✨ FLOAREA-SOARELUI

Te rog, oprește-te inimă, și îndură și această lume - demult pierdută în multiversul meu de amintiri. Privește cum imaginile acestea vii se zbat să iasă la suprafață. Iar tu, minte, potrivește cuvintele cu sunetele și culorile acestea, să nu se piardă. Și tu, suflet, fii bun și blând și iartă-mi neputința de a împleti în cuvinte acest iureș de emoții și sentimente încercate cândva...

Se făcea, că eram îmbrăcat cu un hanorac ușor de vară, înfrunzit în roșu, alb și negru, cu gluga trasă peste ochi și mâinile adânc vârâte în buzunările unor raiați spălăciți de culoare bej, că aveam vreo șapte ani și eram, așa, un pic mai obrăznicuț și împreună cu familia, ne aflam înghesuiți într-un autocar arhiplin cu alte familii care purtau în suflet aceeași năzuință: mănăstirile din nordul Moldovei! 

Și mamă!, ce emoții încercam, întrucât era pentru prima dată când porneam la un așa drum lung - o aventură! -, laolaltă și cu alți țânci de vârsta mea, cu care împărtășeam, deocamdată, doar ochiade fiind taaare sfioși și nedezlipiți din brațele ocrotitoare ale părinților care ne tot dojeneau: Da' stai locului, parcă ai furnici în ceia!

Da' nu stăteam, că de, furnicile își aveau rostul lor. Iar ca să ne potolească, ghidul autocarului ne puse gând rău: ne invită pe fiecare-n parte să recităm la microfon, să cântăm, sau, mă rog, să spunem câte ceva din ființele noastre!
Ei, atunci să vezi codeală:
— Ba du-te tu primu', că eu am fost acasă...
— Ba mai bine tu, că eu am fost la pădure!, știți cum e când te lovește brusc neinspirația, iar mintea se-ntunecă bosumflată și incapabilă să te scoată din încurcătură...

Și-mi vine și mie rândul!, că-mi venea să intru-n pământ de rușine și sfială, am încropit eu acolo o strofă, două din Arghezi, combinat cu Topârceanu și Alecsandri, că la final toți au izbucnit frenetic în aplauze, ai mei erau cu gurile căscate a ... mirare, (de unde știe ăsta versuri, că noi nu l-am învățat, poate de la școală, cine știe?), și a trebuit, vrând-nevrând, să mai fac și o plecăciune la îndemnul ghidului care îmi strânse mâna ca unui om mare, sporindu-mi și mai mult sfiala, tratament sigur împotriva furnicilor!

Orele au trecut înghițite de kilometrii parcurși până la prima oprire, o stație peco, iar noi împielițații ne urmăream unii pe alții în jurul autocarului amețind cu bună știință audiența, fiindcă acu' eram prieteni buni, la cataramă, ne știam după nume și... poezii, furnicile reveniseră în forță cu curaj și eram puși pe șotii, ce dacă mai prindeam din zbor câte-o scaltoacă, două, că doară ne făcea să râdem și mai tare la genul aceasta de "mângâieri"!

Dar, se dă semnalul, ne numărăm pe degete, suntem toți, hai din nou la drum, nu mai este mult până la destinație. Înainte de prânz, ajungem la mănăstirea Sucevița, unde, dintr-o dată, ne lepădăm de furnici și pășim cu smerenie în curtea bisericii, facem câte-o cruce cât noi de mare, aratăm că știm să fim și cuminți, cuprinși de evlavia locului și gravitatea momentului. Măicuțele îmbrăcate-n negru din cap până-n picioare, ne preiau într-un grup serios, intrăm în biserică, facem din nou cruce, ne ridicăm pe vârful picioarelor să pupăm icoanele vechi, sub privirile neîndurătoare ale sfinților nemișcați de pe părete...

Apoi ghidul ne arată scara către rai zugrăvită în partea de nord a bisericii și ne explică ce se-ntâmplă dacă nu ești cuminte și-ți faci păcate de nu-ți asculți și nu-ți respecți părinții, profesorii și... patria! Cazanele cu smoală-ncinsă așteptau mușterii noi și erau, iată, păstorite de drăcușorii cei roșii cu cornițe răsucite și copituțe în loc de picioare, care ne priveau cu poftă mare, cu gurile rânjite și limbi ascuțite, bifurcate, brrr! te lua cu fiori reci pe șira spinării și aveam mâinile moi de la transpirația rece!

