Ornament
poemele tale.
ornament.
buze întredeschise.
ochi de cafea.
pix fără cerneală.
vârf fără stăpân.
alfabet nescris.
pași inexistenți.
rimel scurs.
n-are un nume sub titlul.
pereți de porțelan.
sfârșit.
și poate n-or să ajungă
niciodată pe hârtie,
dar trăiesc.
și ard.
și spun tot pe dosurile tale de palme.
și tac în continuare.
Poems in the same category
Azi cânt…
Azi cânt cu trupul spart în mii de strune,
Și fiecare sunet e un țipăt neuman,
Născut de mine, și înfiat de lume,
Dar mai apoi, trecut în acte ca orfan.
Eu cânt cu ochii plini de vechi ruine,
Cu mâinile tăiate de lumini ce dor,
Iar sângele ce-mi curge printre rime,
Încheagă un poem ce n-are autor.
Cântarea mea nu caută iertare,
Ea urlă-n cer și plânge pe pământ,
E trupul meu strivit de orișicare,
De Dumnezeul care tace crunt.
Eu cânt cu mâinile legate strâns la spate,
Ca un ocnaș al propriei lumini,
Și-n mine clopotul durerii bate,
Iar sunetul mi se strecoară-n rădăcini.
Azi cânt dintr-un mormânt care respiră,
Cu gura spartă-a dorului prelung,
Și fiecare notă, mă supără și miră,
Că n-o aud decât atunci când plâng.
Iar cântecul, o lacrimă tăcută,
Se-ntoarce-n mine ca un duh hain,
Să strige lumii cu o șoaptă mută:
Veniți, azi cântă versuri, un străin!
Și lira, zilnic, în trupu-mi tânăr sapă,
O cruce fără nume, fără semn,
Și-n ochi, mi se adâncește-o groapă,
În care cântecul prin sita lumii-l cern.
PUTEREA LUI DUMNEZEU
Trecut-au anii rând pe rând,
Eu nu știam că vine ceasu,
Căci mă luptam ades mergând
Spre insula durerii.
Acolo mângâie am aflat;
Iar durerea a trecut.
Dar fără să cârtesc
Așteptat-am eu vreau leac.
Nicicum,
Așa dintr-odată a trecut;
Iar eu atunci m-am bucurat
Și pe Domnu ' am lăudat.
Atunci atâta m-a-ntărit,
Iar El puterea Lui mi-a dat,
Ca să pot să fiu și eu la fel,
Când nimeni nu mă mângâia.
Unde ești, copilărie!
Demult, tare demult am fost copil
Născut într-un sătuc sub deal,
Întins pe lunca râului, numit Siret
Cu oameni gospodari, făr 'de egal.
De mic copil mama m-a învățat
Să port respect celor din jurul meu,
Cartea să-mi placă, să merg la școli
Și zilnic rugă să înalț, spre Dumnezeu.
Cât de frumoasă mi-ai fost copilărie
Și cât de multe amintiri tu îmi aduci,
De tot ce-au fost,,năzbâtii " și greșeli
Și ,,partizani "jucând, fugind pe lunci.
Eram trei buni prieteni, ca niște frați
Ce strașnici ,,ghidușii " zilnic făceam,
Pe care mama le afla de la vecini
Și pentru care ,,urecheli" primeam.
Acum, nu pot să zic tot ce-am greșit
Că am o vârstă și parcă îmi e rușine,
Totusi, mărturisesc că-s mulțumit
Cu ce-am trăit, cândva și azi mi-e bine.
............................................
Mereu mă-ntreb unde te-ai dus copilărie
Și mai tot timpul, de timp, eu sunt certat,
Ce-mi zice..ai suflet de copil,..copilărește
Și nu uita..talantul..ce Domnul ți l-a dat!
Râsul
Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,
Sub ura ce umblă prin inimi pustii,
Grimase se scurg cuprinse de streche,
Cu urme de hohot din snoave târzii.
Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,
Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,
Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,
Ca iarăși trupul de râs să leșine.
Râsul s-a stins în oglinzile lumii,
Iar fețele poartă urme ursuze,
Comicii plâng atunci când spun glume,
Și doar lacrimile par să ne-amuze.
În pieptul orașelor, străzile plâng,
Fără hohot de râs ori zâmbete line,
Griji și suspine sub pași se răsfrâng,
Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.
Salutul ni-i scurt și mângâierea amară,
Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,
E atât de multă tristețe în noi și afară,
Încât, râsul, definitiv a murit…
O ce aș fi.
Vai de mine ce aș fi dacă aș putea.
