Portret

S-a uscat în vie poama, 

Și-om bea praf în loc de vin, 

Ah, că nu mai vine toamna, 

Căci din cer plouă venin. 

S-au întors izvoare-n piatră, 

Și lumina-n mucegai, 

A crescut cucuta-n vatră

Și în sacul cu mălai. 

Mierea poartă gust de fiere, 

Iar pe crucea din altar, 

Curge ca-ntr-o Înviere, 

Lacrimi triste de amar. 

Nu mai dă din oameni muguri, 

Vorbe calde, de demult, 

Bunătatea-i arsă-n ruguri, 

Ca-ntr-un ritual ocult.

Parcă lumea rostu-și pierde, 

Pas cu pas spre asfinţit, 

Iar din pomul vieții, verde, 

Cade fructul viermuit.

Au făcut din adevăruri, 

Cioburi reci de oglindiri, 

Și hrănesc cu ele norii, 

Ca să nască rătăciri.

O, câte inimi, rând pe rând,

S-au risipit fără vreo vină,

Dorind să-ți fure chipul blând,

Și frumusețea ta divină!

Și câte murmure sub lună,

Fiori din fiecare floare,

În tine-au căutat cunună,

Sub cerul tău să zboare.

O, câte umbre s-au sfârșit,

În ochii tăi de catifea,

Și câte stele au râvnit,

Să stea-n lumina ta!

Și cât noian de rugăminți,

S-a frânt tăcut la poarta ta,

Au plâns iubind atâția prinți,

Prin preajmă să îți poată sta.

O, câte zări s-au frânt în cale,

Ca trupul tău să fie zvelt,

Și atâtea doruri ancestrale,

S-au stins în tine pe nedrept!

Câți nori de ploaie s-au ferit,

Ca piele să-ți umbrească,

Ca albul tău cel nesfârșit,

Pe albul iernii să mărească.

Of, cât amor s-a perindat,

Și cântece din dulce glas,

Dar inima-ți le-a refuzat,

Și singură, acuma, ai rămas.

Unui elev

Învaţă bine. Aşa se ştie,

Şi-a primit în dar Iphon,

Dar când mesajul să îl scrie,

S-a dovedit că e afon.

Unui elev

Pe al său birou frumos,

Lumina cade: romb şi sferic.

Condiţii bune, să fie studios,

Dar mintea lui…e-n întuneric.

Unora

Eu doar puţin v-am înţepat,

C-o epigramă ce împunge,

Dar rana că s-a infectat,

E că aveţi otravă-n sânge.

Unui agronom

Ca agronom i-o gazdă bună,

El îţi oferă doar bucate Bio,

Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,

Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!

Reuniune de familie

Ne-am pus la masă toţi cu drag,

Dar fratelui îi tremură sprânceana,

Nu de durere ori de trac,

Ci că văzu sub masă damigeana.

La priveghi

L-au înjurat, l-au ponegrit,

Fiecare cu-al său stil,

Apoi după ce-a murit,

Au găsit c-a fost cinstit.

Unora

În viaţă am scris ceva catrene,

Chiar un poem, un epitaf…

Şi-am constatat că prea devreme,

Audienţa am făcut-o praf.

Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari

În tinereţe am ciocnit paharul,

Apoi, întemeind şi casa,

Am împărţit: eu, alegând Cotnarul

Iar lui îi rămăsese…Grasa.

Răspuns la epigramele mele

Mi-a răspuns c-o epigramă,     

Fără de asemănare:

Îi ca ciorba fără zeamă,

Şi ca pâinea fără sare.

Unuia căruia i-am împrumutat bani

N-aş vrea prea tare să discut,

Dar asta se petrece între noi,

Îmi zice frate când îl împrumut,

Şi avarule când să mi-i dea înapoi.

N-am știut, că voi putea zbura, 

Prin singurătatea minții mele, 

Atât de liber, atât de nepăsător, 

Încât prăbușirea să-mi fie leac. 

