Psalmi - XXXIV - Întoarcerea în haos
Doamne,
mă simt împins înapoi,
nu de Tine, ci de mine.
Ceea ce ai zidit în mine
se surpă încet,
ca și cum haosul dintâi
n-ar fi murit,
ci doar ar fi ațipit o vreme.
Mă întorc în hău,
nu din voință, ci din oboseală.
Liniștea s-a spart în mine
și aud din nou glasurile confuze
ale întunericului fără formă.
Am văzut Lumina Ta, Doamne,
dar acum văd cum palmele mele
s-au desprins de ea
și caută iar praf, iar rătăcire.
De ce mă las să cad,
după ce am fost ridicat?
Îmi amintesc începutul —
când pământul era pustiu și gol
și Duhul Tău se mișca peste ape.
Așa sunt eu acum,
un abis de ape neclare
peste care doar dorul Tău mai plutește.
Doamne,
nu mă lăsa să mă risipesc
în ceea ce eram
înainte de a ști că sunt al Tău.
Spune din nou cuvântul creației:
„Să fie lumină!”
Și haosul meu se va retrage,
iar chipul meu
va începe să semene din nou
cu Tine.
Întoarcerea în haos nu e moarte,
decât, dacă e urmată de Cuvânt.
Nu e sfârșit,
decât, dacă Tu încă mai vorbești.
Poruncește, Doamne...
Și haosul meu va deveni iar Creație.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 10 июня
Views: 48
Poems in the same category
Politica doare
Ce-a ajuns țara acum ?
Ajungi să spui,tot e minciună,
Minciună-i vorba ce-o arunci
Spunând că viața-i mai bună.
Mai bună viața pentru cine?
Ce-a fost sătac ,sărac rămâne
Căci leafa ta doi bani nu face,
Te mustră soața apoi tace.
Și vezi vitrinele încărcate
Găsești în ele tot ce vrei
Dar prețurile nu-s de noi
Copii flămânzi ,flămânzi și goi.
Sunt mulți ca mine,vai de ei
Muncim din greu ,dar nu avem lei
Leii noștri n-au valoare
S-au dus schimbați peste hotare.
Voi,ce azi cârmuiți țara
Pe unde vă petreceți vara?
De unde atâtea milioane?
Le-ați primit comisioane?
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
Păstrează-ţi dorul
Păstrează-ti dorul,
de către tată şi mamă
Mai păstrează-ţi dorul
de cărte soră şi frate.
Păstrează-ţi doru,de către patrie
de ţară şi de dulcele grai,
De doina Moldovenească
Care veşnic în inimi o să trăiească.
(Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)
Sănătate
Fiecare om doreşte
S-aibã din belşug de toate;
Toatã viaţa se trudeşte,
Umblã în genunchi şi-n coate;
Dar, când boala se iveşte,
Murmurã, parcã cerşeşte
Sãnãtate.
De la vârsta timpurie
La stimabila etate,
El aleargã, dar nu ştie
Ceasul greu când o sã vie,
Înghiţind cu lãcomie
Orice dram pe care scrie:
"Sãnãtate".
Ştiinţã, dor, averi şi vise,
Laolaltã adunate,
Bunãtãţile promise,
Vorbe dulci, nenumãrate,
Floarea care îi zâmbise,
Toate-s scrum, când nu mai este
Sãnãtate.
Sã aveţi mereu în casã
Crini, zambile parfumate!
Tinereţea zgomotoasã
Vine, trece, nici cã-i pasã...
Faceţi-o cât mai frumoasã,
Având mâinile curate
Şi sporind mereu a voastrã
Sãnãtate!
Luna
Se aude un plânset în noapte,
E luna lovită de-o stea,
Se întoarce Pamântul pe-o parte,
Să absoarbă durerea din ea.
Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,
Regina Nopţii e aproape moartă,
Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,
Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.
Privim cu totii înspre Lună,
Dar jinduind, doar eu şi tu,
Să-i vindecăm durerea sa nebună,
Şi sentimentul… Déjà Vu.
Să-i recreem o trena argintie,
Să-i geometrizăm un “clar” …
De-a pururi pentru noi să fie,
Cel mai romantic loc stelar.
Spânzurați-s copacii
Spânzurați-s copacii de umbrele tale,
Ascunse păduri de miasme catedrale.
