Psalmi - XXXI - A nu mai fi om
Doamne,
nu știu când am început să nu mai fiu om.
Poate când am tăcut în fața durerii altuia,
sau când am trecut pe lângă un chip sfărâmat
fără să simt nimic.
Poate când am învățat să zâmbesc fals
și să spun vorbe goale doar ca să par viu,
Ori când în mine era doar o cameră întunecată,
fără icoane, fără glasuri, fără rugă.
Mi-ai dat chipul Tău, Doamne,
dar l-am acoperit cu măști,
cu trufie, cu uitare,
cu neputința de a mai plânge curat.
Mi-e teamă că am pierdut ființa
care putea iubi fără măsură,
ierta fără explicații
și suferi fără ură.
A nu mai fi om,
înseamnă să nu mai știi cine plânge în tine,
să nu mai tresari la durerea altuia,
să nu mai cauți cerul
nici măcar atunci când te afunzi în noroi.
Doamne,
dacă încă mai e o scânteie,
nu o lăsa să se stingă.
Suflă peste mine Duhul Tău
și fă din cenușa mea o făptură nouă.
Întoarce-mă la rădăcina inimii,
acolo unde omul e după chipul Tău,
nu după rană,
nu după păcat,
nu după frică.
Dacă a fi om înseamnă să-L port pe Hristos în mine,
învață-mă din nou ce înseamnă
să fiu viu
în iubire,
în lacrimă,
în rugă.
A nu mai fi om e iadul cel dinainte de moarte.
Nu mă lăsa, Doamne,
să mă sting singur,
să nu mai fiu om...
Chipul și asemănarea Ta.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 10 июня
Views: 48
Poems in the same category
E de muncă, e de muncă!
Pe un pat ce umblă-n lume,
Şade moartea pe cearșaf,
Şi mănâncă câte-un nume,
Înmuiat în lapte praf.
Umblă coasa pe uliță,
Cad în bernă multe uși,
Îngerii în cer sughiţă,
Şi se scaldă în cenuși.
Moartea bea cu popa-n sat,
Clopotaru cântă-n luncă,
Gropnicerii-s la săpat,
E de muncă, e de muncă!
Vorbe -n vânt..
Nu mai scoate vorbe-n vânt,
Nu promite din lună si stele,
Nu te jura din nou pe sfânt,
Arzând lacrimile mele.
Nu te mai crede nici dracu
Te rog scuză -mi limbajul;
Nu da înapoi ca racu,
Nu -ti va schimba sondajul.
O mie de șanse de -ai avea
Din partea mea ori altcuiva;
Pt tine -i povară grea,
Să răsucești în tine cheia..
Și să devii peste noapte
Un făuritor de fapte
Demne de -a fi pomenite
Din tată,fiu moștenite.
Ai amuțit,te -am pus pe gânduri?...
Te -am atins printre frânturi?..
🎤 gențiana zilelor noastre
Dansul Senbonzakura din oglindă
Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.
Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,
de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de
distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.
Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,
sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;
crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;
iubirea pe care o simțim atunci când mintea
este golită de emoțiile fierbinți ale verii.
M-am așezat lângă o vecină în vârstă
ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din
Asia până când a fost împușcat și despicat
în două. Luptase printre cei mai buni
soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit
brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat
în absența notelor, accelerându-se, din când
în când, pentru a crea o anumită tensiune
cu scopul de a evoca stări de euforie precum și
emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de
veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu
cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.
Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau
foarte multe piruete pentru a sugera ideea de
agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să
pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;
un vânt vijelios și rece care începea să aducă
infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii
ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;
o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător
ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt
reale și pot distruge totul ; un contrast pentru
desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.
Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine
halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv
devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.
Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin
intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor
deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.
Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să
se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.
Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție
ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine
și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele
suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.
Poezie de Marieta Maglas
Nota :Această poezie este publicată.
Sănătate
Fiecare om doreşte
S-aibã din belşug de toate;
Toatã viaţa se trudeşte,
Umblã în genunchi şi-n coate;
Dar, când boala se iveşte,
Murmurã, parcã cerşeşte
Sãnãtate.
De la vârsta timpurie
La stimabila etate,
El aleargã, dar nu ştie
Ceasul greu când o sã vie,
Înghiţind cu lãcomie
Orice dram pe care scrie:
"Sãnãtate".
Ştiinţã, dor, averi şi vise,
Laolaltã adunate,
Bunãtãţile promise,
Vorbe dulci, nenumãrate,
Floarea care îi zâmbise,
Toate-s scrum, când nu mai este
Sãnãtate.
