✨ FLOAREA-SOARELUI

    Căutând adevăruri,
    cât de transparent minţim uneori,
    orbi, repetând la nesfârşit aceleaşi greşeli,
    ne pierdem în labirintul trecutelor vieţi...
    Cu fiecare tăcere, sau ţipăt în plus, 
    suntem mai aproape de sfârşit, 
    mai aproape de gândurile noastre, 
    nerostite ecouri, ce se sting ca stelele moarte...

Acum este timpul să-ți povestesc un crâmpei din copilăria mea. Nu este o amintire dintre acelea calde și jucăușe ale copilăriei. Dar mai bine vei decide tu ce fel de amintire este: eu nu știu, nu mai știu...

Aveam vreo șaisprezece ani, când într-o bună zi, după școală, mă trezesc că taică-miu îmi înghesuie în brațe un... cățel. Era un pui mic și jigărit, o corcitură de ciobănesc german și ceva vag de câine lup. Maroniu la culoare, flocos, cu niște ochișori negri ca două mărgele zglobii, cu urechile blegi în toate direcțiile și o limbă roz foarte harnică peste toată fața mea. Maică-mea, foc și pară: că o să se pișe și o să se cace peste tot prin casă pe covoare, că o să pută a câne prin toată casa, că o să lase păr peste tot chiar și în mâncare, că o se ne țină treji noaptea, etc.

Și exact așa a și fost: nu numai toate cele de mai sus, dar câteodată chiar mai multe decât atât. Însă mie nu-mi păsa: îmi dorisem atât de mult un câine, tovarăș la toate nebuniile (că mă rog, arată-mi tu vreun băietan care să nu-și fi dorit vreodată un câne), încât Rex, fiindcă așa-l numisem, după îndelungi dezbateri în familie lăsate cu voturi pro și contra, se alesese din toată tevatura asta iscată, cu un vașnic apărător în mine: stăpânul lui.

Evident că am promis toate cele: că o să-l învăț să-și facă nevoile afară, că o să-l spăl de cel puțin două ori pe săptămână, că n-o să doarmă cu mine-n pat, că o să mănânce numai oase și resturi, că...

Dar n-a fost așa: cânelui nu-i plăcea apa decât cea a râului, unde se bălăcea cu plăcere, necum apa din cada băii. Urla ca scos din minți de ziceai că-l duci la tăiere, la abator! Se ținea disperat cu labele de canatul ușii, ca un veritabil condamnat la moarte, cu ochii bulbucați de groază, întrucât era convins că apa avea o mie de grade celsius, iar săpunul de casă cu care-l spălam, avea să-i pice blana și colții deopotrivă! Cât despre uscatul blănii cu feonul, urla ca din gură de șarpe, de baga în spaime tot blocul. Nu-ți mai spun de ruina în care rămânea baia după ce cânele își scutura blana... Îmi lua două ore să aduc baia înapoi într-o formă cât de cât umană...

Evident că știa că n-avea voie să doarmă în pat sau pe fotoliu sau canapea... Dar ispita moale a confortului era prea mare: cânele se aburca de fiecare dată pe pat, canapea sau fotoliu, orice numai podea să nu fie, deși aveam covoare... Iar când era prins și ocărât de mama, lua o mină de om jignit și deranjat, lovit în amorul propriu, încât ți se rupea inima, dar și bușeai în râsete de te țineai cu mâinile de burtă...

La masă, când mâncam... e-hei! Nu puteai să-l ții departe de bucătărie: scâncea, se fofila, te șantaja, ba era nepăsător, ca mai apoi să ți se strecoare printre picioare, ce mai... nu exista obstacol, nici măcar în făcălețul iute al mamei... În fine: ca să putem mânca liniștiți trebuia să-l acceptăm în bucătărie, unde se punea sub scaunul meu fiindcă știa că dacă nu pică atunci tot cade ceva bun de papa... Și mânca mai orice: ciorbă, murături, pâine, clătite, coji de ouă, hârtia de la pachetul de unt (care îi dădea întotdeauna mâncărimi de fund), punga de la pui (mâncărimi), paste nefierte, mămăligă, drojdie (mâncărimi, gaze verzi otrăvitoare), pepene (baltă de pipi pe hol) morcovi, mere și sâmburi de cireșe. Era haios rău când avea mâncărimi și se târâia cu fundul de covoare, atunci îi plăceau!

