Portret
Plimbându-mă prin parc discret,
Aud o voce sugrumată de tutun,
"Maestre, hai să-ți fac portret,
Că pentru astăzi e preț bun..."
Mi-e gândul abătut în altă parte,
Mă uit cu coada ochiului la el,
"Sunt prea bătrân de poză frate,
Și prea hidos pentru al tău penel."
Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,
Că - mi era drag de cum eram,
Mă întorc, și apoi cu politețe,
Îi spun doleanța ce-o aveam:
" De ești așa de bun cum zici,
Pictura să mi-o faci din vorbe,
De mă privești portretul ai să-l strici,
Și nici nu te-ncadrezi în norme.
Mi-e fața ponosită și ridată,
Căci mult am plâns în viața mea,
Te rog s-o faci puțin catifelată,
Exact ca-n tinerețe cum era.
Mi-s ochii șterși fără sclipire,
Cu irisul umbrit, nedefinit...
Te rog să-i pui pe cei de mire,
Că îmi erau de albastru infinit.
Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,
Că mult am chinuit și suferit,
Să-i pui un pic de negru, să se vadă,
C-am fost îndestulat și fericit.
Mi-e mâna moale ca de moaște,
Trudită-n grele munci de vulg,
Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,
Când arma-n palmă îmi părea un fulg.
Un singur lucru însă îți mai cer,
Chiar dacă ție ți se pare inutil,
Să-mi pui și suflet... dar la el
Nu schimbi nimic, că-i de copil."
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 23 septembrie 2023
Adăugat la favorite: 2
Vizualizări: 583
Poezii din aceiaşi categorie
Qui aime bien châtie bien
Детский стон, эхом по дому,
Не плачь и не крик, молчаливое эхо.
Они и не знали что может быть по другому,
и к счастью дорога закрыта железною вехой.
и мать и отец, молчали вздымая руки,
Уничтожая детские годы.
Причиняя детишкам, адские муки,
Лишая их детства, любви и свободы.
Они уже давно не теряют слёзы,
и уже давно не просят пощады.
их поглотили детские грёзы,
Скоро погаснут их боли лампады.
Poem
Ce faci cu iubirea ta?
Totuşi, e stocul nelimitat
De săruturi, îmbrătişări
De seri cu vin, şi cafea?
V-oi avea?
O zi frumoasă v-oi avea
Când soarele și luna
Calea îmi v-or lumina
De parcă țin cununa
O zi frumoasă v-a pleca
Și v-a veni una tristă
V-or plânge norii după dor
Și luna după mine
Când soarele se v-a țicni
V-a lumina în față
Îmi v-oi topi inima mea
Și dorul după viață
Când luna se v-a sătura
Îmi v-a lua cununa
Inima se v-a strica
Ca sticla de oglindă
Povestea mea
Inima-mi pompează versuri
de aproape zece ani.
Gândurile se adună-n strofe
de apeoape zece ani.
Cu rima m-am certat demult,
dar mă iubesc în taină
cu figurile de stil
de aproape zece ani.
A fost secretul meu
amorul cu poezia
până acum,
când am curajul
să spun
ăsta-s eu!
(All rights reserved)
Aș vrea!
Ca roua dimineții, aș vrea să fiu,
Să cad pe teaca ierbii și, să inviu,
Ce s-a uscat în timp, în lipsa ploii,
Să văd verdeața și, măreția florii
Aș vrea să fiu și, norul de pe Cer,
Și apă binecuvântată, să pot s-ofer,
La toți, la toate, fără deosebire,
Că vreau s-arăt, că Sus, este iubire
Și aș mai vrea, să luminez, eu drumul,
Pe care-l rătăcește-n viață, omul,
Și se abate, de la cararea dreaptă,
Călcând voit, pe partea-ntunecată
Să încălzesc, când frigul ne cuprinde,
Aș vrea să fiu, o flacără ce se aprinde,
Raceala dintre noi, s-o transformăm,
În dragoste, iubire, și-n pace să visăm
Pământ, cu multa roadă, mi-aș dori,
Și-un câmp întins și, colorat de flori,
Așa aș vrea, să fiu văzut de semeni,
Și binecuvântare.....printre oameni
Am scris de apă, lumină, foc, pământ,
Ele-nsemnând, darul divin și sfânt,
Dat nouă, celor ce murim, pe rănd,
De către Cel de Sus, Păstorul blând!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
MA ROG
Mă Inchin ție greu pământ
Purtător de oase .
