Diagnostic.

încă port în mine ecoul expirat,
un semn de înviere,
ca un ton rece, pe fundal,
ca un abur rămas pe cana mea fără tartă,
ca un nume pe care nu-l mai rostesc,
dar care mă apasă pe tâmple
și-mi activează durerea de cap.

astăzi, cafeaua nici n-o mai încălzesc după suflet,
o beau în amărăciunea crudă,
fără zahăr, fără tine,
fără mine, pe linia de plutire,
fără întrebări.

poate că nu era despre „Noi” nici azi, Vineri.
poate că nici „Eu”
n-am fost pe deplin pentru tine,
într-o zi de Joi
care a uitat să devină Vineri
în zâmbetul nostru șters.

și totuși, încă mă trezesc
că-ți păstrez locul la masă.
mă poți judeca?

mi s-a spus că nu poți face nimic.
nu te poți opune.
ochii căprui
nu se scriu în poezii.
au spus că sunt
prea cuminți.
prea pământeni.
prea buni.

nu sunt văzuți demni de poezie.
nu sunt aleși, nu sunt lăudați.
dar poate un poet,
poate o poetă,
au ochii căprui.
nu e păcat?

dar nu am putut închide pleoapele
și eu am văzut
cum toată lumea
se strânge în ei
și tace.

și m-a durut
că nimeni n-a știut
să-i vadă
în timpul său

iris căprui.
m-am îndrăgostit.

poemele tale.
ornament.
buze întredeschise.
ochi de cafea.
pix fără cerneală.
vârf fără stăpân.
alfabet nescris.
pași inexistenți.
rimel scurs.
n-are un nume sub titlul.
pereți de porțelan.
sfârșit.
și poate n-or să ajungă
niciodată pe hârtie,
dar trăiesc.
și ard.
și spun tot pe dosurile tale de palme.
și tac în continuare.

Timpul, pe uscat,

se scurge-ncet, nesimțit,

prin lacrimi risipite-n vânt.

Câte zile de Mai, în August strânse,

șoptesc să le gustăm separat?

Te uiți în oglindă, uneori,

sau doar eu caut răspunsuri pe pleoape,

obosită? 

Câte priviri întorci, un deochi rece?

Câte dureri de cap să duci, pe vârful limbii? 

Frigiderul plin, dar sufletul gol,

Cât poți simți? 

Un doliu înmărmurit cu dulceață de zmeură, 

Zahăr pudră sau lămâie? 

Sticlele de vin privesc invidioase,

pe care o deschizi, în final,

început sau sfârșit? 

Rujul șters, urme pe șervețel,

Durere astupată cu vată, 

ai uitat apusul, oare?

Îți privești chipul în oglindă,

ce s-a schimbat din nou?

Părul după ureche, ochi de sticlă,

Descântec pe guler,

minte lucidă, în perdele-ascunsă.

Pe suspine numeri bătăile inimii,

cine le-a sărutat,

pe marginea prăpastiei?

nu te mint, crede-mă când îți spun

că n-am chef să fiu visul tău frumos

împachetat ca un cadou de aniversare 

pe când tu nici măcar n-ai bătut la ușa mea 

să mă întrebi ce vreau.

n-am chef să mă pui pe un vârf de piedestal

din ce-ai crezut tu că sunt, 

din nepăsare și ignoranță în plus sau în minus, 

iar tu doar să pleci când încep

să respir real în preajma ta.

ți-am zis ca eu nu-s carte de poezii vechi,

nu te-am scris pe tine, 

n-am scris-o nici pe ea, 

nu m-am scris nici pe mine, 

dar eu nu recitesc nimic. 

nu-s nici citat pentru bio,

rana ta de exprimat artistic,

din care să experimentezi cat

de mult pot duce 

pentru tine. 

sunt întreagă și uneori, da,

îmi dau permisiunea să

o iau razna și să las vasele nespălate în chiuvetă.

dar putem lăsa imperfecțiunile pe mai târziu,

undeva pe la sfârșitul listei noastre. 

și dacă-mi spui că te inspir ca nimeni altcineva,

îți zic doar cu frumosul: nu mă copia vreodată în muzeu. 

trăiește-mă sau pleacă pe ușă. 

În jurul Mesei, ne-am adunat
Să ascultăm o rugă în Tăcere,
Și să vorbim despre Brâncuși
Ce lumii a lăsat... mare avere.

