TOAMNĂ

    Pentru tine-am inventat, 
    această stradă lungă, acest sărut,
    Pentru tine, noaptea-ntreagă, 
    fără lună, fără nori, 
    fără stele, a-nceput...
    Pentru tine, zi eternă, 
    soarele, s-a răzvrătit, 
    râurile, au murit, 
    mările, s-au adâncit, 
    stepele, s-au înverzit, 
    macii, roşii-au înflorit,
    Pentru tine trăiesc, 
    şi tot pentru tine, mor, 
    cu fiecare clipă, 
    petrecută fără tine...
    
    Pentru mine, tu 
    eşti realitatea, 
    de care am nevoie.

Privesc, din când în când, străinul din oglindă,
Și-l mint sublim și cu senină sinceritate,
Că mai sunt inimi și brațe calde să-l cuprindă,
Că nu e singurul ce-și cară viața-n spate...

Trăiesc, de-atâta vreme, în această piele,
Că nu mă recunosc, nu mai sunt eu demult,
În ochi fără lumină, pe buze fără miere,
Drept, frânt, cum sunt, eu încă mă ascult...

Voi toți care mi-ați curs cândva prin vene, 
Lăsând în urma voastră aceste rime-adânci,
Cu rănile deschise și aripi fără pene,
Fi-vom înalți, spre cer albastru, stânci...

Pe drumul greu al vieții, de capăt întrerupt,
Purtăm cu noi, întreaga noastră fire,
Și-avem înscris pe frunte, în inimă, pe trup,
Ca pe-un halou, biletul către nemurire...

    Vorbeam, deunăzi, așa, în treacăt,
    Visând cu ochii larg deschiși,
    La soare, cer și-al verii freamăt,
    La briza lacului îmbrățișat de iriși...
    
    Sorbeam încet aroma ceaiului din cană,
    În liniștea de templu a odăii mele,
    Uitând de truda zilelor de toamnă,
    Și strălucirea prafului de stele...
    
    Te-am respirat cu teamă că se vede, 
    Fiindu-mi dor de trupul tău păgân,
    De-aroma ta de iarbă crudă, verde,
    Scăldată-n floare de salcâm...
    
    Eu, melancolic, focul ascultam,
    În fața șemineului din piatră,
    Uitând rugina frunzelor pe ram,
    Și veșnicia focului din vatră...
    
    Tu, m-ai pierdut în serile plăcute,
    Și-n jocul de lumină și-ntuneric,
    Ne-am regăsit în umbrele tăcute,
    Ce se-mpleteau pe pielea ta frenetic...
    
    Și tot așa, ademeniți cu-arome de serai,
    Trecut-am iarna cea cumplit de lungă,
    Acum e timpul florilor de mai,
    Și a nopților în care mierla cântă...

    Maree de lumină se-ntorc, 
    spre ţărmuri pustiite-n zadar, 
    şi-aici nu-i nimeni, s-audă,
    ţipăt disperat de pescăruş în zbor...
    
    Se simte lipsa, din acest coşmar, 
    a negrelor epave, cu vela sfâşiată, 
    şi-a stâncilor zdrobite, 
    de valuri ucigaşe...
    
   - Pe-această pierdută-n vânt, 
    bucată de pământ,
    e doar tăcere-adăncă
    şi pace de mormânt... -
    
    Tu, trecătorule de-o zi... de-o oră... 
    cu pasul tău grăbit, 
    ai spart în urme, 
    lutul meu fierbinte,
    l-ai modelat, l-ai construit, şi ai murit...

Nu știu dacă în copilăria ta ai fost vreodată cu bunicii tăi la vreun bâlci de țară... Eu am avut "norocul" să văd un astfel de bâlci și, uite, vreau să suflu, așa un pic, vălul de praf de pe amintirea aceasta, să nu se piardă - căci ar fi păcat - ea încă există în memoria mea ca o poză veche îngălbenită de trecerea timpului, care încă-și strigă dreptul la existență.

E, totuși, o misiune grea, fiindcă îmi va fi imposibil să-mi aduc aminte de toate detaliile, să descâlcesc cu migală și răbdare, tot ghemul acesta de sfoară diferit colorată care la țară se numește simplu "Bâlciu' di Sântă Mărie"... dar pentru tine și pentru memoria mea o să-ncerc, iar la final, tu să-mi zici dacă am reușit să redau...

