Pamflet pandemic

Moșule, te-aștept să vii la mine

Să urci tiptil, tiptil pe trepte,

Să spun eu o dorință către tine

Și dacă vrei să pui ceva în ghete

Vreau să-mi aduci mie cadou

Ceva de scris, poate-un stilou,

Să scriu rețete pentru suferință

Iar tu să vindeci, că ai putință

Iar la familie și-ai mei prieteni buni

Rog să le aduci în dar lor sănătate,

Că cine-i sănătos poate face minuni

Și fericire dărui din a lor bunătate

Mă rog la tine dragă, Moșule

Să treci pe la bolnavi, săraci, copii,

Fii milostiv și le ascultă ofurile

Alină-le durerea pe care tu o știi

Iar dacă nu vei trece pe la mine

Eu nu mă supăr și te-oi aștepta,

Și-mi pun toată speranța-n tine

Că anul care vine..voi fi pe lista ta!

Eu n-am crescut, cum, alţi copii,

În puf se deşteptarã;

Dar am avut şi jucãrii

Şi parte de-o chitarã.

Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!

Nici n-aş fi vrut sã fie!

Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu

De tot ce mi-a dat mie!

Avut-am parte de pãrinţi

Şi de copilãrie.

De unde nu... eram pribeag

Sau mort, sau... cine ştie!...

Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,

Nici zile, prin spitale;

Şi-ntotdeauna mi-au plãcut

Cântãrile corale.

Cãci, şi biserica din sat

Mi-era atât de dragã!

Şi-atât de multe amintiri

De vremea ei, mã leagã!

Cã parcã şi acuma vãd

Cum se deschide uşa,

Şi cum apare, surâzând,

În pragul ei, mãtuşa!

Pe moş' Petreanu, cum venea,

Scoţându-şi pãlãria,

Pe Bunu', pe bunica mea

Şi pe sora Maria!...

Cum sã nu vreau, acele vremi

Ca ochii-mi sã le vadã?

Dar timpul le-a acoperit,

Cu ani şi ani, grãmadã!

Ai mei nu au avut averi

Dar, m-au purtat în şcoalã;

Şi, de acasã n-am plecat

Nicicând cu mâna goalã.

Super-talente n-am avut,

Nici aer de vedetã,

Decât cã, dupã ce-am crescut,

Mi-au luat o bicicletã.

De hoţi şi de linguşitori,

N-am dus vreodatã lipsã;

La fel, cum soarele de nori,

Şi luna, de eclipsã.

Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat

Atunci când mã rugasem,

Mai mult decât am meritat,

Sau, decât Îi cerusem.

Mã-ntrebi care e gândul meu

Şi scopul meu, anume?

De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,

Cã sunt şi eu pe lume...

Cã-n mâna Lui, e mâna mea,

Cã nu am a mã teme,

Cã-n zorii vieţii m-a chemat

Şi m-a gãsit devreme.

Libertate, pasãre ce zboarã

Peste munţi înalţi şi vãi adânci:

Drum deschis având odinioarã,

Dar, acum, lovindu-se de stânci...

Libertate - a pãcii scrisoare -

Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,

Pe care-l strivesc, cu nepãsare,

Cei care rãzboiul şi-l doresc!

Libertate scumpã! Râu de raze,

Strãlucind pe-al apelor întins:

Cel râvnind ale iubirii oaze,

Nu e, niciodatã, un învins!

《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)

29.03.2022, pe Marea Adriatică 

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Bara ett ord

Sagt på måfå

Oförsonlig

Det slår ner mig.

hjärtat tror

Tanken mäter det,

Tystnaden är borta

Evigt.

Tyvärr är det min natur,

Men jag säger alltid i mitt sinne:

"Bli inte arg!"

bli inte arg bli inte arg

Ord kan lura.

bli inte arg bli inte arg

Att ingen ilska är bra.

Kanske oavsiktligt ibland blir man påkörd

Med ett ord, det är inte lämpligt.

bli inte arg bli inte arg

Kom igen le och lyssna på mina råd.

Bara ett ord

Det ger mig tunga tankar

Och bara med dem

Det omger mig.