Spre cer o Pasăre se-ndreaptă
Sculptată cu talent și măiestrie,
Ce-n zbor, în tril...este...Măiastră
Ce sufletul ne umple de mândrie.

Suntem îndrăgostiți...sub Poarta
Numită de Maestru...a Sărutului,
Ne-mbrățișăm cu multe sărutări
Simțind în inimi torentul pulsului.

Privim către Coloana, ce se înalță
La cer, fiind fără sfârșit... a Infinitului,
De unde am putea, mâna să-ntindem
Spre EL, piciorul să atingem, Sfântului.

Maestre, Brâncuși, rămâi în națiune
Românul sculptor, fără egal sub soare,
Iar ale tale, capodopere... sculptate
Poporului român și lumii fac...onoare!

Dacă vrei pe Dumnezeu 

Să-l ai cu tine mereu,

Dimineața și seara,

Rugăciunea nu-o uita.

Poartă cruce pe a ta mâna,

S-au la gât dacă preferi,

Și vegheat vei fi de îngeri,

De îngerii cei din cer.

Agheasma de dimineață,

Îmi veghează-ntreaga viață.

Mirul și uleiul sfânt,

Ne ajută pe pământ .

Casa binecuvânta,

Cu apă sfințită-i dată,

Și dacă o tămâiem..

O casă sfințită avem.

Anafură când luăm,

Pe Domnul îl prea-naltam.

Când biserică vedem,

Crucea-n suflet o avem,

De aceea ne închinăm,

Lui Iisus ce este sus,

Ne vede este cu noi..

Ne ajută la nevoi.

Doamne noi îți mulțumim,

În veci Doamne te iubim.

Când moartea s-a stins fără bocet, fără rugă

Oasele nu s-au mai preschimbat în praf
Lacrimile au rămas sub pleoape, adormite
Durere nu a mai existat.

Golul din ochiul tău stâng și mâna rece-n sine
Nici nu încearcă să ascundă cuțitul
Erai prea sigură, știai prea bine
Că nu vine nimeni să-și ingroape sfârșitul

Din înaltul cerului trimite-mi,Doamne,mâna Ta cea tare,

Ca sunt scufundată-n valuri și mă clatin rău pe mare.

Când îngenunchez Stăpâne și ca să ma rog as vrea, 

Vin ispitele alături și-mi încurcă mintea mea. 

Dar vino, Doamne, lângă mine când eu Te chem cu drag

Ajută-mă IIsuse să trec al greutății prag.

Ființa mea e slabă, dar întărește-o Tu cum știi, 

Prin valurile lumii-acestea cu mine, Doamne, Tu sa fii...

Nu s-au grăbit spre cer.

Au rămas.

Au lăsat harul

să le atingă voința

până când aceasta

n-a mai vrut altceva.

Trupul lor n-a fost depășit,

Ci curățat de zgomot,

ca o fereastră

care nu reține lumina.

Fiecare sfânt

e un loc unde lumea

nu s-a închis definitiv.

Nu au fugit de moarte,

dar moartea

n-a mai știut ce să facă cu ei.

În tăcerea lor,

Dumnezeu nu Se afirmă,

ci se lasă locuit.

De aceea, chipurile lor,

nu impresionează, ci liniștește

prezențe care nu cer atenție,

ci adevăr.

Timpul cu ei, nu curge

ci se adună.

Am căzut, Doamne,

nu o dată, ci de o mie de ori.

Și fiecare cădere

m-a lăsat mai singur,

mai zdrobit,

mai gol.

Am strigat, și cerul era mut,

pământul rece,

iar inima — de piatră.

Dar în prăpastie

nu ai trimis o scară,

ci o rană mai adâncă

prin care am putut urca.

Deznădejdea nu m-a ucis,

ci m-a spart ca pe un vas de lut

în care nu era nimic sfânt.

Și astfel, golit de mine,

am început să urc.

Nu pe munți de slavă,

ci pe o coastă sângerândă

pe care ai urcat Tu.

Am urcat fără vedere,

dar cu nădejdea oarbă

că Tu ești mai sus.

Și sus nu am găsit un tron,

ci o cruce,

și lângă ea, o lumină

care nu arde,

ci renaște și purifică.