... o zi splendidă de vineri din vacanța de vară! De vreo săptămână, un zvon măturase, ca o mică ploaie caldă de vară, toată suflarea satului bunicilor, iar toată lumea era în fierbere, fiindcă cineva dăduse de veste că pe o bucată de tarla de la marginea satului, avea să vie bâlciul... 

Noi, copii, am dat fuguța la fața locului, să cercetăm adevărul spuselor, dar am fost dezamăgiți să găsim doar un sătean care cosea buruienile, nu se vedea nimic, nu se găsea nici scrânciobul cel mare cu lanțuri amețitoare, nici "roata îndrăgostiților" împodobită cu crengi de brad și funde colorate de mătase, nici caruselul cu căluți pentru țânci, nici gheretele cu vată de zahăr sau floricele însiropate de porumb, nici semințe de bostan prăjite cu sare la cornet din ziare, nici standul cu tir, cu puști cu petiție și tragere la țintă mobilă, nici cortul "zicătoarei" care-ți "gâcea" viitorul în cărți de tarot, în ghioc sau în bobi de fasole - depindea de cât mărunțiș aveai prin buzunare! -, nici boxul sau ciocanul cu care-ți măsurai forța și tăria mușchilor, nici "mașinuțele", nici celebrul și doritul stand al "roții norocului", și nici fanfara cu uniforme roșii și alămuri strălucitoare...

Nu "ierea" nimica pe tarla, doar săteanul care stătea sprijinit în coada coasei și rânjea la noi cu doi dinți îngălbeniți de tutun:

-Nu ie niciun bâlci! Care bâlci? Cine v-o șuguit pi voi?, răspundea el întrebărilor noastre care năvăleau ca niște căluți în cascadă...

Dezamăgiți, ne-am risipit fiștecare pe la cășile noastre, dar a doua zi, dis-de-dimineață, când am făcut ochi, am auzit în depărtare marșul fanfarei, care vestea lumii întregi bâlciul... N-am întârziat prea mult cu mic dejunul și spărgând pușculița cu agoniseala mea de-o viață, am numărat cei douăzeci și cinci de lei în mărunțiș (o mică avere!), că m-am și zorit către bâlci dimpreună cu toată gloata noastră de puști puși pe fapte mari! Pasămite, peste noapte, bâlciul se instalase în toată măreția lui, "săteanul" care culcase buruienile de pe tarla, fiind de fapt unul dintre "oamenii" bâlciului.

Cu inima bătându-mi să iasă afară din piept, am pășit pe poarta bâlciului frumos arcuită cu crenguțe împletite de brad, făcându-mi loc cu coatele și îmbrâncindu-mă în mulțimea pestriță care deja aglomera bâlciul. Se găsea acolo toată suflarea satului și de prin împrejurimi cale de alte câteva sate, oameni străini veniți de aiurea la "distracția" bâlciului, fiindcă acesta venea rar la noi în sat - odată la câțiva ani - și toată lumea se minuna de atmosfera gălăgioasă, toți gustau cu maximă intensitate ceea ce oferea bâlciul, toate atracțiile acelea menite doar să ne ușureze de bani buzunarele...

-Da' să nu-ți cheltui toți banii la bâlci, auzi mă?, îmi răsuna vag în urechi ecoul sfătos al bunicilor. 

Da' eu știam mai bine: rând pe rând, am încercat "lanțurili" amețindu-mă bine de tot, mașinuțele, caruselul cu căluți - ce dacă era pentru țânci, eu ce eram? -, chiar și roata îndrăgostiților, momind o fată de prin vecini cu care nu mă aflam în tandrețuri, dar cu care de fapt mă stupeam ca mâțili, am încercat și trasul cu pușca la țintă, (fir-ar să fie de vată de zahăr că-mi făcuse degetele lipicioase pe trăgaci, iar rățuștele de tablă nu se dădeau răpuse cu una cu două), ocolind ciocanu' și boxu' fiindcă n-ajungeam la ele, (da' las' că o să cresc eu mare!), am intrat în cortul "ciudățeniilor" și-am văzut-o pe femeia cu barbă, pe cel mai gras om de pe pământ versus omul-schelet, vițelul cu două capete și femeia strangulată de pitonul uriaș, și câte și mai câte!

