🎤 gențiana zilelor noastre
Category: Diverse poems
All author's poems: Zburlea Ariana
Date of posting: 27 января
Comments: 1
Views: 231
Comments
Poems in the same category
Telefonul!
Sunt obosit și noaptea e târzie
Îmi strâng hârtiile împrăștiate,
Și mă îndrept ușor spre dormitor
Când ceasul arată unșpe-jumătate.
Deschid și îmi consult telefonul
Văzând căsuța plină de mesaje,
Răspund rapid la câteva din ele
Și văd cum stau partidele-n sondaje.
Apăs pe clolpțel și-l las pe mut
Și îmi fixez alarma pe ora șapte,
Rostesc o rugăciune la culcare
Și-i zic soției noapte bună-n șoapte.
Somnul nu vrea să vină către mine
Iar gându-mi fuge la ziua de mâine,
Nu știu dacă visez sau dacă-s treaz
Tresar și mă ridic la un lătrat de câine.
Arunc un ochi la orologiul din perete
Și cu tristețe constat că-i dimineața,
Opresc alarma să nu-mi trezesc soția
Și somnoros îmi spun...al naibi-i viața.
Încep să-mi butonez iar telefonul
Care-mi arată că azi va fi vreme rea,
Și-mi amitește să-mi plătesc restanța
La gaz, că altufel va fi mare belea.
Dezmeticit dar cu multe-ntrebări
Îmi fac și savurez o cafea fierbinte,
Și îmi repet în gând cu indignare
Ce bine mai era făr' telefon 'nainte!
Comanca
Duhul sfânt ma îndemnat,
Să te caut nencetat,
Credința adevărată,
De Dumnezeu arătată,
Ma-ndemnat să fie și eu,
Cu iubitul Dumnezeu,
Și să văd lucrarea ta..
Lumii-ntregi a arăta,
Dragostea ce e în tine,
De la Domnul nostru vine.
Ai făcut un lucru sfânt,
Mănăstire pe pământ..
Pe pământul Românesc,
Lucrul e Dumnezeiesc,
Vei fi pomenit mereu,
Ești iubit de Dumnezeu,
Iubite Gigi să ști,
Că RAIUL te va primi.
Mănăstirea Comanca,
E un dar, cel vei lăsa...
Pentru amintirea ta.
Domnul fie lăudat.
Mulțumim ce ne-ai lăsat.
Între moarte și-nviere
Între moarte și-nviere
Stau pe margine de gând,
Trec prin umbrele tăcerii,
Suflet viu, dar muribund.
Între vis și amintire,
Arde timpul nevăzut,
Crucile din cimitire,
Le simt pavăză și scut.
Dincolo de noaptea surdă,
Mă desprind de lut stingher,
Dar lumina mă refuză,
Rătăcind prin adevăr.
Și rămân o trecătoare
Între cer și întuneric,
Legănând în neuitare,
Tot destinul efemeric.
Între moarte și-nviere,
Sunt un râu ce curge lin,
Început și încheiere,
Spre un alt locaș divin.
Corabie în daneză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Sejlbåd
Kære sejlbåd du flyder i det tilsyneladende endeløse hav,
Hvilke kontinenter skal du til igen denne gang,
Hvad venter dig på din næste destination?
Sejlbåd, sejlbåd...
Hvorfor fortalte du mig ikke, at du kan lide at sejle så meget?
Hvorfor advarede du mig ikke?
Hvorfor, lige ved at vende dig ryggen et øjeblik, forlod du havnen?
Hvordan kan jeg vænne mig til det tomrum, du efterlod mig?
Hvordan fylder jeg den?
Sejlbåd, sejlbåd...
Du var let som en spurv,
Jeg håber, du kommer gladere tilbage, end hvor du gik,
Jeg ved, at du var nødt til at gå
Sådan havde du det
Det troede du.