Ochiul orb mi se scufundă ades, 

Într-o lumină albă, nepământească, 

Iar simțurile îmi devin privire, 

Iar privirea întregul univers. 

O... cât de mult m-am depărtat de lume, 

Uns cu toate alifiile singurătății, 

Ca un pustnic nemântuit, 

Ce nu-și mai suportă chilia. 

Dar poate tocmai fuga m-a adus, 

Mai aproape de taina din mine,

Unde nu există păcat sau virtute,

Ci doar o sete veșnică de adevăr.

Mi-am auzit gândurile cum plâng,

Ca niște prunci uitați de timp,

Cerând sânul unei revelații,

Pe care nimeni n-o mai promite.

Și-am înțeles; zborul nu-i scăpare,

Ci o formă nouă de cădere,

Într-un abis, ce pare un cer

Fără îngeri, fără formă, fără materie. 

Mi se pare că nici nu sunt eu, 

Ci doar gândul altcuiva,

Rătăcind prin carnea mea,

Într-o confuzie de suflete.

Prin vene-mi curge iarna ta târzie, 

Cu munții de zăpezi ce-mi stau pe piept, 

Și fiecare-a inimii bătaie știe, 

Că-n primăvara mea tăcută te aștept. 

Ți-am învelit absența în tăcere, 

Cum se ascunde jarul sub cenuși, 

Și orice vânt își ia la revedere, 

Bătându-mi în fereștri și uși. 

De-ai mai veni, n-aș întreba destinul, 

De ce-a zidit atâtea depărtări; 

I-aș bea cu patimă întreg veninul, 

Să-mi otrăvesc dorința de uitări. 

Ai fost precisă draga mea,

La fel ca un cuțit înfipt în splină,

Şi nu doar rana mă durea,

Ci faptul c-am avut și eu o vină.

O vină, dacă ar fi însemna,

Iubirea mea profundă și senină,

Și lasă-mă să-ți spun ceva,

Eu te-aș iubi de mi-ai purta aceeași vină.

Ai fost precisă draga mea,

La fel ca un călău din evul mediu,

Și nu tăișul bardei mă durea,

Ci vina mea aflată sub asediu.

Și vreau să-ți spun că acea vină,

E oarba dragoste, un ritual tabu,

Iar orb fiind, eu am văzut lumină,

Şi te-aș iubi dacă-ai orbi și tu…

Eu nu mi-am tras încă săgeata,

Și n-am nici bardă, nici cuțit,

Purced la braț acum cu soarta,

Şi-s vinovat… că te-am iubit!

Se stinge focul vechi din vatra lumii,

Și-n scrum rămâne umbra unui vis,

Pe umeri ne apasă greu străbunii,

Iar moartea ne trimite jalbe-n scris.

Sub pașii lenți se frâng făpturi uitate,

Ecoul lor se pierde-n nesfârșit,

Iar cerul, obosit de nedreptate,

Își varsă stelele pe un pământ rănit.

S-a 'ncimentat tăcerea printre ziduri,

Și nici un glas n-ajunge până-n cer,

Iar moartea s-a 'ncrețit de riduri,

Și tristă-și bate coasa-ntr-un ungher.

Pe străzi, tăcerea curge ca o boală,

Din ochi străini cad lacrimi și oftat,

Toți câinii latră noaptea pe afară,

Căci duhul morții se plimbă ne-ncetat.

Pământul geme sub atâtea cruci,

Iar cerul tace-n semn de neputință,

La porți de case se zăresc năluci,

Ce-mpart scripturi și cer credință.

În piepturi, inimi bat fără de vlagă,

Și de pe umeri îngerii-au fugit,

Căință așteaptă o lume întreagă,

Și-un nou Iisus să fie răstignit.

Îngerii au anunțat,

Numele cel minunat,

Să fie numit ISUS,

Numele a venit de sus.

Să știm că se va înălța.

Dumnezeu îl va lua...

Raiul cu drag la primit,

În casa sfântă a venit,

Ne așteaptă și pe noi..