Însă, fiind trecut de amiezi, iar noi veneam de la drum lung, măicuțele-și făcură milă de tinerețele noastre și ne arătară că de vom fi cuminți și de vom învața bine și asculta de părinți, îngerași cu aripi albastre aveau să ne ție-n pază să nu ratăm vreo treaptă, toți sfinții și arhanghelii și heruvimii, aveau, Doamne ajută pe noi și pe toată lumea!, să ne sprijine să urcăm scara ce drept și lin duce către rai!

Iar mai apoi, ne invitară, colocvial, să gustăm din bunătățurile mănăstirii ieșite chiar din mâinile sfințite ale măicuțelor, haideți să ne poposim oleacă la umbra teiului cel falnic ce umbrește masa lungă învelită cu mușama curată, luați loc vă rugăm, nu, nu, copii să steie dimpreună, părinții pe-o parte, iară ei pe alta, serviți, vă rog, dulceață de trandafiri ieșită de anu' ăsta, oamenii mari să beie vin roșu din carafe, iară copchii, apă răce de fântână, scoasă amu, proaspăt, până să vie și părintele care-i plecat cu primaru' la o măsurătoare de țarnă...

A fost pentru prima oară în viața mea, când am servit dulceață de trandafiri. Acel parfum, acea dulceață, acel moment, a rămas și va rămâne cu mine pentru totdeauna, laolaltă cu un grup de copii gălăgioși și părinți îngăduitori, care, într-o după-amiază liniștită de vară aproape de asfințit, sub un soare cald și generos, înfrânt de umbra răcoroasă a teiului, fără să știe, mi-au oferit o cale către arta de a trăi bine... Ars vivendi.

    Într-un calm desăvârşit,
    Fără nici un fel de zgomot,
    Prima piesă a căzut...
    Şi-n căderea sa,
    Universuri s-au mişcat,
    Colorând ecouri…
    
    Undele-au clipit sub stele, 
    Stelele-au murit şi ele, 
    Univers nemăsurat,
    A rămas întunecat,
    Fără sori, fără comete, 
    Fără lumi, fără planete...

Draga mea umbră...

Tu m-ai însoțit oriunde am fost și am găsit câtuși de puțină lumină în calea mea... în calea noastră...

Dar chiar și în vremuri întunecate, tot te-am simțit lângă mine, fiindu-mi aproape... N-am jinduit la multe lucruri în viața mea, doar mi-am dorit întotdeauna să te simt prelungidnu-te din mine pe perete, jucăușă în lumina slabă a lumânărilor, șoptindu-mi mereu cuvintele pe care aveam să le aștern pe hârtia sufletului meu...

Tu mi-ai purtat cu mândrie haloul ființei mele, arătând lumii întregi că exist, că respir, că vorbesc, că sunt viu, făcut ca atâția alții din carne și sânge, iar eu te-am arătat de-atâtea ori cu degetul, dând vina pe lumină - trivială gândire -, nerealizând ce înseamnă însăși proiecția ta pe perete...

Oare cum de n-am realizat importanța ta, cum de n-am văzut sprijinul tău pentru mine, devotamentul tău dincolo de orice dubiu, căci tu ai fost întotdeauna acolo, tăcută, răbdătoare, așteptând credincioasă un semn, o privire, un gest din partea mea către tine...

Egoist, am trecut printre atâtea alte umbre, admirându-le poate, negândind că poți fi geloasă, că poate te-am rănit fără să vreau, dar tu ai fost mereu indulgentă, lăsând de la tine, privindu-mă cu îngăduință, cu milă chiar, așteptând ca lumina să-mi curgă din răni, ca tu să-ți regăsești și mai bine conturul...

De multe ori, fără să realizez, cu tine, mi-am găsit și păstrat liniștea și intimitatea, cu atât cât tu ai fost mai densă și mai adâncă. În tine am coborât, și cu sfială, am descoperit lumi noi și vaste, care nu m-au părăsit nici în momentele în care eu m-am înstrăinat de mine...

Căci atunci când m-am destrămat, tu m-ai recompus cumva din rămășițele mele, lipindu-mă cu atenție și grijă, luând seama la cel care-am fost, ca să fiu în continuare, renăscut în umbră nouă... 

Tu...

Și dacă-ar fi până la final să-mi doresc ceva cu-adevărat, mi-aș dori ca tu să dăinui, fiindcă știu că sângele și carnea se trec și mi-ar place să te știu că vei rămâne acolo, pe perete, mereu, proiecție veșnică a ființei mele, martoră a propriei mele existențe...