Vi havde bygget dig så godt, af træ, roret, dækket,
Fra flere sejlplader,
Jeg har endda fæstet dit anker,
Jeg ved det ikke bliver nemt for dig
Havet har sine luner,
Du ved ikke, hvad du kan forvente,
Når det bliver ophidset og ryster dig i alle retninger,
Han tager dig kun med på de ruter, der er mere tilgængelige for ham,
Når det vil være svært for dig, når du vil føle, at du ikke har nogen måde at holde dig oven vande,
Se venligst ned, se det vedhæftede anker,
Tænk, at på afstand, selv fra tusindvis af kilometer væk,
Jeg våger over dig, jeg har dig i mit hjerte,
Det er bare det, at du ikke længere er i nærheden af mig for at vise dig,
Virkelig, hvor meget vores forbindelse betød,
(I en argumenterende tone)
Hav det godt, slip, glem hvem der har skabt dig,
På to uger var vi ikke engang kommet tæt på,
Hvis du tror det, er det dit valg...
Bare vid, at jeg holder af dig, det er derfor, jeg byggede dig så godt,
Som en sidste opmuntring siger jeg til dig: "Du må ikke blive skræmt af de storme, du vil støde på, mens du krydser havet. Glem ikke, at efter stormen kommer godt vejr."
Sejlbåd:,,Hvad ville du gøre? Må jeg ikke blive en dag i Rio de Janeiro? Bare en dag, det er alt, hvad jeg ønsker, så vender jeg tilbage til dig, det lover jeg!"
RUGĂGIUNEA-I ZILNIC HRANĂ
,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei neputință
Ajută oamenii să nu rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.
,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie a ta pildă
S-alungi minciuna din falsa catedrală
Cu idoli războinici ce-n sânge
De creștin, urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea să dispară.
,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.
,,Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.
,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng credința în tine
să nu o respectăm,
Noi, înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată
,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce ne bântuie
Înalță-ne, ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.
Telefonul!
Sunt obosit și noaptea e târzie
Îmi strâng hârtiile împrăștiate,
Și mă îndrept ușor spre dormitor
Când ceasul arată unșpe-jumătate.
Deschid și îmi consult telefonul
Văzând căsuța plină de mesaje,
Răspund rapid la câteva din ele
Și văd cum stau partidele-n sondaje.
Apăs pe clolpțel și-l las pe mut
Și îmi fixez alarma pe ora șapte,
Rostesc o rugăciune la culcare
Și-i zic soției noapte bună-n șoapte.
Somnul nu vrea să vină către mine
Iar gându-mi fuge la ziua de mâine,
Nu știu dacă visez sau dacă-s treaz
Tresar și mă ridic la un lătrat de câine.
Arunc un ochi la orologiul din perete
Și cu tristețe constat că-i dimineața,
Opresc alarma să nu-mi trezesc soția
Și somnoros îmi spun...al naibi-i viața.
Încep să-mi butonez iar telefonul
Care-mi arată că azi va fi vreme rea,
Și-mi amitește să-mi plătesc restanța
La gaz, că altufel va fi mare belea.
Dezmeticit dar cu multe-ntrebări
Îmi fac și savurez o cafea fierbinte,
Și îmi repet în gând cu indignare
Ce bine mai era făr' telefon 'nainte!
Comanca
Duhul sfânt ma îndemnat,
Să te caut nencetat,
Credința adevărată,
De Dumnezeu arătată,
Ma-ndemnat să fie și eu,
Cu iubitul Dumnezeu,
Și să văd lucrarea ta..
Lumii-ntregi a arăta,
Dragostea ce e în tine,
De la Domnul nostru vine.
Ai făcut un lucru sfânt,
Mănăstire pe pământ..
Pe pământul Românesc,
Lucrul e Dumnezeiesc,
Vei fi pomenit mereu,
Ești iubit de Dumnezeu,
Iubite Gigi să ști,
Că RAIUL te va primi.