Sã aveţi mereu în casã
Crini, zambile parfumate!
Tinereţea zgomotoasã
Vine, trece, nici cã-i pasã...
Faceţi-o cât mai frumoasã,
Având mâinile curate
Şi sporind mereu a voastrã
Sãnãtate!
E de muncă, e de muncă!
Pe un pat ce umblă-n lume,
Şade moartea pe cearșaf,
Şi mănâncă câte-un nume,
Înmuiat în lapte praf.
Umblă coasa pe uliță,
Cad în bernă multe uși,
Îngerii în cer sughiţă,
Şi se scaldă în cenuși.
Moartea bea cu popa-n sat,
Clopotaru cântă-n luncă,
Gropnicerii-s la săpat,
E de muncă, e de muncă!
Vorbe -n vânt..
Nu mai scoate vorbe-n vânt,
Nu promite din lună si stele,
Nu te jura din nou pe sfânt,
Arzând lacrimile mele.
Nu te mai crede nici dracu
Te rog scuză -mi limbajul;
Nu da înapoi ca racu,
Nu -ti va schimba sondajul.
O mie de șanse de -ai avea
Din partea mea ori altcuiva;
Pt tine -i povară grea,
Să răsucești în tine cheia..
Și să devii peste noapte
Un făuritor de fapte
Demne de -a fi pomenite
Din tată,fiu moștenite.
Ai amuțit,te -am pus pe gânduri?...
Te -am atins printre frânturi?..
🎤 gențiana zilelor noastre
Dansul Senbonzakura din oglindă
Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.
Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,
de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de
distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.
Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,
sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;
crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;
iubirea pe care o simțim atunci când mintea
este golită de emoțiile fierbinți ale verii.
M-am așezat lângă o vecină în vârstă
ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din
Asia până când a fost împușcat și despicat
în două. Luptase printre cei mai buni
soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit
brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat
în absența notelor, accelerându-se, din când
în când, pentru a crea o anumită tensiune
cu scopul de a evoca stări de euforie precum și
emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de
veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu
cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.
Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau
foarte multe piruete pentru a sugera ideea de
agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să
pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;
un vânt vijelios și rece care începea să aducă
infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii
ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;
o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător
ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt
reale și pot distruge totul ; un contrast pentru
desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.
Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine
halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv
devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.
Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin
intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor
deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.
Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să
se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.
Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție
ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine
și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele
suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.
Poezie de Marieta Maglas
Nota :Această poezie este publicată.
Sănătate
Fiecare om doreşte
S-aibã din belşug de toate;
Toatã viaţa se trudeşte,
Umblã în genunchi şi-n coate;
Dar, când boala se iveşte,
Murmurã, parcã cerşeşte
Sãnãtate.
De la vârsta timpurie
La stimabila etate,
El aleargã, dar nu ştie
Ceasul greu când o sã vie,
Înghiţind cu lãcomie
Orice dram pe care scrie:
"Sãnãtate".
Ştiinţã, dor, averi şi vise,
Laolaltã adunate,
Bunãtãţile promise,
Vorbe dulci, nenumãrate,
Floarea care îi zâmbise,
Toate-s scrum, când nu mai este
Sãnãtate.
Sã aveţi mereu în casã
Crini, zambile parfumate!
Tinereţea zgomotoasã
Vine, trece, nici cã-i pasã...
Faceţi-o cât mai frumoasã,
Având mâinile curate
Şi sporind mereu a voastrã
Sãnãtate!
Other poems by the author
Psalmi - XXXIV - Întoarcerea în haos
Doamne,
mă simt împins înapoi,
nu de Tine, ci de mine.
Ceea ce ai zidit în mine
se surpă încet,
ca și cum haosul dintâi
n-ar fi murit,
ci doar ar fi ațipit o vreme.
Mă întorc în hău,
nu din voință, ci din oboseală.
Liniștea s-a spart în mine
și aud din nou glasurile confuze
ale întunericului fără formă.
Am văzut Lumina Ta, Doamne,
dar acum văd cum palmele mele
s-au desprins de ea
și caută iar praf, iar rătăcire.
De ce mă las să cad,
după ce am fost ridicat?
Îmi amintesc începutul —
când pământul era pustiu și gol
și Duhul Tău se mișca peste ape.
Așa sunt eu acum,
un abis de ape neclare
peste care doar dorul Tău mai plutește.