Peste tot unde mă uitam, lumea forfotea și se amuza, și-și cheltuia banii în larma bâlciului, iar fanfara o "băga" des pe aia cu "Căpitanu,' Roberto", o aluzie slabă, patetică și ieftină a scufundării Titanicului, în timp ce "maestrul" bâlciului cocoțat pe-o lădiță și îmbrăcat într-o livrea roșie decolorată de trecerea timpului, își striga în gura mare la o portavoce conică din carton, atracțiile:

-Veniți, veniți și vă minunați! Femeia cu barbă (și apoi șoptea către noi: aia are barbă adevărată cum am eu buzunarili căptușiti cu bani!), fecioara cu pitonul! ,(o s-o înghită cu totul, sau nu?) mergeți și vă ghiciți viitorul la madam Olga, cea mai mare ghicitoare a timpurilor noastre, care a ghicit și regelui Suediei! Omu' cu braț de-oțel care rupe lanț de fier! Nu ratați roata mare, cea mai mare din sud-estul Europei! Iar apoi către fanfară: Haidi băieți mai cu viață:

"Căpitanu' Roberto,
Cu a' lui marinari,
Au plecat pisti mari,
Și-a lovit ghiața tari!!!

Aleu, aleu, io-ti-ti bre!,
Vaporu' cum chiere,
Șî marinari cum moari,
Moari, șî dă din chișioari,
Pâr, pâr!!!"

Totul în jur era un talmeș-balmeș amețitor, multă poleială aurită menită să mascheze vopseaua scorojită, iar bucăți mici de oglindă erau strategic așezate pe trupul caruselului care se învârtea lent, la nesfârșit, etalându-și picturile decolorate care înfățișau imagini cu sirene, cai înaripați și pitici cu scufii, bărbi albe și felinare! 

Dar toată agitația bâlciului avea să fie spartă de o ploaie trecătoare de vară, - un respiro bine venit -, pentru a face inventarul buzunarelor: un șoricel alb de plastic cu mosor de plumb pe elastic care-l făcea să se miște întru spaima fals simulată de fete, o mingiuță din hârtie colorată roz cu verde și umplută cu rumeguș - premiu de consolare pentru zece trageri neizbutite de la roata norocului, premiul cel mare fiind o așa-zisă vază de cristal de Boemia și care era toată ziua din sticlă -, un fluier din plastic jumate roș, jumate galben, cu rotiță albastră, și o batistă pătată de sângele scurs din nas, amintire de la "lanțuri"!

Cum, n-am mai rămas niciun leu? Măcar cinzeci de bani pe-un jeton de zece minute cu mașinuța! Păi cum așa, stai să fac socoteala: care va să zică, două ture cu lanțurili, trei ture cu caruselu', una cu roata îndrăgostiților, - doi lei cheltuiți degeaba după părerea mea - femeia cu barbă, pitonul, vițelul cu două capete, - da' bine că n-avea și două cozi!, râdeam eu în sinea mea -, rățuștele de la tir, de zece ori roata norocului, - fir-ar să fie de vază! -, a!, și madam Olga care mi-o zis c-o s-ajung om mare de "stat" ș-am să am noroc în dragosti, da' nu și la bani, - uite-al naibii c-o avut dreptate, c-am rămas făr-o lescaie!!!

Ploaia s-a oprit brusc la fel cum începuse,  iar mulțimea aciuată sub liziera de salcâmi a ieșit din nou la soare, frământând în picioare glodul proaspăt și stropind cu noroi potecile care duceau către grătarele unde sfârâiau micii de-ți lăsa gura apă, halbele cu bere blondă și guler înspumat, se ciocneau destul de des, iar fanfara resuscitată, o băga iar pe aia cu Căpitanu' Roberto, maestrul urla din nou despre femeia cu barbă, iar pitonul, iar vițelul, iar lanțurile, iar omu' de oțel...