Mănăstirea Comanca,
E un dar, cel vei lăsa...
Pentru amintirea ta.
Domnul fie lăudat.
Mulțumim ce ne-ai lăsat.
Între moarte și-nviere
Între moarte și-nviere
Stau pe margine de gând,
Trec prin umbrele tăcerii,
Suflet viu, dar muribund.
Între vis și amintire,
Arde timpul nevăzut,
Crucile din cimitire,
Le simt pavăză și scut.
Dincolo de noaptea surdă,
Mă desprind de lut stingher,
Dar lumina mă refuză,
Rătăcind prin adevăr.
Și rămân o trecătoare
Între cer și întuneric,
Legănând în neuitare,
Tot destinul efemeric.
Între moarte și-nviere,
Sunt un râu ce curge lin,
Început și încheiere,
Spre un alt locaș divin.
Corabie în daneză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Sejlbåd
Kære sejlbåd du flyder i det tilsyneladende endeløse hav,
Hvilke kontinenter skal du til igen denne gang,
Hvad venter dig på din næste destination?
Sejlbåd, sejlbåd...
Hvorfor fortalte du mig ikke, at du kan lide at sejle så meget?
Hvorfor advarede du mig ikke?
Hvorfor, lige ved at vende dig ryggen et øjeblik, forlod du havnen?
Hvordan kan jeg vænne mig til det tomrum, du efterlod mig?
Hvordan fylder jeg den?
Sejlbåd, sejlbåd...
Du var let som en spurv,
Jeg håber, du kommer gladere tilbage, end hvor du gik,
Jeg ved, at du var nødt til at gå
Sådan havde du det
Det troede du.
Vi havde bygget dig så godt, af træ, roret, dækket,
Fra flere sejlplader,
Jeg har endda fæstet dit anker,
Jeg ved det ikke bliver nemt for dig
Havet har sine luner,
Du ved ikke, hvad du kan forvente,
Når det bliver ophidset og ryster dig i alle retninger,
Han tager dig kun med på de ruter, der er mere tilgængelige for ham,
Når det vil være svært for dig, når du vil føle, at du ikke har nogen måde at holde dig oven vande,
Se venligst ned, se det vedhæftede anker,
Tænk, at på afstand, selv fra tusindvis af kilometer væk,
Jeg våger over dig, jeg har dig i mit hjerte,
Det er bare det, at du ikke længere er i nærheden af mig for at vise dig,
Virkelig, hvor meget vores forbindelse betød,
(I en argumenterende tone)
Hav det godt, slip, glem hvem der har skabt dig,
På to uger var vi ikke engang kommet tæt på,
Hvis du tror det, er det dit valg...
Bare vid, at jeg holder af dig, det er derfor, jeg byggede dig så godt,
Som en sidste opmuntring siger jeg til dig: "Du må ikke blive skræmt af de storme, du vil støde på, mens du krydser havet. Glem ikke, at efter stormen kommer godt vejr."
Sejlbåd:,,Hvad ville du gøre? Må jeg ikke blive en dag i Rio de Janeiro? Bare en dag, det er alt, hvad jeg ønsker, så vender jeg tilbage til dig, det lover jeg!"
RUGĂGIUNEA-I ZILNIC HRANĂ
,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei neputință
Ajută oamenii să nu rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.
,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie a ta pildă
S-alungi minciuna din falsa catedrală
Cu idoli războinici ce-n sânge
De creștin, urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea să dispară.
,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.
,,Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.
,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng credința în tine
să nu o respectăm,
Noi, înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată
,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce ne bântuie
Înalță-ne, ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.
Other poems by the author
toate parcurile din cartierul tău
e seară
și mângâi iarba din toate parcurile
cartierului tău
sunt morminte
pentru ceea ce nu s-a spus.
luna se reflectă în lacrimi
noaptea
crește monștri pe pielea mea.
deschid jurnalul, trec mâna prin foi
le miros
doar liste de cumpărături.
aici, odată
eram doar noi
când luna se dădea în leagăn
pe pieptul tău.