Atâtea teoreme aș scoate,
atâtea jocuri aș face,
ce mi-ar place.
Dar din păcate,
omul nu le poate face pe toate.
Azi cânt…
Azi cânt cu trupul spart în mii de strune,
Și fiecare sunet e un țipăt neuman,
Născut de mine, și înfiat de lume,
Dar mai apoi, trecut în acte ca orfan.
Eu cânt cu ochii plini de vechi ruine,
Cu mâinile tăiate de lumini ce dor,
Iar sângele ce-mi curge printre rime,
Încheagă un poem ce n-are autor.
Cântarea mea nu caută iertare,
Ea urlă-n cer și plânge pe pământ,
E trupul meu strivit de orișicare,
De Dumnezeul care tace crunt.
Eu cânt cu mâinile legate strâns la spate,
Ca un ocnaș al propriei lumini,
Și-n mine clopotul durerii bate,
Iar sunetul mi se strecoară-n rădăcini.
Azi cânt dintr-un mormânt care respiră,
Cu gura spartă-a dorului prelung,
Și fiecare notă, mă supără și miră,
Că n-o aud decât atunci când plâng.
Iar cântecul, o lacrimă tăcută,
Se-ntoarce-n mine ca un duh hain,
Să strige lumii cu o șoaptă mută:
Veniți, azi cântă versuri, un străin!
Și lira, zilnic, în trupu-mi tânăr sapă,
O cruce fără nume, fără semn,
Și-n ochi, mi se adâncește-o groapă,
În care cântecul prin sita lumii-l cern.
PUTEREA LUI DUMNEZEU
Trecut-au anii rând pe rând,
Eu nu știam că vine ceasu,
Căci mă luptam ades mergând
Spre insula durerii.
Acolo mângâie am aflat;
Iar durerea a trecut.
Dar fără să cârtesc
Așteptat-am eu vreau leac.
Nicicum,
Așa dintr-odată a trecut;
Iar eu atunci m-am bucurat
Și pe Domnu ' am lăudat.
Atunci atâta m-a-ntărit,
Iar El puterea Lui mi-a dat,
Ca să pot să fiu și eu la fel,
Când nimeni nu mă mângâia.
Unde ești, copilărie!
Demult, tare demult am fost copil
Născut într-un sătuc sub deal,
Întins pe lunca râului, numit Siret
Cu oameni gospodari, făr 'de egal.
De mic copil mama m-a învățat
Să port respect celor din jurul meu,
Cartea să-mi placă, să merg la școli
Și zilnic rugă să înalț, spre Dumnezeu.
Cât de frumoasă mi-ai fost copilărie
Și cât de multe amintiri tu îmi aduci,
De tot ce-au fost,,năzbâtii " și greșeli
Și ,,partizani "jucând, fugind pe lunci.
Eram trei buni prieteni, ca niște frați
Ce strașnici ,,ghidușii " zilnic făceam,
Pe care mama le afla de la vecini
Și pentru care ,,urecheli" primeam.
Acum, nu pot să zic tot ce-am greșit
Că am o vârstă și parcă îmi e rușine,
Totusi, mărturisesc că-s mulțumit
Cu ce-am trăit, cândva și azi mi-e bine.
............................................
Mereu mă-ntreb unde te-ai dus copilărie
Și mai tot timpul, de timp, eu sunt certat,
Ce-mi zice..ai suflet de copil,..copilărește
Și nu uita..talantul..ce Domnul ți l-a dat!
Râsul
Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,
Sub ura ce umblă prin inimi pustii,
Grimase se scurg cuprinse de streche,
Cu urme de hohot din snoave târzii.
Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,
Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,
Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,
Ca iarăși trupul de râs să leșine.
Râsul s-a stins în oglinzile lumii,
Iar fețele poartă urme ursuze,
Comicii plâng atunci când spun glume,
Și doar lacrimile par să ne-amuze.
În pieptul orașelor, străzile plâng,
Fără hohot de râs ori zâmbete line,
Griji și suspine sub pași se răsfrâng,
Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.
Salutul ni-i scurt și mângâierea amară,
Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,
E atât de multă tristețe în noi și afară,
Încât, râsul, definitiv a murit…
O ce aș fi.
Vai de mine ce aș fi dacă aș putea.
Atâtea teoreme aș scoate,
atâtea jocuri aș face,
ce mi-ar place.
Dar din păcate,
omul nu le poate face pe toate.
