Psalmi - LV - Chipul decadenței
Doamne, ne-am zugrăvit fețele
cu străluciri de ceară,
dar sub ele bate golul,
și urletul unei foame
care nu mai e de pâine,
ci de sens.
Ne-am înveșmântat trupurile
în frumuseți trecătoare,
dar sufletele ni le-am dat
pe arginți ieftini,
vândute la colțul dorințelor
care nu mai au rușine.
Chipul decadenței, Doamne,
nu e doar în palate,
ci în ochii care nu mai văd,
în buzele care nu mai rostesc adevărul,
în mâinile care nu mai binecuvântează
ci doar apucă.
Am făcut altar din confort
și Dumnezeu din poftă.
Am numit păcatul libertate
și tăcerea — înțelepciune.
Dar suntem goi, Doamne,
goi de Tine.
Decadența nu vine cu tunet,
ci cu zâmbet.
Nu ne doboară prin războaie,
ci prin lene și uitare.
Și ne trezim, încet,
fără inimă.
Dar Tu, Doamne, încă mai plângi
pentru chipul nostru stricat,
cum ai plâns pentru Ierusalim.
Nu ne lepezi,
ci ne cauți prin ruine,
ca un Părinte care-și recunoaște copilul
chiar sub straturi de praf și vină.
Ridică-ne, Doamne,
din acest chip căzut,
și suflă din nou peste noi,
ca lutul să-și amintească
de ce a fost creat.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 27 мая
Views: 56
Poems in the same category
A fost odată
De când suntem mici avem vise,
De multe ori ele nu sunt atinse,
Toți au așteptări, speranțe,
Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,
Iar atunci, tristețea vine din senin,
Și te cuprinde cu brațele de mărăcini
Durerea apare, se urcă în spinare,
Iar pofta de viață dispare.
Ce e viața când nu te iubești?
Ce viața când nu știi să iubești?
Devii o simpla carapace,
Care nu va avea pace,
Un gând te va frământa în fiecare zi,
Cu ce-ai greșit când ai fost copil...
Ce bine și frumos a fost,
Când viața mai avea rost.
Prezentul creează viitorul
Plină de spelndoare
Eu merg pe a mea cărare
Cu o iubire fara de hotare
Eu trăiesc în lumea mare.
Trăind în suflet cu speranțe
Dovedind mereu doar pace
Ajungând și la dorințe
Ce nu au fost îndeplinite.
Zi de zi mai cu avânt
Eu călătoresc cu al meu cânt
Zi de zi mai frumușică
Precum un fir de levănțică.
Caut părinți...
Caut părinți,
Că nicicând n-am avut,
Să fie cuminți,
Cu un zâmbet plăcut.
La joacă să-i scot,
Să-i plimb pe alei,
În cârcă să-i port,
S-alergăm după zmei.
Caut părinți,
Cu un chip luminat,
Să nu fie nici sfinți,
Dar nici cel necurat.
Să-i învăț a citi,
Și povești să le spun,
Ca să știe a iubi,
Și ce-i rău, și ce-i bun.
Caut părinți,
Să îi plimb în landou,
Ca apoi într-o zi,
Să mă nască din nou.
Și copil să le fiu,
Ca un suflet plăpând,
Şi părinți să îi știu,
Mamă, tată spunând,
Să mă strângă la piept,
Să îi simt mai umani,
Să nu stau să-i aștept,
În azil de orfani.
FESTIN ȘACALIC
Parfumați ,inepți și aroganți
Armură le este bogăția,
Dezertori din adevăr și inflamați
Sădesc satanic sărăcia
Cochilii le sunt falnice palate
Bijuterii umbresc acrilica lor piele,
Comori, absurde adunate
Condiment și drog, pentru un dans de iele
Făpturi fatidice și albe de făină
Creaturi cu ochii de cărbune,
Încetați voi ! azi , și căutați lumină
Dișcipoli falși și demascți de rune
Eternitatea nu va cuprinde în a ei cunună
Suflet curb pocit în vad,
Cenușa nu-ți va odihnii în urnă
Fabulos cavou ,te va conduce în iad
Regasire
Acolo pe marginea unui râu,
Unde liniștea este adâncă,
Mi-am ținut cuvintele în frâu
Si am fost ca o stancă.