Dar cânele mai era și hoț câteodată: învățase să deschidă cu botul ușa cuptorului de la aragaz de-i căzuse pradă o porție zdravănă de pârjoale cu sos de roșii (gaze, plus vomă în spatele fotoliului), altădată un chec marmorat cu cacao (letargie plus dureri de burtă, zăcut două zile). Iar când aveam popcorn, dădea în mintea copiilor! Le hăpăia fără să le mestece, nimic nu-i scăpa, nici măcar o boabă, pe care le prindea din zbor!

Însă era și foarte deștept. La început în primele două-trei luni, nu dădea semne, dar de îndată ce-și îndreptase urechile-n sus, parcă și în ochișorii lui se iviseră niște scântei jucăușe, care trădau atenție și dorință de ascultare... Îl învățasem să fie ascultător, să se ceară și să facă afară, să latre la comandă, să aducă tot felul de lucruri, să dea lăbuța, să facă aport cu mingea de tenis, să joace fotbal, să meargă în lesă cu botul la gambă, să latre la pisici și bineînțeles să-și marcheze cu dăruire teritoriul... Și mai avea o tară: urla a mort când îl vedea pe Ceaușescu cuvântând la televizor, de ne gândeam că o să ne aducă Securitatea pe cap...

Apoi a venit vremea examenelor mele. Când veneam de la școală, mă simțea încă de când puneam piciorul pe ușa blocului, iar când intram în casă, trebuia să lepăd orice aveam în brațe, fiindcă îmi sarea ditamai namila în brațe - fiindcă între timp se făcuse maaare! - de mă dădea jos din picioare, gudurându-se și lingându-mă pe mâini și pe față! Apoi părinții îngrijorați că alocam prea mult timp cânelui în detrimentul învățatului pentru examene, au hotărât să-l ducem la țară pentru o lună, două... 

L-am dus, cu inima grea. Nici cânele nu înțelesese cu ce greșise de primise așa o pedeapsă de mare. 

...Înainte de a pleca, bunicul, i-a schimbat lesa cu lanțul, iar eu cu lacrimi în ochi l-am mângâiat și îmbrățișat încă odată în timp ce cânele scheuna a jale...

Am plecat și i-am aruncat cânelui meu o ultimă privire pe luneta din spate a mașinii, în timp ce el se zbătea să rupă lanțul... 

Ne-am depărtat, cale de vreo sută de metri, iar cânele a rupt lanțul urmându-ne și alergând din răsputeri paralel cu mașina... N-a izbutit să țină pasul... Ne-a urmat cât a putut până la marginea satului, până când ne-a pierdut în norul de praf iscat pe drumul neasfaltat de țară. 

Apoi am aflat mai târziu de la bunicul, că nu a vrut să mănânce sau să bea apă vreo trei zile, că obișnuia să iasă dimineața din curte pe sub gard și că mergea până la marginea satului, acolo unde ne pierduse din vedere...

Între timp, eu aveam să-mi fi dat examenele și în ajun de Crăciun, după tăierea porcului, aveam să ne întoarcem după el. Când am ajuns, cu inima tresărindu-mi de emoția revederii cu tovarășul meu Rex, m-am repezit în curte cercetând-ul peste tot cu privirea. 

...Cu lacrimi în ochi, bunicul mi-a povestit că Rex, după tăierea porcului, s-a pus paznic la ușa magaziei unde fusese pregătit porcul pentru afumătoare. L-a găsit a doua zi dimineață, mort, pasă-mi-te, otrăvit cu mămăligă de niște derbedei puși pe furat din vinul bătrânului... Îl îngropase chiar el la rădăcina salcâmului din curte. 

N-am putut să mai ascult restul poveștii: cu inima frântă am ieșit afară. Gerul iernii îmi înghețase lacrimile arzându-mi obrajii. Cerul plumburiu, fără soare, plângea și el cu lacrimi înghețate. Ningea. Ningea peste rădăcinile noduroase ale salcâmului din ogradă.