Anul Câinelui
Lacrimi latră mut
la lună.
Locomotiva mă înnebunește
și împușcă goluri
pe treptele laringelui meu.
Trupul tău era carne
acum un minut,
apoi s-a făcut umbră,
sărind bălțile pe peron.
Ai grijă, zic –
șoaptă crustată-n ger –
să-ți pui fularul, iubite,
că e frig în tren
și nemții-s distanți de fel,
că nu s-ar atinge-ntre ei
nici cu cenușa țigării.
Ai grijă, iubite
la ochi frumoși, la polei,
la păsările pe care nu le vei hrăni,
c-o să-ți amintești de mine.
Eu?
Am căldură,
eu sunt bine
că niște lacrimi latră mut
la lună.
🎤 Marieta
corpul era o pară
una dintre cele mai mari pere
ochii pictați adânc în cap
praf de copt la subraț
căpșune în obraji
povestea ei, o plăcintă râncedă
cu răvaș
unul pe care a uitat să-l citească
dar micul ei magazin
mirosea a migdale
doamna Marieta
eram prea mică, nu înțelegeam multe
când toți copiii aveau jocul lor și
nu mă regăseam, apoi
mi-ai deschis apetitul pentru un limbaj unic
iubirea de zahăr, de singurătate
iubirea de lumină amenințată
de tăișul nopții
când zahărul se întărește pe prăjituri
în frigider
dacă a murit, nu știu
n-am văzut-o de ani de zile
magazinul mic are geamurile văruite
în parc, banca îndoită de șoldurile ei
nu mai are suflet
aerul din jur - lumea interioară
a unui mut
azi, plăcinte se fac peste tot
și doar congelate
doamna Marieta
această figură cumva indie, cumva plină de groază
în tremurul șoldurilor ei
halatul alb, de cofetăreasă
nu știam exact
dacă mirosea de fapt a clor
sau migdale
mâncam plăcinte extra vanilate
și privirea ei de femeie grasă
ocrotea cu milă anticipată
privirea mea de copil gras
ce doamnă,
Marieta
parcă și numele ei îmi aduce aminte
de aceste ciudate cafenii
femeia asta va rămâne mereu cu mine
pentru că s-a născut să miroasă a migdale
și a nefericire
toate parcurile din cartierul tău
e seară
și mângâi iarba din toate parcurile
cartierului tău
sunt morminte
pentru ceea ce nu s-a spus.
luna se reflectă în lacrimi
noaptea
crește monștri pe pielea mea.
deschid jurnalul, trec mâna prin foi
le miros
doar liste de cumpărături.
aici, odată
eram doar noi
când luna se dădea în leagăn
pe pieptul tău.
Anul Câinelui
Lacrimi latră mut
la lună.
Locomotiva mă înnebunește
și împușcă goluri
pe treptele laringelui meu.
Trupul tău era carne
acum un minut,
apoi s-a făcut umbră,
sărind bălțile pe peron.
Ai grijă, zic –
șoaptă crustată-n ger –
să-ți pui fularul, iubite,
că e frig în tren
și nemții-s distanți de fel,
că nu s-ar atinge-ntre ei
nici cu cenușa țigării.
Ai grijă, iubite
la ochi frumoși, la polei,
la păsările pe care nu le vei hrăni,
c-o să-ți amintești de mine.
Eu?
Am căldură,
eu sunt bine
că niște lacrimi latră mut
la lună.