Mă închin ție-mare adâncă
Cu izvor în stâcă .
Mă închin ție cer sihastru ,
Pentru nemurire ,
Omenirea-i judecată
Pentru jaf și crime .
Și mă rog la Dumnezeu
Să clădescă un Om nou .
Qui aime bien châtie bien
Детский стон, эхом по дому,
Не плачь и не крик, молчаливое эхо.
Они и не знали что может быть по другому,
и к счастью дорога закрыта железною вехой.
и мать и отец, молчали вздымая руки,
Уничтожая детские годы.
Причиняя детишкам, адские муки,
Лишая их детства, любви и свободы.
Они уже давно не теряют слёзы,
и уже давно не просят пощады.
их поглотили детские грёзы,
Скоро погаснут их боли лампады.
Poem
Ce faci cu iubirea ta?
Totuşi, e stocul nelimitat
De săruturi, îmbrătişări
De seri cu vin, şi cafea?
V-oi avea?
O zi frumoasă v-oi avea
Când soarele și luna
Calea îmi v-or lumina
De parcă țin cununa
O zi frumoasă v-a pleca
Și v-a veni una tristă
V-or plânge norii după dor
Și luna după mine
Când soarele se v-a țicni
V-a lumina în față
Îmi v-oi topi inima mea
Și dorul după viață
Când luna se v-a sătura
Îmi v-a lua cununa
Inima se v-a strica
Ca sticla de oglindă
Povestea mea
Inima-mi pompează versuri
de aproape zece ani.
Gândurile se adună-n strofe
de apeoape zece ani.
Cu rima m-am certat demult,
dar mă iubesc în taină
cu figurile de stil
de aproape zece ani.
A fost secretul meu
amorul cu poezia
până acum,
când am curajul
să spun
ăsta-s eu!
(All rights reserved)
Aș vrea!
Ca roua dimineții, aș vrea să fiu,
Să cad pe teaca ierbii și, să inviu,
Ce s-a uscat în timp, în lipsa ploii,
Să văd verdeața și, măreția florii
Aș vrea să fiu și, norul de pe Cer,
Și apă binecuvântată, să pot s-ofer,
La toți, la toate, fără deosebire,
Că vreau s-arăt, că Sus, este iubire
Și aș mai vrea, să luminez, eu drumul,
Pe care-l rătăcește-n viață, omul,
Și se abate, de la cararea dreaptă,
Călcând voit, pe partea-ntunecată
Să încălzesc, când frigul ne cuprinde,
Aș vrea să fiu, o flacără ce se aprinde,
Raceala dintre noi, s-o transformăm,
În dragoste, iubire, și-n pace să visăm
Pământ, cu multa roadă, mi-aș dori,
Și-un câmp întins și, colorat de flori,
Așa aș vrea, să fiu văzut de semeni,
Și binecuvântare.....printre oameni
Am scris de apă, lumină, foc, pământ,
Ele-nsemnând, darul divin și sfânt,
Dat nouă, celor ce murim, pe rănd,
De către Cel de Sus, Păstorul blând!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
MA ROG
Mă Inchin ție greu pământ
Purtător de oase .
Mă închin ție-mare adâncă
Cu izvor în stâcă .
Mă închin ție cer sihastru ,
Pentru nemurire ,
Omenirea-i judecată
Pentru jaf și crime .
Și mă rog la Dumnezeu
Să clădescă un Om nou .
Alte poezii ale autorului
Stau nopţi în şir
Stau nopţi în şir şi tot privesc,
La stelele din univers,
Mă mir, socot şi tot gândesc,
Că totuşi au ceva lumesc.
Şi-a lor lucire învăpăiată,
Ba roşie, ba galbenă lămâi,
Mi-aduce aminte de acea fată,
Pe care am sarutat-o întâi.
Iar forma lor cerească,
Îmi pare că-i leit,
Icoana părintească,
Sub care am trăit.