Other poems by the author
Vineri
încă port în mine ecoul expirat,
un semn de înviere,
ca un ton rece, pe fundal,
ca un abur rămas pe cana mea fără tartă,
ca un nume pe care nu-l mai rostesc,
dar care mă apasă pe tâmple
și-mi activează durerea de cap.
astăzi, cafeaua nici n-o mai încălzesc după suflet,
o beau în amărăciunea crudă,
fără zahăr, fără tine,
fără mine, pe linia de plutire,
fără întrebări.
poate că nu era despre „Noi” nici azi, Vineri.
poate că nici „Eu”
n-am fost pe deplin pentru tine,
într-o zi de Joi
care a uitat să devină Vineri
în zâmbetul nostru șters.
și totuși, încă mă trezesc
că-ți păstrez locul la masă.
mă poți judeca?
Diagnostic.
azi am cules
durerea din mine
ca pe flori ofilite
într-un ceas fără secunde.
și-am scris.
atât.
nimic mai mult.
nimic mai puțin.
doar am scris.
Iar lumea a zis:
„E poezie.”
Dar poezia are în bagaj
dureri de cap
pe bandă rulantă
și un diagnostic greșit?
Iris Căprui
mi s-a spus că nu poți face nimic.
nu te poți opune.
ochii căprui
nu se scriu în poezii.
au spus că sunt
prea cuminți.
prea pământeni.
prea buni.
nu sunt văzuți demni de poezie.
nu sunt aleși, nu sunt lăudați.
dar poate un poet,
poate o poetă,
au ochii căprui.
nu e păcat?
dar nu am putut închide pleoapele
și eu am văzut
cum toată lumea
se strânge în ei
și tace.
și m-a durut
că nimeni n-a știut
să-i vadă
în timpul său
iris căprui.
m-am îndrăgostit.
*Zile de Mai în August
Timpul, pe uscat,
se scurge-ncet, nesimțit,
prin lacrimi risipite-n vânt.
Câte zile de Mai, în August strânse,
șoptesc să le gustăm separat?
Te uiți în oglindă, uneori,
sau doar eu caut răspunsuri pe pleoape,
obosită?
Câte priviri întorci, un deochi rece?
Câte dureri de cap să duci, pe vârful limbii?
Frigiderul plin, dar sufletul gol,
Cât poți simți?
Un doliu înmărmurit cu dulceață de zmeură,
Zahăr pudră sau lămâie?
Sticlele de vin privesc invidioase,
pe care o deschizi, în final,
început sau sfârșit?
Rujul șters, urme pe șervețel,
Durere astupată cu vată,
ai uitat apusul, oare?
Îți privești chipul în oglindă,
ce s-a schimbat din nou?
Părul după ureche, ochi de sticlă,
Descântec pe guler,
minte lucidă, în perdele-ascunsă.
Pe suspine numeri bătăile inimii,
cine le-a sărutat,
pe marginea prăpastiei?
N-am chef să fiu muzeul nimănui.
nu te mint, crede-mă când îți spun
că n-am chef să fiu visul tău frumos
împachetat ca un cadou de aniversare
pe când tu nici măcar n-ai bătut la ușa mea
să mă întrebi ce vreau.
n-am chef să mă pui pe un vârf de piedestal
din ce-ai crezut tu că sunt,
din nepăsare și ignoranță în plus sau în minus,
iar tu doar să pleci când încep
să respir real în preajma ta.
ți-am zis ca eu nu-s carte de poezii vechi,
nu te-am scris pe tine,
n-am scris-o nici pe ea,
nu m-am scris nici pe mine,
dar eu nu recitesc nimic.
nu-s nici citat pentru bio,
rana ta de exprimat artistic,
din care să experimentezi cat
de mult pot duce
pentru tine.
sunt întreagă și uneori, da,
îmi dau permisiunea să
o iau razna și să las vasele nespălate în chiuvetă.
dar putem lăsa imperfecțiunile pe mai târziu,
undeva pe la sfârșitul listei noastre.
și dacă-mi spui că te inspir ca nimeni altcineva,
îți zic doar cu frumosul: nu mă copia vreodată în muzeu.
trăiește-mă sau pleacă pe ușă.
Vineri
încă port în mine ecoul expirat,
un semn de înviere,
ca un ton rece, pe fundal,
ca un abur rămas pe cana mea fără tartă,
ca un nume pe care nu-l mai rostesc,
dar care mă apasă pe tâmple
și-mi activează durerea de cap.
astăzi, cafeaua nici n-o mai încălzesc după suflet,
o beau în amărăciunea crudă,
fără zahăr, fără tine,
fără mine, pe linia de plutire,
fără întrebări.
poate că nu era despre „Noi” nici azi, Vineri.
poate că nici „Eu”
n-am fost pe deplin pentru tine,
într-o zi de Joi
care a uitat să devină Vineri
în zâmbetul nostru șters.
