Refuz categoric

Basarabie, dã-mi mâna,

Vino, dar, cu-ai tãi copii,

Cãci a noastrã ţarã vede

Cât de mult doreşti sã vii!

Basarabie, duşmanii

Recunoascã-şi datoria:

Sã te lase-odatã-n pace

Şi-ţi înapoieze glia!

Numai inima ta ştie

Cât avu a îndura;

Dar întreaga Românie

E acum de partea ta!

Basarabie, vecinã,

Plai, de dincolo de Prut,

Plângã cine e de vinã

Şi te vinde c-un sãrut!

Ştiu, de fapt, cã eşti sãtulã

De tãtari şi de cazaci

Şi-nţeleg atât de bine

Semnele ce mi le faci!...

Acvilã, ţinând un sceptru

Şi-un mãslin în gheara sa,

Privind, când spre România,

Când înspre Transnistria.

Pajurã multicolorã

Şoim, cu pavãzã şi scut!

Cei ce te-au avut drept "sorã",

Ce onoare au avut!

Monument, spre care-ntruna,

Urlã lupi şi lei mugesc

Dar, pe-al cãrui vârf se-nalţã,

Falnic, steagul românesc!

Basarabie-mbrãcatã-n

In subţire şi porfir,

Scump condei, pe care-l poartã

Dimitrie Cantemir!

Dor cu dor, din nou se-adunã

Şi fac punte peste Prut,

Sã fim iarãşi împreunã,

Cum eram la început!...

Alunecând pe-a apelor oglindã,

Stingherul cãlãtor, în barca sa,

Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã

Încã o zi, din cele câteva!...

La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:

Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?

Un şir de zile lungi, chinuitoare,

Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?

De fapt, de ce venim pe-aceastã lume

Zbãtându-ne a supravieţui?

- Spre a trãi şi a purta un nume

  Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -

Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,

Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!

Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,

Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!

Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã

Din zori de zi, pânã noaptea târziu;

Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,

Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...

Pentru pãmânt, popoarele se ceartã

Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!

Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:

"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"

Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul

Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;

Totul ne dã la început, pãmântul,

Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!

Iar cât despre necruţãtoarea fricã,

O regãseşti în orice cromozom;

- Mãsura ei mai mare sau mai micã -

Asta... depinde de la om, la om.

Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,

Cu ea se naşte orice muritor,

Ea nu ridicã semne de-ntrebare

Ci degetul ei ameninţãtor!

De bunãvoia ei, nu iese-afarã,

Nici nu renunţã uite... numa-aşa;

Decât când e poftitã sã disparã,

De Unul mai puternic decât ea.

Ce poate viaţa fi, decât o sumã

De vise lungi, în propriul aşternut.

Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,

Constat c-atât de repede-a trecut!

                           ☆

Ţine-te drept, amice, pe picioare,

Şi uitã-te puţin în jurul tãu!

Trateazã nepãsarea, ca atare,

Privind-o ca pe cel mai mare rãu!

Cãci pierderea de timp este o crimã

Când sunt atâtea lucruri de fãcut!

Din TIMP, o parte eşti: una infimã,

Prezentul sãu, la modul absolut.

Întreaga ta lucrare pãmânteascã

Pãstratã-i în al Cerului album.

Ferice cel ce vrea sã dobândeascã

Ce nu se poate pierde nicidecum!

"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1) 

14.11.2021, Gostkow, PL

Trecut-au anii peste noi

Ca apele, la vale.

Şi ne lăsară, mai apoi,

Doar umbre lungi şi pale.

Trecut-au anii, aşadar,

Ca vânturi peste lanuri,

Ce-au spulberat din calendar

Nenumărate planuri...

Trecut-au anii... lung şirag

De fluturi şi mărgele

De temeri şi de frământări

Din ce în ce mai grele!

Trecut-au anii, cânt de dor

Cântat în graba mare

Cu cei care trăiesc şi mor

Pierzându-se-n uitare.

Trecut-au anii... cânt prelung

De păsări, prin coline;

Aş vrea să fug şi să le-ajung

Dar ele fug de mine...

Te iubesc, dulceaţã micã, te iubesc,

Mai mult decât pe-orice suflet omenesc!