Şi-a lor cădere de pe cer,
Când lasă-n urmă o pată,
E a mea durere de mai ieri,
Când a plecat şi al meu tată.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Sunt doar un dor...
Sunt doar un dor ce inima-ți înmoaie,
În trupul tău de vis nepământesc,
Și, rătăcind prin neguri de văpaie,
Îți ard călcâiele-n suavu-ți mers.
Mă-mbraci în tine, ziua mă înghite,
Ca un pocal ce nu se vrea golit,
Iar timpul se destramă în ispite,
Lăsându-ți trupul tânăr, dezgolit.
Și m-aș dori pe ramul tău o frunză arsă,
O umbră prinsă-n vântul de apoi,
O floare ce în zorii zilei își revarsă,
Parfumul dulce peste sânii-ți goi.
De-ai ști ce grea e clipa fără tine,
Cum cade cerul frânt în trupul meu,
Și toate gândurile-mi sunt străine,
Și-n stoluri vin mereu, mereu...
De ești aproape, lumea mea e vie,
Nu sunt destin, și nici sentință,
Ci doar un om ce-și scrie pe hârtie,
Un vers, ca pe o ultimă dorință.
Nu-ți cer nimic, rămâi precum ești încă,
Același nor, ce se dezlănțuie-n potop,
Și-atunci când apa, va fi din nou sub stâncă,
Să-mi fii pământul în care-am să mă-ngrop.
Spre abis…
Nerodnicia mea e cruntă,
Sunt un nevrednic maestru,
Idei în convulsii m-abundă,
Gândul îmi e sub sechestru.
Nervul mi-l înmoi în cafele,
Mestec un titlu de carte,
Ochii sunt duși printre stele,
Țigara-mi miroase a moarte.
Pe o filă cuvinte triste aștern,
Sunt cioburi de minte nebună,
În bezna lăsată, m-apropii matern,
De raza gălbuie avortată de lună.
Strivit între doruri și umbre,
Mă întreb dacă totu-i pierdut,
Căci clipele trec fără urme,
Și mă simt ca un prunc ne născut.
Din scrum se ridică tăcerea,
Un șarpe ce mușcă tavanul,
În minte îmi cade vederea,
Văd duhul cum botează Iordanul.
Pe hârtie îmi picură vina,
O lacrimă din ochiul închis,
Fugind, îmi ucid rădăcina,
Și mă-ndrept resemnat spre abis.
Vorbe…
Azi lumea îți va spune-n mod firesc,
Că nu sunt bun, că-s cam ciudat,
Și nu sunt dintr-un os domnesc,
Ci din popor sunt scăpătat...
Și multe vorbe vor veni șiroaie,
Ocări și bârfe, și sudalme,
Să-ți curgă prin ureche ca o ploaie,
Ba chiar ca să te ia la palme.
Tu, taci, și lasă-i slobozi să înșire,
Povești și amenințări duium,
Că-atâta timp, cât noi avem iubire,
Nimic nu ne va sta în drum.
Căci vorbele se spulberă în vânt,
Ca frunza arsă-n miez de toamnă,
Iar noi purtați de-aceleași legământ,
Vom ține pruncii nostri-n palmă.
Ne-or judeca, dar fără de temei,
Căci poartă-n suflet numai ură,
Eu, însă simt, cum ochii mei,
Îți sorb iubirea gingașă și pură.
Și-or trece anii, vânturi vor mai fi,
Obrajii vor culege niscai riduri,
Că-n lumea asta plină de stihii,
Doar dragostea ridică ziduri,
Și nu-i destinul scris de gura rea,
Nici soarta frântă de blesteme,
Și-atâta timp cât palma mea,
Cuprinsă este în a ta, nu ne vom teme.
Destin
M-am prăbușit cu capul pe genunchi,
Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,
Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,
Ca să le dărui unui muribund de-a valma.
Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,
Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,
Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,
Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.
Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,
Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,
Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,
Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.
N-am mai dormit de când eram un biet copil,
Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,
Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,
Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.
M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,
M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,
I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,
Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.
Stau nopţi în şir
Stau nopţi în şir şi tot privesc,
La stelele din univers,
Mă mir, socot şi tot gândesc,
Că totuşi au ceva lumesc.
