Suprareală

crepusculul, pe dealuri,

a aprins scoarțele

cu râuri și cu flori.

un țipăt scurt,

aripa unui sticlete speriat,

m-a atins .

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

Høstfølelse

Høsten har kommet, dekk hjertet mitt med noe

med skyggen av et tre eller bedre med skyggen din.

Jeg er redd jeg ikke vil se deg mer, noen ganger

at jeg vil vokse skarpe vinger opp til skyene,

at du vil gjemme deg i et fremmed øye,

og han skal lukke seg med et blad av malurt.

Og så nærmer jeg meg steinene og tier,

Jeg tar ordene og drukner dem i havet.

Jeg plystrer månen og stiger opp og forfalsker den

i en stor kjærlighet.

Un fulg am vrut să prind

Ce se-ndrepta spre mine,

Era întâiul mesager al iernii

Ce veste aducea, că frigul vine

Privirea mi s-a dus în sus

La dansul fulgilor de nea,

Purtați de vântul ce nu-i lăsa

Să graviteze înspre palma mea

Și am văzut o feerie în văzduh

De stele de zăpadă mișunând,

Toate spre mine se-ndreptau

Și-n palmă se puneau pe rând

Un cor am auzit venind din cer

Fulgul să-l las să cadă pe pământ,

Că el aduce apa binecuvântată

Ce este pentru omenire...darul sfânt

Atunci în palmă m-am uitat

Fără să văd vreun fulg în ele,

Și rușinat pe loc am renunțat

Să prind frumoșii fulgi..cu stele!

Voci părăsite în foamea cuvintelor

Scot cuvinte din glasul cărților

Ascult refrene din foșnetul frunzelor

Chipul anotimpului este un stup vesel de albine

Din buze de miere

Crește zambetul

Lacrimi de viespi,inimi de vipere

Curg pe trupul anotimpului

Strivesc sufletul naturii

Cu lacrimi de piatră

Frunzele plang în suspin,

par moarte, dar trăiesc

în delirul lor, ucise de vant

Suflete colorate cu sange de scorpion

Cuosc frica pădurii

Explorez teama ierbii

Răman cu spaima pe o creangă vie

ce respiră aer și pămant.

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Nervos de outono

É outono, é farfalhar, é sono...

As árvores, na rua, suspiram;

Ele está tossindo, chorando, está vazio...

E está frio e há neblina.

Amantes, mais doentes, mais tristes,

Nas estradas fazem gestos estranhos -

E sai, do sono eterno,

Eles caem pesados, molhados.

Eu fico, vou e volto,

E os amantes me entristecem profundamente -

Eu sinto vontade de rir sem sentido

E está frio e há neblina.

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

Émotion d'automne

L'automne est arrivé, couvre mon cœur de quelque chose

avec l'ombre d'un arbre ou mieux avec votre ombre.

J'ai peur de ne plus te revoir, parfois

que je ferai pousser des ailes pointues jusqu'aux nuages,

que tu te cacheras aux yeux d'un étranger,

et il se fermera avec une feuille d'absinthe.

Et puis je m'approche des pierres et je me tais,

Je prends les mots et je les noie dans la mer.

Je siffle la lune, je la lève et je fais semblant

dans un grand amour.

Curând, un brâu de neguri va încinge

Acest tărâm al basmelor diurne...

Iar în adâncu-i hău de negre urne,

Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...

Aproape înecată-n văi nocturne,

Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...

Și când afară totul se va stinge,

Cuprins voi fi de stoluri taciturne...

Dar de voi accepta întunecarea

Cu-acea naturalețe a luminii,

Se va găsi ca, poate, întristarea

Să nu m-apese-n chipul cum arinii

Se frâng în vijelii ce bat cărarea:

S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...

Veșnic dorm un somn de ape,

Vast cavou și transparent,

Pân’ la car’ i-e greu să sape

Razei soarelui strident.

Tot ce știu e întuneric,

Giulgiul de-alge ce mă strâng,

Patul meu (pietrișul sferic),

Scoicile cu perle lâng’.

Vântul cozilor de pește

Unge rosu-mi leș pălit,

Care veacu-l veștejește

Undeva în negrăit.

Pene încrustate joacă

Zborul prin curent plimbat,

Ce cândva dorea să bată

Cast cotlon străluminat.

 „Naște-m-aș din nou pe lume,

Aș uita de-naltul cer,

Ce se oglindește-n spume

Și în valul cel apter...”,

Asta-mi spun din vechea beznă

Care-n ea m-a cufundat.

„Ține-aș tina lângă gleznă,

Palma mea pe trunchiul lat.”

Duce-aș dintru tine, viață, 

Fâlfâit de fluturi albi

De pe flori de dimineață,

Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.

Eu, iar, suitor pe stele,

Vreau să cred că nu mă mint

Când voiesc de patimi grele

Să mă rup în labirint.

O, dar bolta cred c-ar merge

Către ea să mă reia...

Iar când ce-am jurat s-ar șterge,

Înspre dânsa m-aș vedea.

Și de-ar fi doar luna muză,

Iar nu zeul zilei pur,

Mi-aș purta din plin o buză

Să-i sărut obrazul dur.

Și acum, când se străvede

De prin un noian de nori,

Noaptea-i calmă își prevede

Drumul lung de pân’ la zori.

Din mormântul meu acvatic,

La vederea ei, cu jind,

Din coral făcut, fanatic,

Un tentacul larg, vuind,

Aș căta să îi întind.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins,

Cu pofte mari ce-n versuri cresc.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Și-n van cuvintele-mi lungesc,

Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins.

Privește astăzi pe acele geamuri

Ce bat spre-ograda gândului plăcut,

În care și acum, dormind sub ramuri,

Te-așteaptă marca timpului pierdut.

De mult în sinea ta domnește frica

Prezentului acesta-ncrâncenat...

Hai, leapădă-l tu și rămâi ca mica

Făptură ce cu sorii a jonglat!

Mă întristează să te văd cum suferi,

Știindu-ți dragul suflet delicat,

Precum era și vântul printre nuferi

În dimineața când ne-am sărutat...

Doresc pe ea s-o porți c-un țel în minte,

Pân’ vei uita că nu am să-ți mai scriu...

Dar chiar și-așa, eu, dintre crengi, cuminte,

Voi răsări mereu cu glasul viu.

(Imagine de fundal: Jill Clardy)

Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,

Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,

Pe unde marea o zăresc să-mi salte

Un val sclipind c-o altă-nfățișare.

Și-n luciu-i de neostenite dalte,

Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,

Cu trupuri date-n drum pe o cărare,

Sub harul pur al bolților învoalte.

Venind tustrei probabil de departe,

De printre aștri ori de prin pustie,

S-au arătat ei apei, s-aibă parte,

Când, din străfund, le va păși pe glie,

De-Asclepio al unei lumi deșarte,

Cu șerpi culeși să o refacă vie.

Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav

Când stai cu tolăneala tu la mână

Și crezi mereu ce este muncă grav!

A fost prea viețuirea ta o zână

Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum

Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,

Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,

Să hoinărești buimac din lună-n lună?

Respectul trebuind să îl acorzi

Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,

Căci vălmășagul de iubiri și corzi

Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.

Iar îngerii când te-or chema să urci,

Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.

(Imagine de fundal: Wellcome Collection)