Când deodată, în mulțime, îl zăresc pe bunicul venind înspre mine cu un carton plin cu mici calzi, împănați cu scobitori și muștar galben într-o mână, iar în cealaltă, cu o halbă brumărită de bere blondă înspumată... Ne-am așezat amândoi pe marginea șanțului, în iarbă, la umbra domoală a unei sălcii bătrâne și pletoase, și-am mâncat micii uitându-ne la lume, și-am gustat și-o gură de bere amară, - prima din viața mea -, iar bunicul a scos cu sfială din buzunări vaza de cristal de Boemia: o câștigase de la roata norocului pentru bunica, care nu voise nici în ruptul capului să dea hodina de sâmbătă după-amiaza pe agitația bâlciului...

Apoi, cu burțile pline, am dat înapoi halba golită de bere primind garanția de cinzeci de bani, (o tură de zece minute cu mașinuța!), iar bunicul mă luă în brațe și ne așezarăm cuminți în fața fotografului care a dispărut vremelnic sub pânza neagră a aparatului de fotografiat pentru a imortaliza momentul, dar numai după ce mi-am pieptănat părul cu grijă, cu cărare pe-o parte, ca un flăcău mare ce mă aflam de-acuma, fără să clipesc, ca să ies bine în poză, căci aveam zece ani și niciun ban în buzunare...

Nu mai știu ce s-au făcut cu fotografia aceea de sepia alb-negru în care bunicul, cu blândețe, mă ținea în brațe pe genunchii lui, iar eu aveam tricoul pătat cu muștar și ochii larg deschiși, să nu care cumva să clipesc... S-a prăpădit demult. La fel cum s-au prăpădit șoricelul cel alb, fluierașul cu rotiță, mingiuța de rumeguș, sau vaza de cristal a bunicii... 

Dar aud, câteodată, un ecou slab răzbătând de demult:

"-Haidi băieți mai cu viață:

Căpitanu' Roberto,
Cu a' lui marinari..."

Am să aștept parfumul florii de salcâm,
Și tristul cânt al mierlei din amurg,
În raza lunii pline, o veșnicie-am să fărâm,
Nesocotind secundele cum curg...

Căci din tăcerea mea am rupt un vers,
Topindu-mi umbra în șoapta nopții,
Scriind în palmă, în cuvinte de neșters,
O clipă suspendată în pragul morții...

Căci nu-i ușor să mă destram cuvinte,
Să scriu întocmai urma sufletului meu,
Captivă zbatere între inimă și minte,
Pe care-o văd și o cunosc doar eu...

Cu valurile albastre ce-n palmă îmi cântau,
În marea argintie, un far am să dărâm,
Și pe ruinele din mine am să stau,
Și-am să aștept parfumul florii de salcâm...

Zori de viață se strecoară tăcut,

ca o șoaptă de lumină pe piele,

își așază parfumurile între respirații,

iar aerul tremură,

simțindu-ne aproape.

Pământul se deschide sub pași,

ca o inimă vie care așteaptă atingerea.

Iarba se arcuiește, tremurând,

în timp ce mugurii izbucnesc

ca niște șoapte verzi,

pregătite să ne cucerească.

Soarele strecoară lumina lui caldă,

mângâie frunza, piatra, apa

și parcă ne mângâie pe noi,

într-un gest tăcut,

fără nevoie de cuvinte.

Ploaia vine blândă,

adună praful din drum,

spală oboseala,

iar parfumurile primăverii

ne învăluie ca un sărut

al lumii asupra trupului nostru.

Ne apropiem de copaci,

atingem scoarța lor rugoasă,

simțind mugurii tremurând,

ne pierdem în verdele crud

și auzim cum inima naturii bate

în ritmul propriei noastre bătăi.

Renașterea lumii nu cere, nu judecă,

doar iubește,

iar noi, răspunzând,

ne topim în vânt, în apă, în lumină,

suntem o singură tușă

pe tabloul viu al lumii. 

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Inverno

---1 ---

Dall'aria il terribile inverno spazza via le nubi di neve,

I Troiani che viaggiavano a lungo si radunarono in un mucchio nel cielo;

I fiocchi volano, fluttuano nell'aria come uno sciame di farfalle bianche,

Brividi che si diffondono sulle pallide spalle del Paese.