Şi nu e pe lume soare

Sã arate cât de mare

Este dragostea pe care

                   Ţi-o nutresc!

Tu în casa noastrã strâmtã ai venit

Cu ales şi scump şi vesel ciripit!

Anii repede zburarã,

Uite cã eşti domnişoarã

Mândrã, ca o lãcrimioarã,

                    Negreşit!

Au trecut aşa de multe primãveri

Şi s-au stins în timp, precum ziua de ieri!

Lasã supãrarea, lasã,

Fii cu inima voioasã

Noi nu stãm mâhnirii-n casã,

                    Prizonieri.

Ape tulburi se revarsã în puhoi,

Greutãţile dau iama peste noi!

Tare-ar vrea sã ia cu ele

Taine, doruri, toate cele,

Sã ne facã zile grele

                    Mai apoi.

Sã rãmâi cu bine, dar, al meu odor,

Sã-Ţi dea Dumnezeu Preasfântul, ajutor!

Şi sã ai grijã de tine,

Sã n-ajungi în mâini strãine

Sau de râs şi de ruşine

                    Urzitor.

Vine vremea sã ne întâlnim din nou,

Când vor creşte iarãşi florile-n rondou!

Trandafiri şi lãcrimioare,

Şi muşcate solitare,

Rãsunând în fiecare

                    Un ecou...

Nu mã plâng de supãrare,

Cã nu are niciun rost;

Fiindcã nu-i o zi sub soare 

Sã nu dau peste vreun prost! 

Când îşi cascã gura mare

Şi-mi transmite-al sãu venin,

Mult prea blândã mi se pare

Muşcãtura de asin!

Parcã-l scoate ciuma-n cale,

Sau eu însumi l-aş chema!

Dar lui i se par normale

Cheful lui, rãbdarea mea...

Când îmi merge cel mai bine,

Când mi-e soarele mai drag,

Mã trezesc, din zãri senine,

Peste ceafã, c-un ciomag!

Când vrea cerul sã m-asculte

Şi e roş la orizont,

O lichea, din cele multe

Sare-n cale-mi, c-un afront.

De n-ar exista prostia

Şi, de n-ar avea copii,

Seacã, nu ar fi pustia,

Viaţa, viaţã n-ar mai fi!

Pe neisprãvitul mare,

Cât şi pe cel mititel,

Netratându-i, ca atare,

Veţi pãţi şi voi, la fel!

Decât falnica prostie

Sã vã facã vreun hatâr,

Preferaţi, cu bucurie,

Muşcãtura de catâr!

Vai de mine, ce cãldurã!

Sã ies la cosit? Nici gând!...

Mort de cald, retras în şurã,

Îmi bat coasa, fluierând.

Vãd acvilele pe ceruri

Cum, în cercuri, se rotesc;

Şi simt vântul, cum adie

Pe pãmântul românesc.

Scapã soarele la vale,

Scapã, cãtre asfinţit.

Vai de mine! Gata somnul!

Mai am fânul de cosit!

Curge apa-n dungi, pe frunte,

Curge, mai ales când stai;

Cã, lucrând, nici nu-ţi dai seama

C-a trecut şi luna Mai!...

Din cuvinte ciugulite,
Și clinchete de clopoței
Zilele clevetitoare
Numărate vrei, nu vrei
Se ating  pe minutare
Șoșotind pe la urechi
Cum, că timpul solitarul
Iar își schimbă anul vechi
Cu alt  an, zis, mult mai bun.

Temporară sau flotantă
Într-un an tot trecător
În bagaj îmi iau  speranță
Doar un pic de nostalgie,
Un regret și un oftat
Ce-a rămas dintr-o iubire.
Fericirea, frumusețea
De mulți  ani s-au terminat…
Deci  ,multe nu am  de luat.

Îmi așez pe umeri vălul
Dintr-o noapte violetă,
Ascund ciobul de oglindă
Într-o scrisoare secretă
Să am unde a mă privi.
Două lacrimi, un oftat
Ating timpul cu-o steluță
Anul vechi,  grăbit a plecat .
Eu, mai rămân în gând cu el
Dar mă mut în celălalt.