Doamne,
nu mă lăsa să mă risipesc
în ceea ce eram
înainte de a ști că sunt al Tău.
Spune din nou cuvântul creației:
„Să fie lumină!”
Și haosul meu se va retrage,
iar chipul meu
va începe să semene din nou
cu Tine.
Întoarcerea în haos nu e moarte,
decât, dacă e urmată de Cuvânt.
Nu e sfârșit,
decât, dacă Tu încă mai vorbești.
Poruncește, Doamne...
Și haosul meu va deveni iar Creație.
Psalmi - XXI - Întoarcerea celuilalt obraz
Doamne, nu știu să rabd palma.
Mă aprind, mă ridic,
mă apăr cu dinții sufletului meu
și-mi pierd chipul.
Învață-mă să întorc și celălalt obraz,
nu din frică,
ci din dragoste mai tare decât mânia.
Să nu mă rușinez de tăcere,
nici de smerenie,
nici de rana care nu răspunde cu rană.
Fă-mi obrazul adăpost pentru palmele rătăcite,
și inima — un loc unde ura nu prinde rădăcină.
Nu mă lăsa să devin ceea ce urăsc.
Tu ai fost bătut și n-ai răspuns,
ai fost scuipat și ai iubit mai departe.
Cum să fiu fiul Tău dacă eu pedepsesc
cu aceeași îndârjire?
Dă-mi blândețea care sângerează fără să urle,
și dragostea care înmoaie piatra în palmă.
Dă-mi puterea să nu țin minte ce mi s-a făcut,
și să iubesc, chiar când sângele ar vrea să strige.
Învață-mă să port tăcerea ca pe o cruce,
și să nu fug de cei care mă rănesc.
Lasă-mi inima curată,
ca să nu mă frâng în fața lor.
Căci Tu ai întors obrazul
și ai iubit până la capăt.
Fă-mă și pe mine asemenea Ție.
Psalmi - XXIII - Mângâiere pentru sufletul zdrobit
Mângâie-mi sufletul, Doamne,
de păcate zdrobit,
căci mă simt ca un pământ ars
ce nu poate să primească ploaia.
Știu că am greșit înaintea Ta,
și am călcat calea dreptății,
dar iartă-mă, căci nu pot să mă ridic
decât prin mângâierea Ta.
Nu îmi cer răsplată,
nu cer iertare ușoară.
Cer doar să mă iei în brațele Tale
și să-mi dai pace acolo unde e zbucium.
Lasă-mi inima să se îndrepte
spre lumina Ta,
căci în adâncul ei mă simt gol,
ca un râu secat,
dar Tu, Doamne, știi cum să îl umpli din nou.
Mângâie-mi sufletul,
nu cu vorbe,
ci cu iertarea care vine din adânc,
cu iubirea care le spală pe toate.
Nu mă lăsa să mă pierd în vina mea,
ci ridică-mă, chiar când nu am putere
să mă ridic singur.
Psalmi - X - Oprește renunțarea din mine
Doamne,
nu mai știu cum să merg
fără să cad.
Pașii mei nu se mai fac din curaj,
ci din obișnuință,
Și inima mea nu mai cere izbândă,
ci liniște.
Oricare ar fi prețul ei.
Mă bântuie o renunțare tăcută,
ca o boală lentă
care nu doare,
dar stinge.
Doamne,
nu vreau să renunț,
dar parcă deja o fac
în gând, în rugăciune, în vis.
Îmi privesc crucea
și n-o mai simt ca pe o chemare,
ci ca pe o greutate străină
pe care o port fără viață.
Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,
vină și tulbură-mi deznădejdea!
Oprește renunțarea din mine
ca pe o apă care vrea să mă înece
fără valuri,
fără zgomot,
fără glorie.
Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,
chiar dacă uneori simt
că Te-ai ascuns.
În adâncul ființei mele
încă mai este o scânteie —
poate nu de curaj,
dar de dor.
Folosește-o.
Suflă peste ea
cu Duhul Tău,
și fă din mine iarăși un om care crede
că lupta merită,
că rana nu e în zadar,
că renunțarea nu e chemarea mea.
Oprește-mă, Doamne,
să nu plec
de sub crucea
ce-o port pe umeri.
Oprește-mă, Doamne!
Psalmi - XLI - Chipul meu nu mă mai cunoaște
Doamne,
mă uit în oglindă și nu mă mai găsesc.
Nu mai știu cine sunt,
nu mai știu cine am fost
și cum am ajuns să mă privesc
dintr-un loc străin.