Și acum mai am pe undeva, pe fundul vreunui sertar, mingea de tenis pe care cânele mi-o aducea la aport. 

Te-ai gândit vreodată, în mod chibzuit,
Care sunt cuvintele cel mai greu de rostit,
Stăvilite în orgolii prea mari sau mărunte,
Pecetluite sub buzele strânse și mute...?

Cuvintele care-ar trebui, răni, să aline,
Spuse șoptit, așa, după cum se cuvine,
Să nu tulbure și mai mult, prin rostire,
Ale sufletului, străvezii și chinuite, fire...

Rostite prea devreme sau prea târziu,
Cuvintele se pot pierde în zadarnic pustiu,
Cuvintele acelea sunt cel mai greu de amintit,
Cuvintele ascunse, cel mai greu de rostit...

Curând vei zâmbi. Zâmbetul tău va începe așa, ușor, din colțul buzelor, iar chipul tău se va lumina ca o rază de soare. Ochii tăi vor străluci, iar cei din jur vor putea să vadă, preț de o clipă, un crâmpei din sufletul tău. Și vor rămâne uimiți, fiindcă peisajul acela este unic, irepetabil, prin însăși măreția lui.

Apoi te vei întrista. Zâmbetul tău a pierit precum un fluture, efemer. Nori ușori îți vor încununa fruntea. Fereastra stă acum închisă - de teama ploii - și nimeni nu mai poate să vadă ce se întâmplă înăuntru.

Ești, poate, melancolic, sau poate trist pur și simplu. Unde sunt razele de soare, atunci când ai cea mai mare nevoie de ele? Nimeni nu știe. Sau poate că sunt doar câțiva care știu. Iar aceia sunt îngeri.
    

    În zadar şi-arată luna 
    Razele-i subţiri şi-albastre, 
    Fiindcă mie mi-e totuna 
    Dacă dorm sub mii de astre! 
    
    În zadar visele mele, 
    Năruite-n miez de noapte, 
    Tremurau ca nişte stele, 
    Gânduri prefăcute-n şoapte! 
    
    În zadar aflam mereu 
    Dimineaţa-n haină nouă! 
    Şi-n van căutam din greu 
    Strălucind tainica rouă! 
    
    Căci aşa cum ţi-am promis 
    Noaptea, mângâierea-i lină -
    Vis trăit într-un alt vis,
    Pe a inimii colină…

M-ai cunoscut și pe senin și pe furtună,
Cu umbra-n urmă-mi, cu a mea cutumă,
Tu mi-ai zâmbit, așa, ușor, melodramatic,
Trântindu-mi ușa, la plecare, atât de cinematic!

Și te-am privit subtil, dar tu n-ai înțeles,
Zâmbindu-ți pe deasupra unui vin ales,
Că te doream să-mi fii a inimii risipă,
Să-i mai oprești bătaia preț de-o clipă...

Te-am cunoscut așa cum ești, senină,
Cu umbra-n urmă-ți, fără nicio vină,
Ai mai făcut un ultim pas înspre plecare,
Cerșind cu mâna-ntinsă, finală îndurare...

Nu m-ai visat, dar eu eram acolo,

În liniştea ce-ţi înflorea pe frunte,

Ca un ecou tăcut venind spre tine,

Dintr-un abis ce nu mai are munte.

Sub pielea ta mi-am rătăcit conturul,

Şi nici nu ştiu că sunt din tine rupt,

Că-n ochii tăi mi-am regăsit azurul,

Și fericirea pentru care lupt.

Dar nu-i mai spune ierbii că nu-i verde,

Nici clipei, că în noi s-a înnoptat,

Căci tot ce arde tainic şi se pierde,

În veşnicie este transformat.

Mă vei visa sub ramuri dezvelite,

Acolo unde vântul este treaz,

Cu ochii ninși, cu mâinile cernite,

Și inima învăluită în necaz.

Şi dacă plânsu-mi va veni să ceară,

Un semn, o mângâiere, un sărut,

Apropie-te încet, și cu sfială,

Mă prinde-n brațe ca la început.

Orice as gândi 

Nimic nu ar ajuta 

Inima strașnic rupta

O fărâmă de raza.