Măiastra ciocârlie

Pasărea ce cântă-n zbor

Cu glasul înălțător,

Din stropi de duioșie

Și  triluri de veselie

Duce la cer cântul și clipa,

Albastrul i-a sărutat aripa

Mulțumindu-i că l-a atins

.............  

Cântecul nimeni nu i-a furat

Pe vioara lui ENESCU l-a presărat

Să fie în eternitate păstrat…

,, CIOCÂRLIA,, și vioara lui ENESCU

Întreg pământul au înconjurat,

Sunetul viorii a rămas neuitat….
Prea des vânători de ciocârlii în cete se adună și prea mulți nori întunecă cerul,  vrând zborul să îl frângă…                           

RĂMÂN NEMURITOARE  ,,COICARLIA,, ȘI VIORELE. 

Copacu'-n veci nu pleacă,

Rămâne-n locu'-n care

A început să meargă

Ţinându-se de soare.

Nicicând nu-şi părăseşte

Ţărâna lui natală

Şi un pas nu se clinteşte

Decât pe verticală.

Cu drumul nu se-nvaţă,

Să plece-n alte lumi,

Statornic e, pe viaţă,

Din tată-n fiu, pe culmi.

Şi o clipă nu se plânge

C-a fost legat de loc,

Chiar dacă poartă-n sânge

Destin de lemn de foc.

Under a clear blue sky,

As you see with eye,

Laying in the sunlight,

In a yellow bright,

It is rising canola field

Good plant that us healed.

The canola bell flower

Waiting for a rain shower,

Rests on a thin long stem

To flourish to make them.

This herbaceous plant

She many benefits grant.

Autumn is her best season

And its seeding has a reason.

The property of helping health

It is for people a great wealth.

Many benefits for beauty too

For us and medicine it is a clue.

Pustiu verde-n care dorul se așterne lin și încet,

Șoptind povești de dragoste sub frunzele-n tremur,

Emoție ce se împletește cu razele de soare, discret.

Fantezie și ardoare îmbrățișând copacii în vântul serii,

Speranțe infinite-ascunse în fiecare mugur ce se trezește,

În adâncul pădurii, inima naturii bate puternic și fără umeri.

Sub bolta verde, ecoul dorului se răspândește,

Cântecele păsărilor, o simfonie de emoții pure,

Fiecare notă, o fantezie ce ardoare-n suflete toarnă.

Pe alei mărginite de speranțe înverzite, pașii mei alunecă,

Într-un pustiu ce respiră, verdele vieții se întinde,

Și inima se umple de dorințe ce spre ceruri se îndreaptă.

În pustiul verde-n care ardoarea naturii nu se sfârșește,

Dorul se împletește cu emoția unui răsărit nou,

Și fantezia se desfășoară în mii de forme ce-nmuguresc.

Aici, în pustiul plin de viață, speranțele se înalță,

Se-ntrec la înălțime cu cei mai înalți arbori,

Și ard cu o ardoare ce în adâncul pământului își are rădăcinile.

În acest pustiu verde, emoția fiecărui fir de iarbă se simte,

Fantezia naturii în fiecare frunză și floare izbucnește,

Și fiecare adiere de vânt dorul mai departe îl poartă.

Cu ardoare, pământul ne îndeamnă să ne pierdem în el,

Să ne lăsăm purtați de speranțele ce în verde se nasc,

Într-un pustiu ce cu fiecare clipă se transformă și se reinventează.

Pustiu verde, unde dorul se îmbracă în emoții nestăvilite,

Fantezia se joacă printre crengi, iar ardoarea nu se domolește,

Speranțe infinite se împleticește în dansul vieții neîncetate.

În pustiul verde, timpul pare să se oprească-n loc,

Dorul se odihnește în poala emoției, blând și profund,

Și în ardoarea clipei, speranțe infinite ne îmbrățișează scurt.

E frig, e tare înnorat 

În juru-mi totul e schimbat 

Parcă de ieri, din vară scurtă

N-a mai rămas nici o nălucă.

Bătrânul ger, melancolii trezește

Când arșița, amintirile-mi ațipește

Tremur temator dar fără de mirare 

De cât de repede a venit

Iarna neiertătoare.