Am fost o dată viu,
cu o lumină care ardea în suflet,
dar acum chipul meu se estompează
în aburul unui trecut prea îndepărtat.
Ți-am spus, Doamne, că Te caut,
dar nu știu nici cum să Te recunosc
într-un trup care nu mai îmi este al meu.
Pășesc printre umbre
și fiecare pas mă duce mai departe
de acea ființă care am fost cândva.
Chipul meu nu mă mai cunoaște.
Pielea mea își poartă amintirile
ca pe niște poveri de neîndepărtat.
Înăuntru nu mai am decât dorința
de a mă regăsi în Tine.
Doamne, fă-mi lumina să mă regăsească.
Ridică-mi chipul pierdut
și așază-l în fața Ta.
Dă-mi înapoi acea formă
care nu se va risipi niciodată
în uitare.
Eu nu am uitat de Tine,
dar am uitat cine sunt.
Împărtășește-mi, Doamne,
ceea ce nu mai știu.
Psalmi - LXVIII - Slava în lucrurile mărunte
Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,
ci într-o iesle.
N-ai ales tron de aur,
ci lemn de brad și paie aspre.
Atunci am învățat că slava Ta
se ascunde în smerenie.
Am văzut lumină
în mâna care ridică un fir de praf,
nu doar în soarele ce stăpânește cerul.
Am găsit har
într-o cană de apă dată cu iubire,
nu doar în jertfe strigate de pe munți.
Sunt zile când nu pot face minuni,
dar pot zâmbi cu iertare.
Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,
dar pot tăcea ca Tine,
în fața celor ce nu mă înțeleg.
Doamne,
învață-mă să Te văd în lucrurile simple,
să nu caut slava Ta în tunete,
ci în foșnetul inimii curate —
și fă-mă vrednic să port cerul
în gesturile firave.
Psalmi - XXXIV - Întoarcerea în haos
Doamne,
mă simt împins înapoi,
nu de Tine, ci de mine.
Ceea ce ai zidit în mine
se surpă încet,
ca și cum haosul dintâi
n-ar fi murit,
ci doar ar fi ațipit o vreme.
Mă întorc în hău,
nu din voință, ci din oboseală.
Liniștea s-a spart în mine
și aud din nou glasurile confuze
ale întunericului fără formă.
Am văzut Lumina Ta, Doamne,
dar acum văd cum palmele mele
s-au desprins de ea
și caută iar praf, iar rătăcire.
De ce mă las să cad,
după ce am fost ridicat?
Îmi amintesc începutul —
când pământul era pustiu și gol
și Duhul Tău se mișca peste ape.
Așa sunt eu acum,
un abis de ape neclare
peste care doar dorul Tău mai plutește.
Doamne,
nu mă lăsa să mă risipesc
în ceea ce eram
înainte de a ști că sunt al Tău.
Spune din nou cuvântul creației:
„Să fie lumină!”
Și haosul meu se va retrage,
iar chipul meu
va începe să semene din nou
cu Tine.
Întoarcerea în haos nu e moarte,
decât, dacă e urmată de Cuvânt.
Nu e sfârșit,
decât, dacă Tu încă mai vorbești.
Poruncește, Doamne...
Și haosul meu va deveni iar Creație.
Psalmi - XXI - Întoarcerea celuilalt obraz
Doamne, nu știu să rabd palma.
Mă aprind, mă ridic,
mă apăr cu dinții sufletului meu
și-mi pierd chipul.
Învață-mă să întorc și celălalt obraz,
nu din frică,
ci din dragoste mai tare decât mânia.
Să nu mă rușinez de tăcere,
nici de smerenie,
nici de rana care nu răspunde cu rană.
Fă-mi obrazul adăpost pentru palmele rătăcite,
și inima — un loc unde ura nu prinde rădăcină.
Nu mă lăsa să devin ceea ce urăsc.
Tu ai fost bătut și n-ai răspuns,
ai fost scuipat și ai iubit mai departe.
Cum să fiu fiul Tău dacă eu pedepsesc
cu aceeași îndârjire?
Dă-mi blândețea care sângerează fără să urle,
și dragostea care înmoaie piatra în palmă.
Dă-mi puterea să nu țin minte ce mi s-a făcut,
și să iubesc, chiar când sângele ar vrea să strige.
Învață-mă să port tăcerea ca pe o cruce,
și să nu fug de cei care mă rănesc.
Lasă-mi inima curată,
ca să nu mă frâng în fața lor.
Căci Tu ai întors obrazul
și ai iubit până la capăt.