Det är avundsjuka

Det kommer som en börda

Och en obeskrivlig mardröm

Natten i drömmen sänker sig.

Tyvärr är det min natur,

Men jag säger alltid i mitt sinne:

"Bli inte arg!"

bli inte arg bli inte arg

Ord kan lura.

bli inte arg bli inte arg

Att ingen ilska är bra.

Kanske oavsiktligt ibland blir man påkörd

Med ett ord, det är inte lämpligt.

bli inte arg bli inte arg

Kom igen le och lyssna på råden.

Och du kommer att veta

För att berätta

i alla fall,

alla som

Bli inte arg!

bli inte arg bli inte arg

Ord kan lura.

bli inte arg bli inte arg

Att ingen ilska är bra.

Bli inte arg!

Fetitele speriate nu se coc în femei. 

Nu poarta diamante în cercei. Nici în inele. Haina de blana sau genți grele de piele. Nu au buze purpurii, stiletto aurii. Nu au cuvinte pe buze. Nu pot fi muze. 

Nu au proportii ce nasc emotii. Sau drame. Sau fericiri. Nu poarta și nu aprind foc în priviri. 

Nu plutesc si nu zboara in aer nici pe mari nici in imbratisari. 

Ele stau doar pe pamant până la gleznă. Aprind chibrituri inghetate in bezna, cam ca fetita lui Andersen. Respira 2D, ca un desen. Auriul cocleste se stinge cât le atinge. Muzica tace sau scrasneste când le învelește.

Ele au case care plâng, haine care le strâng. Tot ce au e prea-lung-prea-scurt-prea-nătâng.

Ah și au kilometri inexistenti dar persistenti între ele și Ei. Simt doar interpus. Supus. Prin idei. 

Fetitele speriate Nu se coc.Niciodata. Deloc. Doar se ofilesc în babe uitate. Dacă au noroc.

Alunecând pe-a apelor oglindã,

Stingherul cãlãtor, în barca sa,

Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã

Încã o zi, din cele câteva!...

La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:

Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?

Un şir de zile lungi, chinuitoare,

Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?

De fapt, de ce venim pe-aceastã lume

Zbãtându-ne a supravieţui?

- Spre a trãi şi a purta un nume

  Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -

Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,

Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!

Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,

Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!

Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã

Din zori de zi, pânã noaptea târziu;

Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,

Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...

Pentru pãmânt, popoarele se ceartã

Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!

Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:

"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"

Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul

Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;

Totul ne dã la început, pãmântul,

Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!

Iar cât despre necruţãtoarea fricã,

O regãseşti în orice cromozom;

- Mãsura ei mai mare sau mai micã -

Asta... depinde de la om, la om.

Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,

Cu ea se naşte orice muritor,

Ea nu ridicã semne de-ntrebare

Ci degetul ei ameninţãtor!

De bunãvoia ei, nu iese-afarã,

Nici nu renunţã uite... numa-aşa;

Decât când e poftitã sã disparã,

De Unul mai puternic decât ea.

Ce poate viaţa fi, decât o sumã

De vise lungi, în propriul aşternut.

Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,

Constat c-atât de repede-a trecut!

                           ☆

Ţine-te drept, amice, pe picioare,

Şi uitã-te puţin în jurul tãu!

Trateazã nepãsarea, ca atare,

Privind-o ca pe cel mai mare rãu!

Cãci pierderea de timp este o crimã

Când sunt atâtea lucruri de fãcut!

Din TIMP, o parte eşti: una infimã,

Prezentul sãu, la modul absolut.

Întreaga ta lucrare pãmânteascã

Pãstratã-i în al Cerului album.

Ferice cel ce vrea sã dobândeascã

Ce nu se poate pierde nicidecum!

"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1) 

14.11.2021, Gostkow, PL

Libertate, pasãre ce zboarã

Peste munţi înalţi şi vãi adânci:

Drum deschis având odinioarã,

Dar, acum, lovindu-se de stânci...

Libertate - a pãcii scrisoare -

Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,

Pe care-l strivesc, cu nepãsare,

Cei care rãzboiul şi-l doresc!

Libertate scumpã! Râu de raze,

Strãlucind pe-al apelor întins:

Cel râvnind ale iubirii oaze,

Nu e, niciodatã, un învins!

