Caut părinți...

Îmi curge timpul pe sub pleoape,

Ca un nisip ce n-are mal,

Iar pașii mei se pierd pe ape,

Stârnind furtuni cu fiecare val.

Aștept pe-o stâncă calmul mării,

Să-mi pună sufletul la loc,

Și-i voi plăti tributul izolării,

Doi saci de sare când mă-ntorc.

Îmi sângerează dragostea-n artere,

Cu pulsul unei inimi fără glas,

Iubirea mea, corabia stingheră,

Se frânge-n largul ultimului pas.

Mă uit în palmă, busola-i fără nord,

Iar naufragiul meu, nu e o știre,

Încep s-arunc din suflet peste bord,

Dar nu pot arunca un munte de iubire.

Te văd, deși-s la mii de mile-n larg,

La ochii mei binoclul a orbit de plâns,

Și scriu pe-o pânză, să fluture-n catarg:

Iubita mea, pe fundul mării m-am ascuns.

Trecut-au anii ca o clipă,

Cuib îşi făcuse şi uitarea,

Şi doar fotografia de sub sticlă,

Îmi mai trezea ardoarea.

 Străbat cu gându` împovărat de ani,

Încet a timpului cărare,

Căci pe băncuţă sub castani,

A mea iubire e... ori mi se pare?

 Cu pasul lent şi mult prea mic,

Sfios ca-n anii tinereţii,

Mă simt un june de bunic,

Ce dă răscoală vieţii.

 Şi îmi ridic rebel reverul,

Aprind şi o ţigară ca boem să par,

Prin fumul rotocoale priveam cerul,

Şi mă gândeam cam cum s-apar.

 Şi în gândirea mea bătrână şi firavă,

Cum să îmi fac intrarea-n scenă,

Trecuse timpul prea în grabă,

Şi sparse clipa mea boemă.

Iar când privirea de pe cer am coborât,

Băncuţa era goală …

Îmi las reverul hotărât,

Şi suflu amar în fumul de ţigară.

Mă aşez pe bancă şi oftez,

Căci tristă-i viaţa spre sfârşit,

Să mă gândesc la tinereţe, nu cutez,

Căci gându-mi este obosit.

Într-o colibă cânt-un pian,

Mama dansează cadril,

Eu, cocoţat pe divan,

Mimez un dans pueril.

Tata citeşte acelaşi ziar,

Ros pe la colţuri de cari,

Grijile sale reapar,

Scrise-n antet cu litere mari.

Ploaia, de mai bine de-o lună,

Ne picură-n străchini mereu,

Mama, dansând o adună,

Şi plângând, îmi cere s-o beu.

Chiţăie şoareci în pod,

Se muşcă între ei de ureche,

O prescură uscată eu rod,

Şi-mi pare proaspăt de veche.

În colibă cântă acelaşi pian,

Mama şi tata valsează,

Trupu-mi, moţăind pe divan,

La o viaţă minunată visează.

Îmi e sortit să trec prin astă lume,

Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,

Să fiu gonit de ploi și întunecimi,

Să merg târâș prin sumbre adâncimi,

Să cânt ce altuia îi sună bine,

Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.

Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,

Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,

Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,

Să zbor spre neatinse înălțimi,

Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,

Și să dansez la mine-n carapace.

Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,

Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.

Aş vrea să fiu un elev toată viața,

Să învăț zi de zi despre toate,

Să port în ghiozdan dimineața,

Și s-o car ca pe-o carte în spate.

Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,

Să-i descifrez șuieratul în zori,

Să știu de ce luna e-atât de pustie,

Și cerul se schimbă-n diverse culori.

Aș vrea să ating curcubeul din ploi,

Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,

Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,

Prin carne și oase, prin emoții și gând.

Aș vrea să fiu elev toată viața,

Să nu obosesc de mirări,

Să aflu că-n fiece clipă trăită,

Se ascund nesfârșite cărări.

Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,

Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,

Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,

Atunci când ating obraji de femei.

Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,

Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,

Să aflu cum zboară un stol de cocori,

Să port în ghiozdan povești despre toate.

Am iubit-o atât de mult,

încât, într-o zi,

mi-am pus capul pe pieptul ei

doar ca să aud dacă inima mea

bate și acolo.

Nu ne-am certat.

Ne-am desprins.

Ca două frunze care cad din același copac,

dar vântul le duce în sensuri opuse.

N-am păstrat nimic —

nici o fotografie, nici un cuvânt.

Doar felul în care, uneori,

mă trezesc noaptea

și întind mâna spre locul unde nu mai e.

I.

Mai ții minte

când m-ai sărutat

prima oară?

Am murit puțin...

II.

Te sorb din ochi,

și simt că beau lumină,

și nici măcar nu ești tu,

ci umbra ta.

Hai vino...

Orbește-mă!

III.

Aleargă, aleargă, aleargă...

bate, bate, bate din aripi,

mai tare, mai tare...zbori!

Așa arată îngerii,

să nu mai cobori,

niciodată...

IV.

Plâng strămoșii în mine,

prin oase,

prin privire

prin fața ovală,

prin toate...