Zburători sunt păunii îngălbeniți de focuri
Și prin ploaie pleoșnesc împăiate tocuri.
Te-am zărit în spate șoptindu-i dulci norocuri,
Sufletul împietrit de cărămizi și blocuri.
Cu ochii-n ceruri și mâinile ne-atinse
Zâmbești sfios și fals, cu gânduri mecanisme.
Nu te lăsa la lume, zdrobește pietrele murdare
Și geamuri aburind de friguri și teroare.
Tresărind din iarba moartă de cenușă
Tu-mi spui adio, iar eu ard încet ca o păpușă.
Împăiată. Spânzurată.
Politica doare
Ce-a ajuns țara acum ?
Ajungi să spui,tot e minciună,
Minciună-i vorba ce-o arunci
Spunând că viața-i mai bună.
Mai bună viața pentru cine?
Ce-a fost sătac ,sărac rămâne
Căci leafa ta doi bani nu face,
Te mustră soața apoi tace.
Și vezi vitrinele încărcate
Găsești în ele tot ce vrei
Dar prețurile nu-s de noi
Copii flămânzi ,flămânzi și goi.
Sunt mulți ca mine,vai de ei
Muncim din greu ,dar nu avem lei
Leii noștri n-au valoare
S-au dus schimbați peste hotare.
Voi,ce azi cârmuiți țara
Pe unde vă petreceți vara?
De unde atâtea milioane?
Le-ați primit comisioane?
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
Păstrează-ţi dorul
Păstrează-ti dorul,
de către tată şi mamă
Mai păstrează-ţi dorul
de cărte soră şi frate.
Păstrează-ţi doru,de către patrie
de ţară şi de dulcele grai,
De doina Moldovenească
Care veşnic în inimi o să trăiească.
(Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)
Sănătate
Fiecare om doreşte
S-aibã din belşug de toate;
Toatã viaţa se trudeşte,
Umblã în genunchi şi-n coate;
Dar, când boala se iveşte,
Murmurã, parcã cerşeşte
Sãnãtate.
De la vârsta timpurie
La stimabila etate,
El aleargã, dar nu ştie
Ceasul greu când o sã vie,
Înghiţind cu lãcomie
Orice dram pe care scrie:
"Sãnãtate".
Ştiinţã, dor, averi şi vise,
Laolaltã adunate,
Bunãtãţile promise,
Vorbe dulci, nenumãrate,
Floarea care îi zâmbise,
Toate-s scrum, când nu mai este
Sãnãtate.
Sã aveţi mereu în casã
Crini, zambile parfumate!
Tinereţea zgomotoasã
Vine, trece, nici cã-i pasã...
Faceţi-o cât mai frumoasã,
Având mâinile curate
Şi sporind mereu a voastrã
Sãnãtate!
Luna
Se aude un plânset în noapte,
E luna lovită de-o stea,
Se întoarce Pamântul pe-o parte,
Să absoarbă durerea din ea.
Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,
Regina Nopţii e aproape moartă,
Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,
Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.
Privim cu totii înspre Lună,
Dar jinduind, doar eu şi tu,
Să-i vindecăm durerea sa nebună,
Şi sentimentul… Déjà Vu.
Să-i recreem o trena argintie,
Să-i geometrizăm un “clar” …
De-a pururi pentru noi să fie,
Cel mai romantic loc stelar.
Spânzurați-s copacii
Spânzurați-s copacii de umbrele tale,
Ascunse păduri de miasme catedrale.
Zburători sunt păunii îngălbeniți de focuri
Și prin ploaie pleoșnesc împăiate tocuri.
Te-am zărit în spate șoptindu-i dulci norocuri,
Sufletul împietrit de cărămizi și blocuri.
Cu ochii-n ceruri și mâinile ne-atinse
Zâmbești sfios și fals, cu gânduri mecanisme.
Nu te lăsa la lume, zdrobește pietrele murdare
Și geamuri aburind de friguri și teroare.
Tresărind din iarba moartă de cenușă
Tu-mi spui adio, iar eu ard încet ca o păpușă.
Împăiată. Spânzurată.
Other poems by the author
Psalmi - LVII - Urcușul prin deznădejde
Am căzut, Doamne,
nu o dată, ci de o mie de ori.