M-am spălat de durere,
M-am limpezit de păcate,
Plânge liniștea la atingere,
Urlă doruri încătușate.
Păsările cântă,nimeni nu aude,
Gândurile mele ca pietrele crude,
Se rostogolesc,se înmulțesc,le potolesc,
Până sufletul mi-l umilesc.
Acolo pe marginea unui râu,
Lângă o holdă bogată de grâu,
M-am regăsit întâia oară,
Spălată, încolțită, cu suflet de căprioară.
Urcăm tot mai sus - unui politician
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
A fost odată
De când suntem mici avem vise,
De multe ori ele nu sunt atinse,
Toți au așteptări, speranțe,
Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,
Iar atunci, tristețea vine din senin,
Și te cuprinde cu brațele de mărăcini
Durerea apare, se urcă în spinare,
Iar pofta de viață dispare.
Ce e viața când nu te iubești?
Ce viața când nu știi să iubești?
Devii o simpla carapace,
Care nu va avea pace,
Un gând te va frământa în fiecare zi,
Cu ce-ai greșit când ai fost copil...
Ce bine și frumos a fost,
Când viața mai avea rost.
Prezentul creează viitorul
Plină de spelndoare
Eu merg pe a mea cărare
Cu o iubire fara de hotare
Eu trăiesc în lumea mare.
Trăind în suflet cu speranțe
Dovedind mereu doar pace
Ajungând și la dorințe
Ce nu au fost îndeplinite.
Zi de zi mai cu avânt
Eu călătoresc cu al meu cânt
Zi de zi mai frumușică
Precum un fir de levănțică.
Caut părinți...
Caut părinți,
Că nicicând n-am avut,
Să fie cuminți,
Cu un zâmbet plăcut.
La joacă să-i scot,
Să-i plimb pe alei,
În cârcă să-i port,
S-alergăm după zmei.
Caut părinți,
Cu un chip luminat,
Să nu fie nici sfinți,
Dar nici cel necurat.
Să-i învăț a citi,
Și povești să le spun,
Ca să știe a iubi,
Și ce-i rău, și ce-i bun.
Caut părinți,
Să îi plimb în landou,
Ca apoi într-o zi,
Să mă nască din nou.
Și copil să le fiu,
Ca un suflet plăpând,
Şi părinți să îi știu,
Mamă, tată spunând,
Să mă strângă la piept,
Să îi simt mai umani,
Să nu stau să-i aștept,
În azil de orfani.
FESTIN ȘACALIC
Parfumați ,inepți și aroganți
Armură le este bogăția,
Dezertori din adevăr și inflamați
Sădesc satanic sărăcia
Cochilii le sunt falnice palate
Bijuterii umbresc acrilica lor piele,
Comori, absurde adunate
Condiment și drog, pentru un dans de iele
Făpturi fatidice și albe de făină
Creaturi cu ochii de cărbune,
Încetați voi ! azi , și căutați lumină
Dișcipoli falși și demascți de rune
Eternitatea nu va cuprinde în a ei cunună
Suflet curb pocit în vad,
Cenușa nu-ți va odihnii în urnă
Fabulos cavou ,te va conduce în iad
Regasire
Acolo pe marginea unui râu,
Unde liniștea este adâncă,
Mi-am ținut cuvintele în frâu
Si am fost ca o stancă.
M-am spălat de durere,
M-am limpezit de păcate,
Plânge liniștea la atingere,
Urlă doruri încătușate.
Păsările cântă,nimeni nu aude,
Gândurile mele ca pietrele crude,
Se rostogolesc,se înmulțesc,le potolesc,
Până sufletul mi-l umilesc.
Acolo pe marginea unui râu,
Lângă o holdă bogată de grâu,
M-am regăsit întâia oară,
Spălată, încolțită, cu suflet de căprioară.
Urcăm tot mai sus - unui politician
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
Other poems by the author
Psalmi - XL - De ce mă vindeci, dacă mă pierd iar?
Doamne,
mă atingi cu mâna Ta
și simt cum răni se închid
în tăcerea unei clipe.
Mă vindeci, Doamne,
dar nu am puterea să rămân întreg.
