ca mersul să ți-l schimb cumva,

Tu galeș însă m-ai privit,

Dar n-ai zâmbit!

Și-n pașii tăi m-am strecurat,

Cu visul meu neînduplecat,

Sperând că-n el te-ai regăsi,

De mi-ai zâmbi!

Purtai în gene-un cer închis,

Ca un hotar de necuprins,

În el m-aș frânge, te-aș iubi,

De mi-ai zâmbi!

Acum rămân cu dorul mut,

Cu gândul că te-ai prefăcut,

Și într-o clipă m-aș jertfi,

De mi-ai zâmbi!

Și-am înțeles, târziu, prea bine,

Că zâmbetul nu-i pentru mine,

Că-s doar un trecător stingher,

Prin al tău cer.

Dar dacă într-o zi, cândva,

Tristețea te va apăsa,

Iar pasu-n dreptu-mi l-ai opri,

Eu ți-aș zâmbi!

 Soţul gardiencei

El c-o gardiancă este,

Şi ţipă toată ziulica,

Ba chiar susţine mari proteste,

Că n-are acces la… mititica.

Unui Gardian

Adormind fără să ştie,

A visat un vis de hulă,

Că era la puşcărie,

Nu la pază, ci-n celulă.

Unui Gardian

De când era copil spunea,

Eu n-o s-ajung la puşcărie,

Şi s-a întâmplat acum, ca ea…

Să-i dea serviciu şi simbrie.

Unui poet

Cu scrisul ai ajuns departe,

Şi-am auzit că vei lansa o carte,

Dar nu la editură cum e scris,

Ci-o vei lansa de pe acoperiş.

Unui amic

De când munceşti tot adunând,

Ban lângă ban să ai la bătrâneţe,

Te-ai transformat şi tu curând,

La fel ca banul, două feţe…

Unei pictoriţe - mănâncă în timp ce pictează

Porni să-şi facă portretul în ulei,

Dar mestecând mereu din gură,

Culorile în urma pensulei,

Îi ies…nu în ulei, ci în untură.

Unui Pictor

Iarăşi l-a lovit urgia,

Când stătea nud pe sofa,

Fiindcă l-a surprins soţia,

Cum modelul îl picta.

Unei pictoriţe în vârstă

Privind culoarea aceea vie,

Cum scoate din infern desenul,

Ţi-aş da un pic pe obraz şi ţie,

Ca să-ţi mai lumineze tenul.

Mariaj

O iubire ca-n poveşti,

Şi azi, în faţă au altarul,

Ea împlineşte douăzeci,

Iar el trecuse centenarul.

Ginerele

Azi în faţă la pronaos,

S-a stârnit un pic de haos,

Veni mirele ce atinse veacul,

Soacra a crezut că-i dracul.

Supus la tăcere,

Crispat de durere,

Scrâșnea din dinți,

Îl scotea din minți 

Strigătul de ajutor 

Blocat pe interior 

Bătrânului neputincios 

Scuturat până la os 

De -o suferință cruntă 

Din existența lui măruntă,

Alunecând prin ea,domol 

Privea zările în gol.

Osândit singurătății 

Implora divinității 

Viața să și -o curme 

Pt cealaltă lume,

Eliberându-se de cruzime.

Decât să le mai deprime 

Nopți scăldate -n umbre,

Zile reci și sumbre.

De la fereastra -i fumurie 

Răzbate trist o melodie.

Ațipi bătrânu -n pripă

Și zbură pe o aripă...

N-am știut, că voi putea zbura, 

Prin singurătatea minții mele, 

Atât de liber, atât de nepăsător, 

Încât prăbușirea să-mi fie leac. 

Ochiul orb mi se scufundă ades, 

Într-o lumină albă, nepământească, 

Iar simțurile îmi devin privire, 

Iar privirea întregul univers. 

O... cât de mult m-am depărtat de lume, 

Uns cu toate alifiile singurătății, 

Ca un pustnic nemântuit, 

Ce nu-și mai suportă chilia. 