Și fiecare cădere
m-a lăsat mai singur,
mai zdrobit,
mai gol.
Am strigat, și cerul era mut,
pământul rece,
iar inima — de piatră.
Dar în prăpastie
nu ai trimis o scară,
ci o rană mai adâncă
prin care am putut urca.
Deznădejdea nu m-a ucis,
ci m-a spart ca pe un vas de lut
în care nu era nimic sfânt.
Și astfel, golit de mine,
am început să urc.
Nu pe munți de slavă,
ci pe o coastă sângerândă
pe care ai urcat Tu.
Am urcat fără vedere,
dar cu nădejdea oarbă
că Tu ești mai sus.
Și sus nu am găsit un tron,
ci o cruce,
și lângă ea, o lumină
care nu arde,
ci renaște și purifică.
Psalmi - LXVII - Pierderea drumului
Am rătăcit, Doamne,
nu pe cărări străine, ci pe cele ale inimii mele.
Știam adevărul, dar l-am lăsat deoparte,
căutând glasuri care mângâie fără să mustre.
Am coborât în tăceri grele,
unde nu mai știam ce-i lumina,
și ce-i doar o umbră travestită în bine.
Și acolo, mi-am pierdut chipul dinaintea Ta.
Mi-am clădit drumuri din visele mele,
dar toate duceau spre pustiu.
În zadar mi-am ridicat semne -
niciunul nu purta Numele Tău,
dar Tu, nu m-ai șters din inima Ta.
Și, când m-am rușinat de faptele mele,
Tu, nu Te-ai rușinat de mine,
ci m-ai lăsat să mă apropii,
chiar și atunci când mă îndoiam de cărarea mea.
Doamne,
nu-mi lua crucea până ce nu-Ți las toată inima sub ea,
și fă din suferința mea o jertfă curată,
și o răbdare care Te așteaptă
până la capăt.
Psalmi - LV - Chipul decadenței
Doamne, ne-am zugrăvit fețele
cu străluciri de ceară,
dar sub ele bate golul,
și urletul unei foame
care nu mai e de pâine,
ci de sens.
Ne-am înveșmântat trupurile
în frumuseți trecătoare,
dar sufletele ni le-am dat
pe arginți ieftini,
vândute la colțul dorințelor
care nu mai au rușine.
Chipul decadenței, Doamne,
nu e doar în palate,
ci în ochii care nu mai văd,
în buzele care nu mai rostesc adevărul,
în mâinile care nu mai binecuvântează
ci doar apucă.
Am făcut altar din confort
și Dumnezeu din poftă.
Am numit păcatul libertate
și tăcerea — înțelepciune.
Dar suntem goi, Doamne,
goi de Tine.
Decadența nu vine cu tunet,
ci cu zâmbet.
Nu ne doboară prin războaie,
ci prin lene și uitare.
Și ne trezim, încet,
fără inimă.
Dar Tu, Doamne, încă mai plângi
pentru chipul nostru stricat,
cum ai plâns pentru Ierusalim.
Nu ne lepezi,
ci ne cauți prin ruine,
ca un Părinte care-și recunoaște copilul
chiar sub straturi de praf și vină.
Ridică-ne, Doamne,
din acest chip căzut,
și suflă din nou peste noi,
ca lutul să-și amintească
de ce a fost creat.
Psalmi - XIII - Sufletul rănit
Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?
De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?
În noaptea fără margini strig numele Tău,
Dar ecoul se frânge-n eter, fără răspuns.
M-ai zidit cu lacrimi și foc,
M-ai învățat dorul și crucea,
Iar acum tremur în praf,
Ca o frunză uitată în toamnă.
Vrăjmașii mei râd și spun:
„Unde este Dumnezeul tău?”
Dar eu îmi port rana în piept,
Ca o rugăciune nerostită.
Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,
Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.
Nu mă lăsa să cad în uitare,
Nu mă închide în noaptea fără margini!
Tu ești scutul inimii mele,
Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.
Adu-mi lumina zorilor,
Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.
Psalmi - LXIII - Mi-ai dat talanți și i-am risipit
Mi-ai dat, Doamne,
nu puțin, ci cu mână largă.
Dar eu am plecat cu bogăția
și-am cumpărat zgomot, uitare,
încântări care nu țin de foame.