Nevica di giorno, nevica di notte, nevica di nuovo al mattino!

Con una catena d'argento veste il fiero paese;

Tra le nuvole si prevede il sole rotondo e pallido

Come un sogno di gioventù tra gli anni che passano.

--- R ---

È tutto bianco nei campi, sulle colline, intorno, in lontananza,

Come fantasmi bianchi i pioppi incordati si perdono nel burro,

E nella distesa desolata, senza sentieri, senza strada,

Puoi vedere i villaggi perduti sotto le bianche nuvole di fumo.

---2 ---

Ma la neve cessa, le nuvole fuggono, il sole desiderato

Brilla e dissipa l'oceano di neve.

Ecco una slitta leggera che supera le valli…

Il tintinnio dei sonagli risuonò nell'aria allegra.

--- R ---

È tutto bianco nei campi, sulle colline, intorno, in lontananza,

Come fantasmi bianchi i pioppi incordati si perdono nel burro,

E nella distesa desolata, senza sentieri, senza strada,

Puoi vedere i villaggi perduti sotto le bianche nuvole di fumo.

Soarele topește zăpada-n pădure,

Pământul hrănește întreaga natură

Dând viață unor tulpini să te bucure,

Ghioceii ce-anunță o nouă primăvară.

Albul acestei firave flori din păduri,

Simbol al purității vieții din natură,

Îți amintește în diferite alte moduri

Ce vie este flora și cât îi de matură.

Cu aceste creații divine, minunate

În buchețele vesele sunt împletite,

Și-n gânduri de iubire-s adunate

Ca daruri ce-n cuvinte sunt rostite.

Curcubeu, fenomen pe cerul vieții

A apărut în zori, dis de dimineață,

Și a vestit-o, ca să afle toți pueții

C-a răsărit, topind stratul de gheață.

(mărturii ale evoluției geologice)

La Vama Veche putem vedea o frumoasă colecție de scoici chiar pe nisip,

Sună telefonul, dar eu nu particip,

Revin așadar la scoici,

Fiecare unică în felul ei,

Cu povestea ei,

Cochilii din alte epoci

Și chiar și roci,

Din cine știe ce perioade, cuaternar, cretacic,

Unele chiar au un aspect aparte, parcă au fost aduse din Pacific, 

Dar cele mai multe sunt cele simple, clasice, albe cu striații,

Telefonul este pus pe vibrații,

Oricum, nici nu mă interesează,

În apa mării picioarele-mi avansează

Să mai caut și alte scoici,

Îmi fac loc printre mai mulți copii cu căței și doici,

Găsesc chiar și melci mezozoici,

Cochilie în nuanțe de portocaliu, asemeni celor de apus de soare,

Care la licitație ar fi de mare valoare,

Dar nu licitez nimic, o țin pentru mine,

Vom călători împreună oriunde, prin hoteluri, cămine,

Altele sunt în nuanțe de violet, mov, lila,

Nu putem opri acea idilă, 

Să venin să mai căutăm și alte scoici, melci pleistocenici,

Când arămii, când maronii, gălbui, verde smarald, când mai rotunzi, când mai tronconici,

Marea ascunde frumuseți de neînchipuit,

Idee cu care încă nu m-am obișnuit.

Pictate sunt stelele pe cer,

Sub bolta cerului pastel.

Oare când va veni momentul

Vor răsări florile-n ger?

Soarele apune, într-un colț tot mai jos.

Luna iese de după nori,

Și compune un peisaj de amor.

Fluturii ce-odată zburdau pe cer

S-au ascuns acum de ger,

Ochii-ți obosiți coboară,

Cu un zâmbet mă-nconjoară.

Liniștea codrului răsună,

Și mi spune noapte bună.

O voce fină mă alintă,

N-are nimeni nicio vină.

Cum mă chemă și mă-mbie

Azi  natura în câmpie

Și-mi așterne la picioare ,

Mătăsos covor de iarbă ,

Cu flori galbene în ea.

Cum se scaldă-n grâul verde

Florile roșii de mac...

Cât de albastru e seninul

Și ce limpede văzduh !...

Și ce scurtă-i clipa în care

Te cuprinde fericirea ...

Cât aș vrea să stau cu ea !...