De ce mă vindeci,
dacă mă pierd iar?
Mă ridici,
dar pașii mei alunecă mereu
în aceleași prăpăstii,
în aceleași iertări nesfârșite
care nu mai aduc schimbare.
De ce mă ridici, Doamne,
dacă voi cădea iar?
Întoarce-Ți fața spre mine
și spune-mi că pot rămâne sus.
Spune-mi că durerea nu este doar o lecție,
că suferința nu este doar o cale
către un final ce-mi scapă.
Nu vreau doar o vindecare temporară,
nu vreau doar o cruce de care să mă agăț
până mă înalț puțin și apoi mă pierd iarăși.
Doamne, vindecă-mă întru totul,
nu doar în momentele când sunt zdrobit.
Fă ca o dată pentru totdeauna
să mă ridic și să nu mă mai pierd.
Psalmi - LVIII - Lumina din spatele morții
M-am temut de moarte, Doamne,
ca de un hoț
venit să-mi fure tot ce sunt.
Am privit-o ca pe un sfârșit
și am încercat să fug.
Dar ai lăsat-o să mă urmărească
până am obosit să fug.
Și atunci, când am întors privirea,
nu am văzut o umbră,
ci o ușă.
Moartea nu era întuneric,
ci o mantie grea
pe care trebuie s-o port
ca să intru în lumină.
Ai ascuns viața veșnică
în spatele durerii,
ca doar cei ce iubesc
să o caute până la capăt.
Și când mi-ai arătat
că moartea este naștere
într-o lume fără sfârșit,
am început s-o privesc
cu ochi curați.
Nu o mai urăsc, Doamne,
ci o îmbrățișez
ca pe o trecere înspre Tine.
Și știu acum:
lumina din spatele morții
e fața Ta,
ne arsă de nimic,
veșnică,
blândă,
sfântă.
Psalmi - XIII - Sufletul rănit
Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?
De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?
În noaptea fără margini strig numele Tău,
Dar ecoul se frânge-n eter, fără răspuns.
M-ai zidit cu lacrimi și foc,
M-ai învățat dorul și crucea,
Iar acum tremur în praf,
Ca o frunză uitată în toamnă.
Vrăjmașii mei râd și spun:
„Unde este Dumnezeul tău?”
Dar eu îmi port rana în piept,
Ca o rugăciune nerostită.
Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,
Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.
Nu mă lăsa să cad în uitare,
Nu mă închide în noaptea fără margini!
Tu ești scutul inimii mele,
Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.
Adu-mi lumina zorilor,
Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.
Psalmi - XLVI - Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru
Doamne,
nu trupul meu mă doare cel mai tare,
ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.
Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,
că s-au uscat izvoarele visului,
că freamătul inimii s-a stins
sub povara unor zile care nu mai ard.
Nu mai tresar la frumusețea zorilor,
nu mai plâng când aud numele Tău,
ci doar Te caut în golul
care a crescut odată cu mine.
E o bătrânețe a duhului,
nu a oaselor, ci a speranței.
Mă simt ca o carte răsfoită prea des,
cu pagini șterse de lacrimi
pe care nimeni nu le mai citește.
Dar Ție, Doamne,
Îți aduc această bătrânețe lăuntrică
ca pe o ofrandă tăcută,
și Te rog: fă din ea pământ nou.
Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,
să înverzească din nou,
să creadă din nou,
să viseze și să Te strige
cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.
Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,
ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.
Psalmi - LXVII - Pierderea drumului
Am rătăcit, Doamne,
nu pe cărări străine, ci pe cele ale inimii mele.
Știam adevărul, dar l-am lăsat deoparte,
căutând glasuri care mângâie fără să mustre.
Am coborât în tăceri grele,
unde nu mai știam ce-i lumina,
și ce-i doar o umbră travestită în bine.
Și acolo, mi-am pierdut chipul dinaintea Ta.
Mi-am clădit drumuri din visele mele,
dar toate duceau spre pustiu.
În zadar mi-am ridicat semne -
niciunul nu purta Numele Tău,
dar Tu, nu m-ai șters din inima Ta.