Și știu e târziu

Inca dorul îți duc

Prin aleele lungi

Privirea mio ridic.

Te iubesc amar

Dar și dulce și picant

Și ud și fără nimic 

Al meu întreg. 

Printre alge mișcătoare 

Două lebede pluteau;

Veneau din depărtare 

Și pe valuri dănțuiau.

Culegeau din apäraie, 

Unduindu-si grațios

Penajul in șiroaie 

În ritm silențios  

Vântul le da târcoale, 

Ciufulindu le obrazul, 

Împrăștiind petale, 

Dezlănțui talazul.

Înaripatele sublime

În tandem pecetluit 

Întrupau la înălțime 

Visul de a fi iubit..

Trandafir parfumat, de ce aștepți?

Petalele au-nceput a ți se ofilii,

Fără apă, fără soare, fără iubirea ta cea mare.

În zadar te străduiești,

Ochii ce-i vrei n-ai să-i captezi.

Și te usuci de neîmplinire,

Când ai tăi spini cei ascuțiți

Măcar o clipă și-ar dori să fie simțiți,

Și petalele tale delicate

Cu blândețe să fie mângâiate,

Dar te usucă așteptarea.

Privește cum se duce vremea,

Și pe tine te ucide nepăsarea,

Cum a ta frumusețe se isprăvește,

Fiindcă nu te iubește.

Ți s-a scurs timpul din clepsidră,

Privind cum trece pe lângă tine

Și nu ai realizat…

Altceva te-a preocupat,

Dar uite că a căzut și ultima petală…

S-a dus…

De câțiva ani privim stupefiați si nu-s povești,
Tot înflorind boboci de hoți,debusolați și proști
De tradatori ,urlind ca-s patrioti
Mirosul lor te înconjoară, îl găsești:
Pe la Tv , partid, senat, sau parlament,
Showuri tembele, reviste,proteste chiar parchet,
Prezentatori Tv libidinoși și afectați
Patronului și directivei……aplecați
La securiști, primari și președinți sau…oricine
Ce au originea și numele străine.
Miroase aerul de dive snoabe și inculte
Bombardierii cu manele… liberi lăsați să te insulte
Și-apoi transmit din emirate cu piscine
Prin,, breack news,, că e frumos,si că sunt bine.
Privești cu scârbă și te întrebi firesc
Unde sunt cei care visează, crează și muncesc?
Or* mai trai,se mai despart, se mai căsătoresc!!
Or* fi având copii frumoși, deștepți care citesc?

Da... i-am găsit se roagă și cerșesc în piețe
Cu pancarte…,,Un ban în plus ,copilul să-l pot crește,,
Cerșesc la prima lume, ce fără nici un drept
I-aplecă, îi răpune, le pune cruci pe piept.

Unde să fug ?
În suflet am simtit dorinți profunde
De-a sta o noapte trez
La Ipotești …în curte.

Sa las fiorul serii… să-mi pătrundă trupul
Miros de tei,
Foșnet de codru,
Razele de lună.

Cu un opaiț
Prin iarba de prin zori cosită,
Simțirea larg deschisă,
Am tot citit si recitit.
Cântând cu greerii durerile
Iubirii neimplinite,
viselor nespuse,
pierdutelor dorinte.

Ce vârtej de simțuri,
Cascade de miresme,
Flori de câmp.
Ce frământări, ce apăsari,
Eliberări de suflet.

Pași în ogradă ușor suind…
Fantomele din basme?
Simt pașii lui,simt pașii,
Spun dor de ducă, dor de lac
De dragoste, de stat un pic…
Nehotărât, impovărat, mâhnit
S-a depărtat

Ce aer , ce curat sfirsit de noapte.
Citind în geana zorilor am înțeles…
Cu toate acestea
S-a luptat și el.

Ce noimă de trăiri.
Purificat și liniștit,
Când larma ingereasca-a nopții
S-a oprit,
M-am afundat în codru
Pe cărare…. si gind de-a nu ma -ntoarce.

Alexandru M

iscodind tâlcul

prin-ntunecatul coclau,

al înfumurării,

amfiteatre revarsă-

pe scări, fumigene,

dezgustul măștilor

din lut.