Să fim în grădina sa,

In veci a ne APĂRA.

.

Suspin adânc, adânc suspin,

Specific vremilor ce vin,

Cârd de cocori, ce strigã-n cor

Durerea noastr-a tuturor;

Poem al anilor târzii,

Cântat cu glasul celor vii!

Oftat, de pace rãpitor,

Venindu-ne din viitor,

Prelungã zicere din nai

Şi crainic, care strigã: "Vai!",

Jãratic, flacãrã de foc,

Neaşteptat sfârşit de joc...

Pe culmi de munţi şi jos, în grind,

Sunt luminiţe ce se-aprind

Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,

Nãdejde, celor ce-s pierduţi,

Prãdaţi de haitele de lupi,

Precum o hainã, când o rupi.

Un nor trecu înspre apus.

Mã uit mai bine: alţii nu-s

Sau, cel puţin, nu fac scântei,

Sã cadã flãcãri lungi, din ei,

S-aprindã pulberea de jos,

C-un bubuit gãlãgios!...

O, ţara mea! Ah, Neamul meu!

Speranţa ta, e Dumnezeu!

Fãrã de El, scãpare nu-i!

El, sprijin este orişicui

Care Îl cheamã-n ajutor:

Îl face prinţ moştenitor!

Ajungã rãul, cât a fost,

Dar nici sã plângem, n-are rost!

Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,

Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,

Pe Mirele neprihãnit,

Cu suflet bun şi liniştit.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Gymnasium

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend –

Pedante Lehrer

Und harte Prüfungen...

Und heute lässt du mich erschaudern

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend! –

Gymnasium, - Friedhof

Mit langen Gängen –

Heute bin ich nicht mehr ich selbst

Und mein Verstand tut weh...

Ich will nichts mehr -

Gymnasium, - Friedhof

Mit langen Gängen... –

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend –

Du hast mich in die Welt gegeben

In den schweren Wellen,

So blasiert...

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend!

Am văzut, Doamne,

că durerea nu este doar o rană,

ci o revelație tăcută,

o fărâmă din înțelesul Tău

pătruns în carne.

Nu am cerut-o,

nici nu am dorit-o,

dar a venit.

Și, pe măsură ce am îngenuncheat în fața ei,

am înțeles că nu doar trupul se frânge,

ci și sufletul care nu poate înțelege.

Durerea m-a învățat

nu despre rău,

ci despre adevăr.

În mijlocul ei,

am descoperit fragmente de lumină

care nu se văd cu ochiul,

dar care strălucesc din adânc.

Am învățat că nu suferința e întunecată,

ci umbra pe care o aruncă.

Durerea mi-a curățat ochii

și mi-a arătat

ceea ce nu am vrut să văd:

că Timpul nu e doar o cale,

ci o călătorie sacră.

Revelația durerii nu apare în strigătul ei,

ci în tăcerea pe care o naște.

Căci în ea, Doamne,

am înțeles că nu exist doar pentru mine,

ci pentru cei care mă poartă

și pentru cei care mă vor urma.

Durerea a fost nu un capăt,

ci o poartă.

Căci din ea a ieșit lumina

care m-a dus la Tine,

și nu am mai cerut niciodată

să mă izbăvești de ea,

ci doar să mă păstrezi în lumina

pe care ea mi-a revelat-o.

Apostolii când au aflat,

In grabă sau adunat,

Să fie cu maica lui,

Maica Domnului.

Azi măicuța noastră sfântă,

Maica Domnului Iisus,

Sa înălțat astăzi la ceruri,

Ne veghează ea de sus.

Ea se arată mereu,

Vede cît este de greu,

Se roagă la Dumnezeu 

Cu noi este tot mereu.

Măicuța eu te iubesc,

Totdeauna îți doresc 

Să fi cu noi tot mereu,

Să te rogi la Dumnezeu.

Primește mă și pe mine,

La rugăciune cu tine,

Veci de veci mi-ai ajutat,

Mulțumescuti nencetat.