Și, când m-am rușinat de faptele mele,
Tu, nu Te-ai rușinat de mine,
ci m-ai lăsat să mă apropii,
chiar și atunci când mă îndoiam de cărarea mea.
Doamne,
nu-mi lua crucea până ce nu-Ți las toată inima sub ea,
și fă din suferința mea o jertfă curată,
și o răbdare care Te așteaptă
până la capăt.
Psalmi - XXIX - Grotesc și Disperare
Doamne,
în umbra acestei lumi distorsionate,
mă pierd în chipuri strâmbe
și în glasuri care nu mai pot striga.
Grotescul s-a așezat în fața mea
ca o oglindă fisurată,
reflectându-mă pe mine însumi,
dar altfel decât mă știu.
Mi-am căutat fața în ape tulburi,
și am găsit un monstru plângând.
Am vrut să fug, dar picioarele mi s-au îngropat
în propriile fapte mârșave.
Disperarea mi-a dat frâu liber,
m-a lăsat să mă smulg din propria carne
și am ajuns să umblu între umbre și întuneric,
fără rost, fără loc,
fără îndrumare.
Am început să cred că există o frumusețe
în acest grotesc,
dar doar ca o mască peste un gol abisal.
Că poate disperarea este singura noastră patrie,
un loc unde nu se așteaptă nimic,
dar totuși cerem totul.
O, Doamne,
dacă grotescul este chipul uman în cădere,
mă rog, ridică-mă,
chiar și din acest loc rupt,
chiar și din această noapte din care nu mai pot ieși.
Dacă disperarea mă va duce la Tine,
atunci lasă-mă să fiu purificat în focul acestei dureri.
Mă tem că nu mai știu să caut ceva altceva
decât această bântuire ce mă face viu,
dar nu în sensul frumuseții tale.
De aceea, atunci când sunt pierdut,
Doamne, nu mă abandona,
chiar dacă umbra îmi este monstruoasă.
Și, căzut în disperare, ridică-mă...
vino ca o mângâiere,
și mă salvează,
de mine însumi.
Psalmi - XL - De ce mă vindeci, dacă mă pierd iar?
Doamne,
mă atingi cu mâna Ta
și simt cum răni se închid
în tăcerea unei clipe.
Mă vindeci, Doamne,
dar nu am puterea să rămân întreg.
De ce mă vindeci,
dacă mă pierd iar?
Mă ridici,
dar pașii mei alunecă mereu
în aceleași prăpăstii,
în aceleași iertări nesfârșite
care nu mai aduc schimbare.
De ce mă ridici, Doamne,
dacă voi cădea iar?
Întoarce-Ți fața spre mine
și spune-mi că pot rămâne sus.
Spune-mi că durerea nu este doar o lecție,
că suferința nu este doar o cale
către un final ce-mi scapă.
Nu vreau doar o vindecare temporară,
nu vreau doar o cruce de care să mă agăț
până mă înalț puțin și apoi mă pierd iarăși.
Doamne, vindecă-mă întru totul,
nu doar în momentele când sunt zdrobit.
Fă ca o dată pentru totdeauna
să mă ridic și să nu mă mai pierd.
Psalmi - LVIII - Lumina din spatele morții
M-am temut de moarte, Doamne,
ca de un hoț
venit să-mi fure tot ce sunt.
Am privit-o ca pe un sfârșit
și am încercat să fug.
Dar ai lăsat-o să mă urmărească
până am obosit să fug.
Și atunci, când am întors privirea,
nu am văzut o umbră,
ci o ușă.
Moartea nu era întuneric,
ci o mantie grea
pe care trebuie s-o port
ca să intru în lumină.
Ai ascuns viața veșnică
în spatele durerii,
ca doar cei ce iubesc
să o caute până la capăt.
Și când mi-ai arătat
că moartea este naștere
într-o lume fără sfârșit,
am început s-o privesc
cu ochi curați.
Nu o mai urăsc, Doamne,
ci o îmbrățișez
ca pe o trecere înspre Tine.
Și știu acum:
lumina din spatele morții
e fața Ta,
ne arsă de nimic,
veșnică,
blândă,
sfântă.
Psalmi - XIII - Sufletul rănit
Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?
De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?