🎤 Marieta
corpul era o pară
una dintre cele mai mari pere
ochii pictați adânc în cap
praf de copt la subraț
căpșune în obraji
povestea ei, o plăcintă râncedă
cu răvaș
unul pe care a uitat să-l citească
dar micul ei magazin
mirosea a migdale
doamna Marieta
eram prea mică, nu înțelegeam multe
când toți copiii aveau jocul lor și
nu mă regăseam, apoi
mi-ai deschis apetitul pentru un limbaj unic
iubirea de zahăr, de singurătate
iubirea de lumină amenințată
de tăișul nopții
când zahărul se întărește pe prăjituri
în frigider
dacă a murit, nu știu
n-am văzut-o de ani de zile
magazinul mic are geamurile văruite
în parc, banca îndoită de șoldurile ei
nu mai are suflet
aerul din jur - lumea interioară
a unui mut
azi, plăcinte se fac peste tot
și doar congelate
doamna Marieta
această figură cumva indie, cumva plină de groază
în tremurul șoldurilor ei
halatul alb, de cofetăreasă
nu știam exact
dacă mirosea de fapt a clor
sau migdale
mâncam plăcinte extra vanilate
și privirea ei de femeie grasă
ocrotea cu milă anticipată
privirea mea de copil gras
ce doamnă,
Marieta
parcă și numele ei îmi aduce aminte
de aceste ciudate cafenii
femeia asta va rămâne mereu cu mine
pentru că s-a născut să miroasă a migdale
și a nefericire
toate parcurile din cartierul tău
e seară
și mângâi iarba din toate parcurile
cartierului tău
sunt morminte
pentru ceea ce nu s-a spus.
luna se reflectă în lacrimi
noaptea
crește monștri pe pielea mea.
deschid jurnalul, trec mâna prin foi
le miros
doar liste de cumpărături.
aici, odată
eram doar noi
când luna se dădea în leagăn
pe pieptul tău.
Anul Câinelui
Lacrimi latră mut
la lună.
Locomotiva mă înnebunește
și împușcă goluri
pe treptele laringelui meu.
Trupul tău era carne
acum un minut,
apoi s-a făcut umbră,
sărind bălțile pe peron.
Ai grijă, zic –
șoaptă crustată-n ger –
să-ți pui fularul, iubite,
că e frig în tren
și nemții-s distanți de fel,
că nu s-ar atinge-ntre ei
nici cu cenușa țigării.
Ai grijă, iubite
la ochi frumoși, la polei,
la păsările pe care nu le vei hrăni,
c-o să-ți amintești de mine.
Eu?
Am căldură,
eu sunt bine
că niște lacrimi latră mut
la lună.
🎤 Marieta
corpul era o pară
una dintre cele mai mari pere
ochii pictați adânc în cap
praf de copt la subraț
căpșune în obraji
povestea ei, o plăcintă râncedă
cu răvaș
unul pe care a uitat să-l citească
dar micul ei magazin
mirosea a migdale
doamna Marieta
eram prea mică, nu înțelegeam multe
când toți copiii aveau jocul lor și
nu mă regăseam, apoi
mi-ai deschis apetitul pentru un limbaj unic
iubirea de zahăr, de singurătate
iubirea de lumină amenințată
de tăișul nopții
când zahărul se întărește pe prăjituri
în frigider
dacă a murit, nu știu
n-am văzut-o de ani de zile
magazinul mic are geamurile văruite
în parc, banca îndoită de șoldurile ei
nu mai are suflet
aerul din jur - lumea interioară
a unui mut
azi, plăcinte se fac peste tot
și doar congelate
doamna Marieta
această figură cumva indie, cumva plină de groază
în tremurul șoldurilor ei
halatul alb, de cofetăreasă
nu știam exact
dacă mirosea de fapt a clor
sau migdale
mâncam plăcinte extra vanilate
și privirea ei de femeie grasă
ocrotea cu milă anticipată
privirea mea de copil gras
ce doamnă,
Marieta
parcă și numele ei îmi aduce aminte
de aceste ciudate cafenii
femeia asta va rămâne mereu cu mine
pentru că s-a născut să miroasă a migdale
și a nefericire
Christian Tatvaju