Fă-mă și pe mine asemenea Ție.
Psalmi - XXIII - Mângâiere pentru sufletul zdrobit
Mângâie-mi sufletul, Doamne,
de păcate zdrobit,
căci mă simt ca un pământ ars
ce nu poate să primească ploaia.
Știu că am greșit înaintea Ta,
și am călcat calea dreptății,
dar iartă-mă, căci nu pot să mă ridic
decât prin mângâierea Ta.
Nu îmi cer răsplată,
nu cer iertare ușoară.
Cer doar să mă iei în brațele Tale
și să-mi dai pace acolo unde e zbucium.
Lasă-mi inima să se îndrepte
spre lumina Ta,
căci în adâncul ei mă simt gol,
ca un râu secat,
dar Tu, Doamne, știi cum să îl umpli din nou.
Mângâie-mi sufletul,
nu cu vorbe,
ci cu iertarea care vine din adânc,
cu iubirea care le spală pe toate.
Nu mă lăsa să mă pierd în vina mea,
ci ridică-mă, chiar când nu am putere
să mă ridic singur.
Psalmi - X - Oprește renunțarea din mine
Doamne,
nu mai știu cum să merg
fără să cad.
Pașii mei nu se mai fac din curaj,
ci din obișnuință,
Și inima mea nu mai cere izbândă,
ci liniște.
Oricare ar fi prețul ei.
Mă bântuie o renunțare tăcută,
ca o boală lentă
care nu doare,
dar stinge.
Doamne,
nu vreau să renunț,
dar parcă deja o fac
în gând, în rugăciune, în vis.
Îmi privesc crucea
și n-o mai simt ca pe o chemare,
ci ca pe o greutate străină
pe care o port fără viață.
Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,
vină și tulbură-mi deznădejdea!
Oprește renunțarea din mine
ca pe o apă care vrea să mă înece
fără valuri,
fără zgomot,
fără glorie.
Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,
chiar dacă uneori simt
că Te-ai ascuns.
În adâncul ființei mele
încă mai este o scânteie —
poate nu de curaj,
dar de dor.
Folosește-o.
Suflă peste ea
cu Duhul Tău,
și fă din mine iarăși un om care crede
că lupta merită,
că rana nu e în zadar,
că renunțarea nu e chemarea mea.
Oprește-mă, Doamne,
să nu plec
de sub crucea
ce-o port pe umeri.
Oprește-mă, Doamne!
Psalmi - XLI - Chipul meu nu mă mai cunoaște
Doamne,
mă uit în oglindă și nu mă mai găsesc.
Nu mai știu cine sunt,
nu mai știu cine am fost
și cum am ajuns să mă privesc
dintr-un loc străin.
Am fost o dată viu,
cu o lumină care ardea în suflet,
dar acum chipul meu se estompează
în aburul unui trecut prea îndepărtat.
Ți-am spus, Doamne, că Te caut,
dar nu știu nici cum să Te recunosc
într-un trup care nu mai îmi este al meu.
Pășesc printre umbre
și fiecare pas mă duce mai departe
de acea ființă care am fost cândva.
Chipul meu nu mă mai cunoaște.
Pielea mea își poartă amintirile
ca pe niște poveri de neîndepărtat.
Înăuntru nu mai am decât dorința
de a mă regăsi în Tine.
Doamne, fă-mi lumina să mă regăsească.
Ridică-mi chipul pierdut
și așază-l în fața Ta.
Dă-mi înapoi acea formă
care nu se va risipi niciodată
în uitare.
Eu nu am uitat de Tine,
dar am uitat cine sunt.
Împărtășește-mi, Doamne,
ceea ce nu mai știu.
Psalmi - LXVIII - Slava în lucrurile mărunte
Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,
ci într-o iesle.
N-ai ales tron de aur,
ci lemn de brad și paie aspre.
Atunci am învățat că slava Ta
se ascunde în smerenie.
Am văzut lumină
în mâna care ridică un fir de praf,
nu doar în soarele ce stăpânește cerul.
Am găsit har
într-o cană de apă dată cu iubire,
nu doar în jertfe strigate de pe munți.
Sunt zile când nu pot face minuni,
dar pot zâmbi cu iertare.
Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,
dar pot tăcea ca Tine,
în fața celor ce nu mă înțeleg.
Doamne,
învață-mă să Te văd în lucrurile simple,
să nu caut slava Ta în tunete,
ci în foșnetul inimii curate —
și fă-mă vrednic să port cerul
în gesturile firave.