Mi-ai dat har,
și eu l-am călcat cu pași grăbiți,
căutând slavă printre ruine.
Mi-ai dat darul cuvântului —
și-am tăcut unde trebuia să vindec.
Mi-ai dat iubire —
și-am ales orgoliul.
Mi-ai încredințat o comoară —
și-am vândut-o ieftin,
pentru o clipă de mândrie,
pentru un drum mai scurt,
pentru mine.
Iar acum stau gol,
cu mâinile pline de nimic,
și Te privesc, rușinat,
fără scuze, fără promisiuni.
Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.
Îți cer să mă iei înapoi.
Ca un slujitor, ca o umbră,
ca un dor care nu mai vrea nimic
decât să fie iertat.
Nu mă iubi pentru ce-am făcut,
căci am pierdut tot.
Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău
și plâng.
Psalmi - XVII - Umbra de Dincolo
Doamne, dacă după moarte nu Te voi găsi,
Pentru ce am plâns atâtea nopți numele Tău?
Pentru ce mi-am purtat crucea în tăcere,
Și mi-am plecat fruntea când m-ai încercat?
Frica mă roade mai tare decât moartea,
Nu de uitare, ci de absența Ta.
Căci nu m-am temut de moarte, Doamne,
Ci de zidul dintre mine și Fața Ta.
Sufletul meu a ars nu de frică,
Ci de dorul de a-Ți fi copil, nu străin.
Am iubit viața pentru că în ea Te-am căutat,
În zâmbet, în lacrimă, în cuvântul nerostit.
Și dacă nu Te voi afla nici Dincolo,
Întreg drumul meu va rămâne o rugă pierdută.
Dar eu, cred, chiar când inima mea îndoiește,
Cred ca pământul care așteaptă ploaia,
Fără să știe dacă norii vin cu binecuvântare
Sau cu furtună.
Și chiar dacă la capăt voi cădea în beznă,
Lasă o rază din Tine să mă atingă în treacăt —
Să știu că nu am visat zadarnic.
Să știu că și rătăcitul e văzut.
Luminează-mă Doamne!
Psalmi - LVII - Urcușul prin deznădejde
Am căzut, Doamne,
nu o dată, ci de o mie de ori.
Și fiecare cădere
m-a lăsat mai singur,
mai zdrobit,
mai gol.
Am strigat, și cerul era mut,
pământul rece,
iar inima — de piatră.
Dar în prăpastie
nu ai trimis o scară,
ci o rană mai adâncă
prin care am putut urca.
Deznădejdea nu m-a ucis,
ci m-a spart ca pe un vas de lut
în care nu era nimic sfânt.
Și astfel, golit de mine,
am început să urc.
Nu pe munți de slavă,
ci pe o coastă sângerândă
pe care ai urcat Tu.
Am urcat fără vedere,
dar cu nădejdea oarbă
că Tu ești mai sus.
Și sus nu am găsit un tron,
ci o cruce,
și lângă ea, o lumină
care nu arde,
ci renaște și purifică.
Psalmi - LXVII - Pierderea drumului
Am rătăcit, Doamne,
nu pe cărări străine, ci pe cele ale inimii mele.
Știam adevărul, dar l-am lăsat deoparte,
căutând glasuri care mângâie fără să mustre.
Am coborât în tăceri grele,
unde nu mai știam ce-i lumina,
și ce-i doar o umbră travestită în bine.
Și acolo, mi-am pierdut chipul dinaintea Ta.
Mi-am clădit drumuri din visele mele,
dar toate duceau spre pustiu.
În zadar mi-am ridicat semne -
niciunul nu purta Numele Tău,
dar Tu, nu m-ai șters din inima Ta.
Și, când m-am rușinat de faptele mele,
Tu, nu Te-ai rușinat de mine,
ci m-ai lăsat să mă apropii,
chiar și atunci când mă îndoiam de cărarea mea.
Doamne,
nu-mi lua crucea până ce nu-Ți las toată inima sub ea,
și fă din suferința mea o jertfă curată,
și o răbdare care Te așteaptă
până la capăt.
Psalmi - LV - Chipul decadenței
Doamne, ne-am zugrăvit fețele
cu străluciri de ceară,
dar sub ele bate golul,
și urletul unei foame
care nu mai e de pâine,
ci de sens.