    Mă uit pe geam, afară, 
    Şi vai, nu-i prima oară, 
    Să văd ploaia că-mi bate 
    Cu degete ciudate... 
    
    Şi văd o biată frunză, 
    Pe-a cerului peluză, 
    Cum stă iară să pice 
    Sub ale ploii bice... 
    
    Cum vântu-i de turbat 
    Cum urlă apucat... 
    Cu sufletul golit, 
    La geam stau zgribulit... 
    
    Unde eşti vară tu, 
    Cu zâmbet ingenuu? 
    Mă-ntreb căzut pe gânduri, 
    Unde-s acele lieduri…
    
    Dar vântul se destramă, 
    Pe cerul de aramă, 
    Iar toamna cea târzie, 
    Se naşte-n strop de vie…

Uităm să privim la păsări și flori,  
La cerul cu nori, la soare și stele,  
Uităm să iubim lumina din noi,  
S-o lăsăm să răzbată prin piele...  
  
Uităm, mult prea des, uneori,  
Să citim, să cântăm, să zâmbim,  
Către pomii ce înalță-nspre nori,  
Senine troițe ce se roagă sublim...  
  
Uităm că prin venele noastre,  
Fără grabă, curge aur lichid,  
Uităm că din noi, câmpiile vaste,  
Către cer, subtil, se deschid...  
  
Uităm că zburăm fără umbră,  
Uităm că pășim fără pas,  
C-am sorbit din pocalul cu ambră,  
Până când nimic n-a rămas...  
  
Uităm că pe frunte ne stă înscris,  
Haloul ființelor caste,  
Uităm că Cerul, pentru noi, îi deschis,  
Și purtăm, cu toții, o rană sub coaste...  
  
Să uităm, stă în firea umană,  
Să iertăm, mai aproape de zei,  
Suntem îngeri ce coboară în strană,  
Să cânte etern, psalmul verdelui Rai...

    Culori luminoase de toamnă, 
    s-au topit din ochii tăi 
    ameninţând pacea 
    trupului meu ostenit.
    
    Ruguri care ard înalt
    s-au răzvrătit împotriva cerului sfânt,
    şi s-au transformat cenuşă -
    dorinţe spulberate-n şuer de vânt rece.
    
    Întotdeauna călători, căutând amurguri 
    care nu mai sunt, 
    rătăcim de veacuri cârduri de cocori 
    ce nu se vor mai întoarce niciodată...

Mă mai gândesc

din când în când la frunze.

Da, la frunze.

O nebunie poate că îți spui,

cum să te gândești la ceva

ce-i al tuturor și al nimănui.

Dar eu tot continui să mă gândesc,

La fel cum mă gândesc și la copaci, și la stele, la un drum nemers,

să mă asigur că simt și ele

că le observ.

Că cineva se gândește la ele

ca la niște ființe cu suflet ca noi,

că cineva le admiră și apoi,

oh și apoi,

le transpun esența într-o rimă anume,

să le dau viață și lor,

scriind despre cea mai frumoasă femeie

din nebunia asta de lume,

pe care se întâmplă,

într-un mod nebunesc,

să o iubesc.

Și ce nebunie… de vară

au început ploile…

ahhh… miroase a toamnă.

O frunză de-aș fi lângă frunze,

când toate celelalte se îngălbenesc

și cad…

eu n-aș cădea,

spre deosebire de celelalte,

eu am inima plină de ea…

Și deci, am putere să mă țin de creangă

până când vine-un îngheț,

Și când cred că asta a fost,

ea trece mică pe sub copacul nimănui

de care atârn înghețată și…

mă dezgheț picături.

Pentru că ea se face soare pentru mine

să nu îngheț niciodată.

(Somn ușor , prințesă 🐥)

(Și să ai o zi și o dimineață minunate, îți zic tot de acum, din seara aceasta,

pentru că sunt om de afaceri acum…

cineva trebuie să muncească în țara asta🙄)

(Sau, din moment ce ești mai mare decât mine și în același timp mică ca o furnicuță,

în loc de bună dimineața, hmmm…

cred că ar fi mai indicat să-ți spun…

“O zi binecuvântată, poftă bună la cafeluță!”😈)

Mă uit în timp și, îmi văd

Anii...ce repede s-au dus,

Socoată fac la ce-am făcut 

Și-s mulțumit, că dă cu plus  

Pe ici pe colo, mai am regrete 

Dar nu de ce am pus...deoparte,

Și pentru timpul...aiurea risipit

Până să-mi fii... a mea jumate. 