Dar sub gorunul bătrân,

de sute de ani,

plânsul încetează,

iar crengile, înmugurind,

mă îmbrățișează.

V.

Dacă nu-ți pot rosti

cuvinte frumoase,

pot să te mângâi?

Departe cu minciuna, 

N-ai lăsat-o pe niciuna,

Dar de ce o înfăptuiești, 

Nu 

În tine e-un erou ce încă mai doarme,

Ce poate înfrunta orice răni și arme,

Ridică-ți privirea, nu sta să te pierzi,

Destinul te cheamă, e timpul să-l crezi.

Luptă cu viața, căci ea te învață,

Chiar și din durere, să fii plin de viață,

Nu te lăsa învins de frica amară,

Eroul din tine nu cade-ntr-o seară.

Fiecare vis ce pare departe,

E-un munte ce-l urci pas cu pas, mai departe,

Nu e ușor, dar drumul e-al tău,

Și steaua din suflet străluce mereu.

Când greul te prinde, când totul se frânge,

Amintește-ți că totul în viață se schimbă,

Nu există furtună ce nu se termină,

Și nici rană adâncă ce nu se alină.

Tu ești făuritorul propriei sorți,

Chiar dacă drumurile te scot încoace și-n porți,

Fii stâlpul de care te sprijini cu iubire,

Căci lumea e-a ta, cu toată sclipirea din fire.

În ochii tăi vezi curajul aprins,

Chiar dacă trecutul ți-a fost interzis,

Din toate piedicile ce te-au înconjurat,

Ai învățat să fii omul adevărat.

Așa că luptă, căci lupta-i frumoasă,

Chiar dacă te simți uneori fără casă,

Eroul din tine e gata să zboare,

Spre vise mai mari și spre a vieții splendoare.

Cu inima plină de foc și de viață,

Îmbrățișează destinul ce tot te învață,

Tu ești eroul, puternic și viu,

Ce-nvinge furtuna, oricât de târziu.

Autor:Mihut Raul Alexandru.

Satul doarme sub fum subțire,
Cu pieptul greu de amintiri,
Casele-s coaste ce suspină-n știre
De pași pierduți și vechi trăiri.

Drumul oftează sub copite stinse,
Își știe numele pe de rost;
Pe el au fost iubiri aprinse
Și jurăminte fără cost.

Fântâna bate-n cercuri rare,
Ca o inimă de pământ,
Acolo-au plâns femei amare
Și-au pus speranțe în cuvânt.

Ferestrele, cu ochi de sticlă,
Privesc un timp ce nu mai e,
În fiecare lampă pâlpâie-o frică
Și-un vis rămas la „poate”.

Biserica respiră greu,
Cu clopot vechi și glas de os,
Se roagă-n ea un Dumnezeu
Obosit de-același plâns frumos.

Cimitirul, spatele satului, strâmb,
Poartă tot ce n-a mai încăput,
Morții aici nu tac nicicând,
Ei țin satul viu, mut.

Iar eu trec printre toate-acestea
Ca gândul unui fiu uitat;
Satul mă știe, mă visează,
Deși de mult l-am lepădat.

Că satul nu e lut și lemn,
Nici fum, nici drum, nici gard,
E-o ființă veche, fără semn,
Ce respiră ce-am pierdut… și ard.

Afară plouă, eu în casă stând,

Simt ploaia cum mă bate și în gând.

Picurii de ploaie pe geam curgând,

Parcă sunt oameni cu amar dansând.

Afară-i frig, iar eu pe gânduri stând,

Simt un aspru cuget mie spunând:

Doar și amorul l-ai văzut plecând,

Când crezi că-i vedea ploaia încetând?

Tu poate nici nu știi că fără veste,

Se pierde-n visul tău acea poveste,

Cu un răvaș, cu al meu nume,

Ce lasă-n urmă întreaga lume,

Și-un fel de pace care nu se vede,

Doar stă ca apa limpede în vedre.

Iar dimineața, când lumina vine,

Și mută noaptea-n lucruri mai mărunte,

Va fi rămas din tot ce ne-a legat

Un fir de dor, abia de observat,

Dar care ține cerul să nu cadă,

Și inima cu-a sa iubire fadă.

Și poate-n vise îți va ajunge,

Un semn din somnu-mi care plânge,

Un gând ce se-nfiripă-n șoapte,

Și-ți mângâie urechea-ntreaga noapte,

Iar blânda lună-n geam îți bate,

Să vezi prin ea, a mea singurătate.

Tăceri adânci se strâng sub pleoape,

Ca lacrimi sfinte să dezgroape,

Și-n suflet cad tristeți, încet

Și-ți bate ochiul stâng discret;

Și-n spaima ta, un rece simț revine,

Că s-a-ntâmplat ceva cu mine.

Și-n somnul tulbur, noaptea-i tristă,

Iar luna a coborât pe prispă,

Și casa-i plină de singurătate,

Iar ochiul stâng mai tare ți se zbate,

Și parcă aievea încet se mișcă clanța,

Și-n marș funebru trece ambulanța.