și totuși, încă mă trezesc
că-ți păstrez locul la masă.
mă poți judeca?
Diagnostic.
azi am cules
durerea din mine
ca pe flori ofilite
într-un ceas fără secunde.
și-am scris.
atât.
nimic mai mult.
nimic mai puțin.
doar am scris.
Iar lumea a zis:
„E poezie.”
Dar poezia are în bagaj
dureri de cap
pe bandă rulantă
și un diagnostic greșit?
Iris Căprui
mi s-a spus că nu poți face nimic.
nu te poți opune.
ochii căprui
nu se scriu în poezii.
au spus că sunt
prea cuminți.
prea pământeni.
prea buni.
nu sunt văzuți demni de poezie.
nu sunt aleși, nu sunt lăudați.
dar poate un poet,
poate o poetă,
au ochii căprui.
nu e păcat?
dar nu am putut închide pleoapele
și eu am văzut
cum toată lumea
se strânge în ei
și tace.
și m-a durut
că nimeni n-a știut
să-i vadă
în timpul său
iris căprui.
m-am îndrăgostit.
*Zile de Mai în August
Timpul, pe uscat,
se scurge-ncet, nesimțit,
prin lacrimi risipite-n vânt.
Câte zile de Mai, în August strânse,
șoptesc să le gustăm separat?
Te uiți în oglindă, uneori,
sau doar eu caut răspunsuri pe pleoape,
obosită?
Câte priviri întorci, un deochi rece?
Câte dureri de cap să duci, pe vârful limbii?
Frigiderul plin, dar sufletul gol,
Cât poți simți?
Un doliu înmărmurit cu dulceață de zmeură,
Zahăr pudră sau lămâie?
Sticlele de vin privesc invidioase,
pe care o deschizi, în final,
început sau sfârșit?
Rujul șters, urme pe șervețel,
Durere astupată cu vată,
ai uitat apusul, oare?
Îți privești chipul în oglindă,
ce s-a schimbat din nou?
Părul după ureche, ochi de sticlă,
Descântec pe guler,
minte lucidă, în perdele-ascunsă.
Pe suspine numeri bătăile inimii,
cine le-a sărutat,
pe marginea prăpastiei?
N-am chef să fiu muzeul nimănui.
nu te mint, crede-mă când îți spun
că n-am chef să fiu visul tău frumos
împachetat ca un cadou de aniversare
pe când tu nici măcar n-ai bătut la ușa mea
să mă întrebi ce vreau.
n-am chef să mă pui pe un vârf de piedestal
din ce-ai crezut tu că sunt,
din nepăsare și ignoranță în plus sau în minus,
iar tu doar să pleci când încep
să respir real în preajma ta.
ți-am zis ca eu nu-s carte de poezii vechi,
nu te-am scris pe tine,
n-am scris-o nici pe ea,
nu m-am scris nici pe mine,
dar eu nu recitesc nimic.
nu-s nici citat pentru bio,
rana ta de exprimat artistic,
din care să experimentezi cat
de mult pot duce
pentru tine.
sunt întreagă și uneori, da,
îmi dau permisiunea să
o iau razna și să las vasele nespălate în chiuvetă.
dar putem lăsa imperfecțiunile pe mai târziu,
undeva pe la sfârșitul listei noastre.
și dacă-mi spui că te inspir ca nimeni altcineva,
îți zic doar cu frumosul: nu mă copia vreodată în muzeu.
trăiește-mă sau pleacă pe ușă.
Vineri
încă port în mine ecoul expirat,
un semn de înviere,
ca un ton rece, pe fundal,
ca un abur rămas pe cana mea fără tartă,
ca un nume pe care nu-l mai rostesc,
dar care mă apasă pe tâmple
și-mi activează durerea de cap.
astăzi, cafeaua nici n-o mai încălzesc după suflet,
o beau în amărăciunea crudă,
fără zahăr, fără tine,
fără mine, pe linia de plutire,
fără întrebări.
poate că nu era despre „Noi” nici azi, Vineri.
poate că nici „Eu”
n-am fost pe deplin pentru tine,
într-o zi de Joi
care a uitat să devină Vineri
în zâmbetul nostru șters.
și totuși, încă mă trezesc
că-ți păstrez locul la masă.
mă poți judeca?