Fiii singuri

Închide umbrela și hai s-alergăm, 

Prin ploaia ce azi ne topește, 

Cu glasuri de tunet nori s-adunăm, 

Să plouă pe noi ca-n poveste. 

Să curgă pe umeri lumina divină,

Să spele tăcerea, să curgă puhoi,

Iubirea să tragă a tristeții cortină,

Să bată puternic ca un clopot în noi. 

Ne prinde furtuna cu râsul pe buze,

Și vântul ne-mbracă în visul curat,

În pași fără teamă, cu nori călăuze,

Pornim spre al ploii tainic palat. 

Ne scutură ploaia de gânduri amare,

Și pașii devin tot mai simpli și vii,

Sub cerul ce-și varsă tăcuta chemare,

Ne-întoarcem să fim iarăși copii.

Se-nclină orașul sub valuri de apă,

Dar noi îl străbatem ușor, alergând,

Bolta cerească deodată se crapă,

Și apa prin picuri se cerne curgând. 

Închide umbrela și hai s-alergăm, 

Prin ploaia ce azi ne topește, 

Din curcubeu culori s-adunăm, 

Închide umbrela, aleargă, zâmbește! 

Iarba nu e un fir verde,

e zâmbetul tăcut al unei mame,

care așteaptă copiii desculți

să o atingă...

Copacii nu cresc în sus —

ei se întind, ca o rugăciune

ce vrea să țină cerul să nu cadă.

Liniștea din pădure

nu e absența sunetului,

ci șoapta celui ce-a plecat

și încă nu vrea să fie uitat.

Și floarea?

Floarea e ochiul pământului

când se uită la Dumnezeu

fără să clipească.

În liniștea ce-ți leagănă ființa,

Se stinge orice zbucium omenesc,

Iar eu, străin de lume și de sens,

Îți sorb din umbră taina și credința.

Nici timpul nu mai știe să te ceară,

Se pierde-n falduri moi de vis tăcut,

Și parcă tot ce-a fost cândva trecut,

Apare neașteptat în fiecare seară.

Iar eu rămân un veghetor fără de nume,

Cu inima topită în mister,

Păzind tăcerea care te-nvelește-n cer,

Ca pe un adevăr uitat de lume.

Din somnul tău se scurge o lumină,

Ca mierea pură din faguri neatinși,

Și trupul tău, de liniște cuprins,

Respiră-ncet ca plânsul ce suspină.

Pe tâmple-ți ard tăceri catifelate,

Ca niște fluturi prinși în vis adânc,

Iar eu, la marginea ființei, plâng

De-atâta frumusețe fără moarte.

Fericit e locul,

Unde pasu-ți calcă,

Bătu-m-ar norocul,

Ca să-ți fiu sub talpă.

Fericit e râul,

Goală und' te scalzi,

Bătu-m-ar desfrâul,

Apă să fiu azi.

Fericit e patul,

Unde dormi de fel,

Bătu-m-ar păcatul,

Să fiu lemn din el.

Fericit e cântul,

Ce-ți iese pe gură,

Ah, bătu-m-ar sfântul,

Ca să-i fiu măsură.

Fericit e cerul,

Ce-l privești cu dor,

Bătu-m-ar misterul,

Ca să-i fiu un nor.

Fericit nu sunt,

Ah, bătu-m-ar totul,

Sunt ca un mormânt,

Ce-și așteaptă mortul.

Mă simt ca un țărm de valuri lovit,

Ca peștele orb după râmă lihnit,

Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,

Eu, roșul nisip vânturat în amurg.

Stavilopozii m-apasă întruna pe pleoape,

Ochii-i deschid jumătate sub ape,

Acostează corăbii pe brațul meu stâng,

Uitate de vreme ancore plâng.

Noaptea se lasă lunecând prin ravene,

Marea îmi curge sfioasă prin vene,

Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,

Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.

Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,

Numele-n zori să vii să ți-l scrii,

Dig să mă fac peste apa întreagă,

Niciodată valul, lovind să îl șteargă.

Mă trezesc uneori plângînd ori râzînd,

la volanul unui literomobil poetic,

ce se alimentează cu poeme, ode, doine,

şi goneşte nebun pe pistele frumosului

trecând printre coline de metafore,

peste dealuri de epitete şi comparaţii.

Navigând prin gropile cuvintelor încrucişate,

acestea mi-au cauzat o pană de inspiraţie.

O repar şi în goana mea aiurită întrec neumanul,

dar sunt oprit de o patrulă a criticilor literari,

care mi-au controlat permisul de geniu nebun,

şi m-au pus să recit poeme din fiola anticonsum.

Am văzut clar cum apar culorile curcubeului,

şi mi-am dat seama că mă găsesc sub influenţa

consumului de poezii.

Ciudat, nu citisem decât câteva gazeluri …

Am fost amendat cu trecerea în a lor critici,

şi mi-a fost ridicat permisul pînă la un nou examen.

Plec bucuros, şi deschid fereastra inimii

căci afară plouă cu muză şi inspiraţie …

Între regăsire și rațiune,

Între a pleca între a te iubi pe tine 

Între amintiri și traume,

Între sentimente nespuse și anxietate

Între a te îmbrățișa și a nu mai aștepta

Îmi e sortit să trec prin astă lume,

Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,

Să fiu gonit de ploi și întunecimi,

Să merg târâș prin sumbre adâncimi,

Să cânt ce altuia îi sună bine,

Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.

Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,

Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,

Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,

Să zbor spre neatinse înălțimi,

Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,

Și să dansez la mine-n carapace.

Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,

Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.

Vântul bate liniştit
În splendoarea nopţii
Oare corect ne-am trăit
Dulcea tinereţii.

Autor eşti sau actor
Prin ţinutul ceţii
Alinat de vînt, de dor
Tu în fila vieţii.

Frica, Doamne, nu strigă —

ea șoptește.

Și-n șoapta ei

se clatină stâncile credinței

și se face ceață în suflet.

Am privit lumea cu ochii închiși,

căutând siguranță în ziduri,

în oameni, în mine —

dar zidurile cad,

oamenii pleacă,

și eu mă tem de mine însumi.

Frica e un dumnezeu mic,

dar gelos,

care cere închinare

zi de zi, clipă de clipă,

până ce genunchii slăbesc

nu de rugă, ci de spaimă.

Și totuși, Tu m-ai chemat

nu cu tunet,

ci cu o liniște

care nu se teme.

Mi-ai spus:

„Nu frica e primejdia,

ci să crezi că ea e stăpână.

Eu sunt Cel ce a spart mormântul,

nu Cel ce se ascunde în umbre.”

Și-am ieșit —

nu curajos,

ci ascultător,

cu pasul tremurat,

dar cu inima în Tine.

Trăiesc cu voi absent fiind,

Îmbrățișând doar umbre,

Căci trupurile toate mint,

Când gândurile-s sumbre.

Se-aude-n mine-un murmur stins,

Din vorbele ucise,

Iar timpul trece necuprins,

Prin uși întredeschise.

Pe frunte-mi cade un apus,

De parcă-n mine moare,

O amintire ce s-a dus,

Ca steaua călătoare. 

Azi totul este vag, străin,

Iar ochii mei nu plâng,

Ci doar privesc un cer senin,

Cu stoluri ce se frâng. 

În mine plouă fără rost,

Iar timpul nu mai trece,

Pe tâmple-și află adăpost,

Aceeași noapte rece. 

Simt steaua mea că va cădea,

Căci ceru-mi se destramă,

Și va lăsa în urma sa,

Același lung fior de teamă.