Dar poate tocmai fuga m-a adus, 

Mai aproape de taina din mine,

Unde nu există păcat sau virtute,

Ci doar o sete veșnică de adevăr.

Mi-am auzit gândurile cum plâng,

Ca niște prunci uitați de timp,

Cerând sânul unei revelații,

Pe care nimeni n-o mai promite.

Și-am înțeles; zborul nu-i scăpare,

Ci o formă nouă de cădere,

Într-un abis, ce pare un cer

Fără îngeri, fără formă, fără materie. 

Mi se pare că nici nu sunt eu, 

Ci doar gândul altcuiva,

Rătăcind prin carnea mea,

Într-o confuzie de suflete.

Nimic mai mult…

Doar cuvinte țipate tare,
atât de tare încât să fie auzite,
aplaudate, validate pentru urletul lor —
rostit cu gura larg deschisă.

Nimic mai mult…

Cuvinte țipate,
apoi — la fel de tare — uitate.
Ca și cum ne-ar fi lovit amnezia vremii,
cea care ne șterge memoria
încărcată de trâmbițe și turle,
care nasc doar sunete —
nimic mai mult,
sunete fără puls de suflet.

Țipăm cu toții — da —
țipăm când e rentabil,
când vrem să dăm bine
în tabloul derizoriu al vremii.
Căutăm aplauze pe scena vieții,
unde spectacolul e atât de prost regizat
încât ajungem o batistă de nas —
da, o batistă —
accesoriu demodat,
purtat azi doar de câțiva rătăciți
în universul grăbit,
care o duc cu ei
ca pe o dovadă
că a existat cândva suflet —
suflet, nu doar zgomot
în construcția numită „cuvânt”.

Dar, revenind la batistă…
cândva, necesară;
azi — utile sunt cele de hârtie,
folosite o dată și aruncate.
Aruncate oriunde.

Și nimeni nu mai întreabă:
cine vede reziduurile gândirii seci,
care pot stârni dezgust
și contaminare colectivă?

Nimic mai mult…

Doar litere ce alcătuiesc cuvinte,
scoase din gură — edificiu
ce pretinde măreție,
dar, pe lângă zgomote,
emană mirosuri grele
de cadavre sufletești —
suflete ce nu și-au găsit locul,
nici șansa de a fi resuscitate.

Prea ocupați cu zgomotul —
tare și sec —
am uitat sufletul literelor
așezate în cuvinte
care poate salva.

Nimic mai mult…

Doar cuvinte:
să fim mai buni,
mai empatici,
mai atenți…

Ce frumos sună —
de parcă am fi apostoli
când le rostim solemn.
Dar din zece, câți le simțim?
Câți le puartăm în noi
și le dăruim?

Nimic mai mult…

Cuvinte —
sună bine,
ne aplaudăm,
ne mândrim,
le uităm
precum primul fulg de nea —
și poate
precum ultimul adevăr.

Nimic mai mult.

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Dacă am fost curați cât am trăit,

De ce suntem spălați când am murit?

De ce ni se freacă pielea rece

Ca și cum vina încă trece?

N-am fost spălați când am mințit,

Când am tăcut, când am rănit,

Ne spală doar când nu mai putem

Să spunem cine sunt ei sau cine suntem.

Cu ochii triști, cu glasul mut, 

M-afund în ruga cea creștină,

Ca duhul să îmi sufle-n lut, 

În loc de viață doar lumină.

Cu pasul greu și-mpovărat,

Îmi car crucea în spate, 

Iar ceru-mi pare mai uscat, 

Și parcă urlete-l străbate. 

Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,

Și zarea dinainte frântă,

În urmă las dâre de scrum,

Căci pasul îmi mai arde încă.

Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,

Nici pietrele nu cântă,

Ci doar tăcerea strigă-n plâns,

Durerea mea adâncă.

Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,

Voi fi cuprins de pace,

Când focul, îndârjit și viu,

În rug de gheață se va face.

În sânge-mi curge timpul irosit,

Ca o sentință dată fără vină,

Mă prăbușesc în trupul obosit.

Și dintre oase… văd lumină.