În noaptea fără margini strig numele Tău,
Dar ecoul se frânge-n eter, fără răspuns.
M-ai zidit cu lacrimi și foc,
M-ai învățat dorul și crucea,
Iar acum tremur în praf,
Ca o frunză uitată în toamnă.
Vrăjmașii mei râd și spun:
„Unde este Dumnezeul tău?”
Dar eu îmi port rana în piept,
Ca o rugăciune nerostită.
Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,
Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.
Nu mă lăsa să cad în uitare,
Nu mă închide în noaptea fără margini!
Tu ești scutul inimii mele,
Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.
Adu-mi lumina zorilor,
Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.
Psalmi - XLVI - Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru
Doamne,
nu trupul meu mă doare cel mai tare,
ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.
Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,
că s-au uscat izvoarele visului,
că freamătul inimii s-a stins
sub povara unor zile care nu mai ard.
Nu mai tresar la frumusețea zorilor,
nu mai plâng când aud numele Tău,
ci doar Te caut în golul
care a crescut odată cu mine.
E o bătrânețe a duhului,
nu a oaselor, ci a speranței.
Mă simt ca o carte răsfoită prea des,
cu pagini șterse de lacrimi
pe care nimeni nu le mai citește.
Dar Ție, Doamne,
Îți aduc această bătrânețe lăuntrică
ca pe o ofrandă tăcută,
și Te rog: fă din ea pământ nou.
Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,
să înverzească din nou,
să creadă din nou,
să viseze și să Te strige
cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.
Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,
ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.
Psalmi - LXVII - Pierderea drumului
Am rătăcit, Doamne,
nu pe cărări străine, ci pe cele ale inimii mele.
Știam adevărul, dar l-am lăsat deoparte,
căutând glasuri care mângâie fără să mustre.
Am coborât în tăceri grele,
unde nu mai știam ce-i lumina,
și ce-i doar o umbră travestită în bine.
Și acolo, mi-am pierdut chipul dinaintea Ta.
Mi-am clădit drumuri din visele mele,
dar toate duceau spre pustiu.
În zadar mi-am ridicat semne -
niciunul nu purta Numele Tău,
dar Tu, nu m-ai șters din inima Ta.
Și, când m-am rușinat de faptele mele,
Tu, nu Te-ai rușinat de mine,
ci m-ai lăsat să mă apropii,
chiar și atunci când mă îndoiam de cărarea mea.
Doamne,
nu-mi lua crucea până ce nu-Ți las toată inima sub ea,
și fă din suferința mea o jertfă curată,
și o răbdare care Te așteaptă
până la capăt.
Psalmi - XXIX - Grotesc și Disperare
Doamne,
în umbra acestei lumi distorsionate,
mă pierd în chipuri strâmbe
și în glasuri care nu mai pot striga.
Grotescul s-a așezat în fața mea
ca o oglindă fisurată,
reflectându-mă pe mine însumi,
dar altfel decât mă știu.
Mi-am căutat fața în ape tulburi,
și am găsit un monstru plângând.
Am vrut să fug, dar picioarele mi s-au îngropat
în propriile fapte mârșave.
Disperarea mi-a dat frâu liber,
m-a lăsat să mă smulg din propria carne
și am ajuns să umblu între umbre și întuneric,
fără rost, fără loc,
fără îndrumare.
Am început să cred că există o frumusețe
în acest grotesc,
dar doar ca o mască peste un gol abisal.
Că poate disperarea este singura noastră patrie,
un loc unde nu se așteaptă nimic,
dar totuși cerem totul.
O, Doamne,
dacă grotescul este chipul uman în cădere,
mă rog, ridică-mă,
chiar și din acest loc rupt,
chiar și din această noapte din care nu mai pot ieși.
Dacă disperarea mă va duce la Tine,
atunci lasă-mă să fiu purificat în focul acestei dureri.
Mă tem că nu mai știu să caut ceva altceva
decât această bântuire ce mă face viu,
dar nu în sensul frumuseții tale.
De aceea, atunci când sunt pierdut,
Doamne, nu mă abandona,
chiar dacă umbra îmi este monstruoasă.
Și, căzut în disperare, ridică-mă...
vino ca o mângâiere,
și mă salvează,
de mine însumi.