《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)

29.03.2022, pe Marea Adriatică 

Ce locuri dragi, ce amintiri

Mã copleşirã iarã,

Cu-ai lor sãlbatici trandafiri

Şi cu-a lor primãvarã!

Cu oameni buni şi prietenoşi,

Sfidând prejudecata,

Cã şi vecinii de la Groşi

Îl salutau pe tata.

Cu fraţi, surori şi prieteni buni

Ce-mi alungau tristeţea,

Cu meri tomnatici şi cu pruni

De toatã frumuseţea!

Cu zile lungi, cu nopţi de vis

Când se-ncingea vãiuga,

Când ceru-ntreg era deschis

Sã ne primeascã ruga!

Cu grâu şi lapte, din belşug,

Cu var ascuns în apã,

Pe care, boul prins în jug,

Nu poate sã-l priceapã.

Cu nesfârşitele plimbãri

Cu jocul nostru, MOARA,

Şi cu peniţe-n cãlimãri,

La lumânare, seara.

Cu ghiocei vioi, în crâng

Cu somnu-ascuns în gene,

Cu ochi bãtrâni, care mai plâng

Azi, dup-atâta vreme!

Cu vântul ce fãcea prãpãd,

Cu planuri ne-mplinite,

Cu-acelaşi drum, pe care vãd

Acelaşi cârd de vite.

Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,

Copiii de-altãdatã;

Cu cânt de mierlã, în zãvoi,

Cu cretã coloratã.

Cu dascãli şi cu diriginţi

Cu-a lor cãrare oablã,

Când nu eram copii cuminţi,

Ne şi scoteau la tablã...

                  ☆

Prin norii vremii, diafani,

Le vãd acum, pe toate,

Cu peste patruzeci de ani

Dacã privesc în spate.

Prezentul vrea, cu orice preţ

Ca sã te pierzi cu firea!

Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,

Rãmâne amintirea...

Nu da tu clipa ta de-acum

Pe zece, ce-au sã vinã!

Şi nici al fericirii drum

Pe-o traistã de fãinã!

De timpul tãu, neapãrat

Te-agaţã şi profitã!

Cãci viaţa care ni s-a dat,

Se meritã trãitã!...

Nu mã plâng de supãrare,

Cã nu are niciun rost;

Fiindcã nu-i o zi sub soare 

Sã nu dau peste vreun prost! 

Când îşi cascã gura mare

Şi-mi transmite-al sãu venin,

Mult prea blândã mi se pare

Muşcãtura de asin!

Parcã-l scoate ciuma-n cale,

Sau eu însumi l-aş chema!

Dar lui i se par normale

Cheful lui, rãbdarea mea...

Când îmi merge cel mai bine,

Când mi-e soarele mai drag,

Mã trezesc, din zãri senine,

Peste ceafã, c-un ciomag!

Când vrea cerul sã m-asculte

Şi e roş la orizont,

O lichea, din cele multe

Sare-n cale-mi, c-un afront.

De n-ar exista prostia

Şi, de n-ar avea copii,

Seacã, nu ar fi pustia,

Viaţa, viaţã n-ar mai fi!

Pe neisprãvitul mare,

Cât şi pe cel mititel,

Netratându-i, ca atare,

Veţi pãţi şi voi, la fel!

Decât falnica prostie

Sã vã facã vreun hatâr,

Preferaţi, cu bucurie,

Muşcãtura de catâr!

Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,

În casa pãrinteascã a unui camarad;

Însã de-aceastã datã simţim de la intrare

Miros de lumânare şi cetinã de brad.

Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,

Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini

Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,

Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.

Vedem încã o datã care e sensul vieţii,

Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,

Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii

Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.

Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere

Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,

Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere

De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.

De mii de ani apucã cu gheara ei tenace

Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,

Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface

Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!

Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!

Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,

Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!

Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!

E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice

Când moartea le desparte cãrarea celor doi!

Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,

O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...

Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine

- Referitor la care nu pot decât sã sper -

Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,

Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.

Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,

Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...

Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!

O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.

La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.

Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...

Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:

A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!

Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,

Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;

Scãpat pe totdeauna din recile caverne,

Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...