Ne-am înveșmântat trupurile
în frumuseți trecătoare,
dar sufletele ni le-am dat
pe arginți ieftini,
vândute la colțul dorințelor
care nu mai au rușine.
Chipul decadenței, Doamne,
nu e doar în palate,
ci în ochii care nu mai văd,
în buzele care nu mai rostesc adevărul,
în mâinile care nu mai binecuvântează
ci doar apucă.
Am făcut altar din confort
și Dumnezeu din poftă.
Am numit păcatul libertate
și tăcerea — înțelepciune.
Dar suntem goi, Doamne,
goi de Tine.
Decadența nu vine cu tunet,
ci cu zâmbet.
Nu ne doboară prin războaie,
ci prin lene și uitare.
Și ne trezim, încet,
fără inimă.
Dar Tu, Doamne, încă mai plângi
pentru chipul nostru stricat,
cum ai plâns pentru Ierusalim.
Nu ne lepezi,
ci ne cauți prin ruine,
ca un Părinte care-și recunoaște copilul
chiar sub straturi de praf și vină.
Ridică-ne, Doamne,
din acest chip căzut,
și suflă din nou peste noi,
ca lutul să-și amintească
de ce a fost creat.
Psalmi - XIII - Sufletul rănit
Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?
De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?
În noaptea fără margini strig numele Tău,
Dar ecoul se frânge-n eter, fără răspuns.
M-ai zidit cu lacrimi și foc,
M-ai învățat dorul și crucea,
Iar acum tremur în praf,
Ca o frunză uitată în toamnă.
Vrăjmașii mei râd și spun:
„Unde este Dumnezeul tău?”
Dar eu îmi port rana în piept,
Ca o rugăciune nerostită.
Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,
Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.
Nu mă lăsa să cad în uitare,
Nu mă închide în noaptea fără margini!
Tu ești scutul inimii mele,
Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.
Adu-mi lumina zorilor,
Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.
Psalmi - LXIII - Mi-ai dat talanți și i-am risipit
Mi-ai dat, Doamne,
nu puțin, ci cu mână largă.
Dar eu am plecat cu bogăția
și-am cumpărat zgomot, uitare,
încântări care nu țin de foame.
Mi-ai dat har,
și eu l-am călcat cu pași grăbiți,
căutând slavă printre ruine.
Mi-ai dat darul cuvântului —
și-am tăcut unde trebuia să vindec.
Mi-ai dat iubire —
și-am ales orgoliul.
Mi-ai încredințat o comoară —
și-am vândut-o ieftin,
pentru o clipă de mândrie,
pentru un drum mai scurt,
pentru mine.
Iar acum stau gol,
cu mâinile pline de nimic,
și Te privesc, rușinat,
fără scuze, fără promisiuni.
Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.
Îți cer să mă iei înapoi.
Ca un slujitor, ca o umbră,
ca un dor care nu mai vrea nimic
decât să fie iertat.
Nu mă iubi pentru ce-am făcut,
căci am pierdut tot.
Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău
și plâng.
Psalmi - XVII - Umbra de Dincolo
Doamne, dacă după moarte nu Te voi găsi,
Pentru ce am plâns atâtea nopți numele Tău?
Pentru ce mi-am purtat crucea în tăcere,
Și mi-am plecat fruntea când m-ai încercat?
Frica mă roade mai tare decât moartea,
Nu de uitare, ci de absența Ta.
Căci nu m-am temut de moarte, Doamne,
Ci de zidul dintre mine și Fața Ta.
Sufletul meu a ars nu de frică,
Ci de dorul de a-Ți fi copil, nu străin.
Am iubit viața pentru că în ea Te-am căutat,
În zâmbet, în lacrimă, în cuvântul nerostit.
Și dacă nu Te voi afla nici Dincolo,
Întreg drumul meu va rămâne o rugă pierdută.
Dar eu, cred, chiar când inima mea îndoiește,
Cred ca pământul care așteaptă ploaia,
Fără să știe dacă norii vin cu binecuvântare
Sau cu furtună.
Și chiar dacă la capăt voi cădea în beznă,
Lasă o rază din Tine să mă atingă în treacăt —
Să știu că nu am visat zadarnic.
Să știu că și rătăcitul e văzut.
Luminează-mă Doamne!