Nu știu de ce am amânat

Să-mi.. mărturisesc iubirea,

Când inima...strașnic bătea

Când, îi priveam...privirea. 

Și azi și mâine și încă-o zi

N-am îndrăznit să-i spun,

Că vreau, amica mea să fie

Și poate-apoi...să mă cunun. 

Mirat am fost, c-a ei colegă

Un bilețel mi-a...strecurat,

În care era scris...este a ta

Și-n visul ei...iubitul căutat. 

Curajul, mi-a venit pe dată

Și pași spre ea am îndrăznit,

Iar când am fost față în față

Salut ne-am zis și am zâmbit. 

N-am ezitat, mână să-i strâng

Și să pornim în doi pe o cărare,

Eu mut, iar ea puțin surprinsă

Când a primit, în dar...o floare. 

Mult timp, n-am scos o vorbă

Și doar unul la altul ne uitam,

Dar, amândoi făr ' a ne spune

Simțeam, că ne îndrăgosteam. 

.....................................

Ce a urmat, e o poveste...fericită

Pe care-o pun, pe vers de poezie,

Sunt om iubit și împlinit...trăiesc

Lângă a mea Mărie...astăzi soție!

E primăvară-n calendar, afară ninge întârziat 

La masă stau și beau un ceai cald

Și mă gândesc la ce a fost... dacă regret ceva!?

Și nu! ... nu cred vreodată c-aș putea!

Nu regret îmbrățișarea ta

...m-am simțit cea mai frumoasă femeie din lume...

Nu regret zâmbetul tău, privirea ta

...îmi aduceau primăvara în suflet...

Atingerea ta, ma dezbrăca de toate simțurile 

Lumea toată părea doar a noastră...

Nu regret că m-am lepădat de toate secretele

Ai fost singurul... in astă viață....

Nu demult, ai fost cel mai frumos lucru din viața mea

Și chiar de azi încă mai doare lipsa ta

Chiar de sufletul nu-i vindecat de tine 

....nici un regret nu las să mă domine.

Nu regret nopțile în gând cu chipul tău 

Cu privirea ta ștrengară, ce m-a fermecat mereu

Când te visez că te alint și te sărut pe pleoape

Și-n ochii tăi mă găsesc și mă pierd

Și-mbrățișarea ne ține trupurile alăturate...

Nu regret deloc că ne-am întâmplat 

Continui să cred că ne-a fost predestinat

Îmi pare rău doar de sfârșitul... rămas în dor...

Cel trăit a fost rapid, haotic... mistuitor!

Dacă iubirile toate dor

Căci n-am auzit să existe amor,dragoste sau iubire fără revers sau durere,

Neiubirea doare cel mai tare!

Lumina aduce culoare,

Amorul aduce amagire dulce,se pare,

Sare ca un bufon când promite,

Minte frumos aproape perfect,

Are glasul duios,răspândește miros de zambile și dispare!

Nu-i dragostea doar perfectul actor

Ce-și arată talentul tuturor celor care vor să-l privească?

Și ce dacă,spune poetul!

Fericirea e acolo unde nepăsarea gonește neiubirea ce blesteamă amorul care vine nepoftit,nedorit..

Adio neiubire....

Hulită,urâtă,alungată de toată lumea ești!

(12 septembrie 2023 H.S-Irepetabila iubire)

Azi plec.

Am insistat și m-am luptat

Cu mori de vânt,

Dar ce păcat...m-ai ignorat...

Așa că, plec...

M-am hotărât, nu are rost

să mai încerc. 

Mai fac un pas, iar mă opresc.

Aș vrea să plec...

Dar ochii tăi mă țintuiesc.

Tu îmi zâmbești,

Eu mă topesc .

Jocul acesta nebunesc

Ma tine-n loc, mă-nvârt în cerc

Și uite-așa, mai stau și azi,

Încă nu plec...

              CB

         Te am  întânlit  eu

         M-ai întânlit  tu pe mine ,

          Amândoi  ne-am întânlit !...

          Ce zi să fi fost ,oare?

          Și tu nu știi că mi te-ai

          Lipit de suflet ,

          Ca marca pe-o scrisoare ?

          De atunci  persoana  ta

          E mereu cu mine ,

          Câteodată îmi și zâmbește

           Și mă apucă râsul ...

           Râd așa sunt bucuros

           Că te-am întânlit ...

           Că ma-ai  întânlit!...