Pe-n serate
Pe-o punte de cărare,
Răsare-n zor un aer fum,
O stâncă bogată de pomi.
Prin râul lin, curge-n cet și ușor apa.
Pe marginea poteci unde-i totu’ ca-n fior.
Pe-o cărare abruptă,
Cad ușor mii de flori,
De frunze ruginite ce cresc și nasc orori.
Potecă adormită uitată de soare,
De furtuna ce-o străpunge cu lacrimile fiare.
Frunze verzi dense, printre pomi
se adună, se ascund printre crengi lăsate,
De vânt și furtună.
Din trup de apă,
Pietre grele ușor mă străpung,
Pe ale ei veacuri doruri,
Veștminte de soare, cad ușor din nori.
Din meleaguri străbătute,
Scriu ușor din apă,
Văzând biruința norilor și nașterea plopilor.
Risipind aer uscat pe nările mele,
Vâlvele de ani, se-adună pe spinarea mea seacă de moarte.
Scriu pe-o piatră de moale,
“M am nascut ca cei de rand, dar pe final am călcat strâmb”.
Liniște densă, crudă de onoare,
Îmi alină dorul și cântecul de ploaie.
Descântând partea mea cea neagră,
Cobor încet, ușor.. ca o pană căzând din zori.
Cobor spre cărarea mea de oștire,
Cu brațele amorțite de pământ și tăvălite.
Tei de vai, strigând spre mine
“Eu nu trăiesc, dar ai un suflet, și nu trebuie să te ferești”.
Privind în gol, privind spre lună,
Citesc tristețea ce rana mi-o sfărâmă,
Păzesc pacea din cer ce cade ușor pe trupu meu în gol.
Un cavou de pământ mă umple de bătăi în piept,
Fiind singur crezând că e doar al meu psihic,
Dar mă strigă lin și dulce
“Nu pleca, mai rămâi, cu voia ta dulce”.