Şi-a lor lucire învăpăiată,
Ba roşie, ba galbenă lămâi,
Mi-aduce aminte de acea fată,
Pe care am sarutat-o întâi.
Iar forma lor cerească,
Îmi pare că-i leit,
Icoana părintească,
Sub care am trăit.
Şi-a lor cădere de pe cer,
Când lasă-n urmă o pată,
E a mea durere de mai ieri,
Când a plecat şi al meu tată.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Sunt doar un dor...
Sunt doar un dor ce inima-ți înmoaie,
În trupul tău de vis nepământesc,
Și, rătăcind prin neguri de văpaie,
Îți ard călcâiele-n suavu-ți mers.
Mă-mbraci în tine, ziua mă înghite,
Ca un pocal ce nu se vrea golit,
Iar timpul se destramă în ispite,
Lăsându-ți trupul tânăr, dezgolit.
Și m-aș dori pe ramul tău o frunză arsă,
O umbră prinsă-n vântul de apoi,
O floare ce în zorii zilei își revarsă,
Parfumul dulce peste sânii-ți goi.
De-ai ști ce grea e clipa fără tine,
Cum cade cerul frânt în trupul meu,
Și toate gândurile-mi sunt străine,
Și-n stoluri vin mereu, mereu...
De ești aproape, lumea mea e vie,
Nu sunt destin, și nici sentință,
Ci doar un om ce-și scrie pe hârtie,
Un vers, ca pe o ultimă dorință.
Nu-ți cer nimic, rămâi precum ești încă,
Același nor, ce se dezlănțuie-n potop,
Și-atunci când apa, va fi din nou sub stâncă,
Să-mi fii pământul în care-am să mă-ngrop.
Spre abis…
Nerodnicia mea e cruntă,
Sunt un nevrednic maestru,
Idei în convulsii m-abundă,
Gândul îmi e sub sechestru.
Nervul mi-l înmoi în cafele,
Mestec un titlu de carte,
Ochii sunt duși printre stele,
Țigara-mi miroase a moarte.
Pe o filă cuvinte triste aștern,
Sunt cioburi de minte nebună,
În bezna lăsată, m-apropii matern,
De raza gălbuie avortată de lună.
Strivit între doruri și umbre,
Mă întreb dacă totu-i pierdut,
Căci clipele trec fără urme,
Și mă simt ca un prunc ne născut.
Din scrum se ridică tăcerea,
Un șarpe ce mușcă tavanul,
În minte îmi cade vederea,
Văd duhul cum botează Iordanul.
Pe hârtie îmi picură vina,
O lacrimă din ochiul închis,
Fugind, îmi ucid rădăcina,
Și mă-ndrept resemnat spre abis.
Vorbe…
Azi lumea îți va spune-n mod firesc,
Că nu sunt bun, că-s cam ciudat,
Și nu sunt dintr-un os domnesc,
Ci din popor sunt scăpătat...
Și multe vorbe vor veni șiroaie,
Ocări și bârfe, și sudalme,
Să-ți curgă prin ureche ca o ploaie,
Ba chiar ca să te ia la palme.
Tu, taci, și lasă-i slobozi să înșire,
Povești și amenințări duium,
Că-atâta timp, cât noi avem iubire,
Nimic nu ne va sta în drum.
Căci vorbele se spulberă în vânt,
Ca frunza arsă-n miez de toamnă,
Iar noi purtați de-aceleași legământ,
Vom ține pruncii nostri-n palmă.
Ne-or judeca, dar fără de temei,
Căci poartă-n suflet numai ură,
Eu, însă simt, cum ochii mei,
Îți sorb iubirea gingașă și pură.
Și-or trece anii, vânturi vor mai fi,
Obrajii vor culege niscai riduri,
Că-n lumea asta plină de stihii,
Doar dragostea ridică ziduri,
Și nu-i destinul scris de gura rea,
Nici soarta frântă de blesteme,
Și-atâta timp cât palma mea,
Cuprinsă este în a ta, nu ne vom teme.
Destin
M-am prăbușit cu capul pe genunchi,
Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,
Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,
Ca să le dărui unui muribund de-a valma.
Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,
Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,
Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,
Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.
Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,
Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,
Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,
Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.
N-am mai dormit de când eram un biet copil,
Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,
Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,
Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.
M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,
M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,
I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,
Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.