Monolog 💜

Știi… cele mai adânci răni sunt cele pe care nimeni nu le vede.

Le ascund bine, în tăcere, în nopțile în care mă uit la tavan și mă întreb… de ce?

De ce unele suflete se întâlnesc doar ca să se iubească și-apoi să se piardă?

De ce ai fost furtuna din al meu cer, dar ai plecat, lăsându-mi doar o toamnă?

Încă îți aud pașii, încă îți simt prezența în aer, ca un ecou care refuză să moară.

Cel mai dureros adio nu e cel rostit… e cel simțit în suflet,

atunci când încă speri, dar știi că s-a sfârșit.

Și asta doare cel mai tare… că inima încă te vrea,

dar mintea știe că n-ai să mai fii aici niciodată.

Poate… poate într-o altă viață ne vom regăsi.

Poate atunci va fi altfel… fără regrete, fără lacrimi, doar noi doi.

Dar până atunci, îți păstrez amintirea ca pe-un ecou

ce se stinge încet… dar nu dispare niciodată.

Și poate timpul va șterge tot ce-a fost,

poate o să învăț să trăiesc fără tine…

Dar azi… azi încă trăiesc în umbra ta.

Și ecourile dorului…

ele nu mor niciodată.

E o umbra? 

Un miraj?!

Un ecou

 Sau un viraj?

Temniță

Sau libertate?

Fericire

Sau păcate?

Umbra-n suflet,  

Sau e casă ?

Rană... sau 

Momeala-n plasă

E și miere 

Și durere,

E și chin 

Dar si plăcere 

E și soare ,

E și bezna ,

E și rana mea 

Pe gleznă ...

Eu un gând 

La răsărit ,

Dar și omul 

Cel iubit ....

Eu nu-l iubesc pe el, 

Eu mă iubesc pe mine-n ochii lui...

Când eu nu văd nimic,

El vede în mine lumea întreagă....

Și atunci când eu sunt la pământ..

Mă alina vocea lui cea draga...

Eu nu-l iubesc ca trup ....

Și nicidecum ca bancomat

El pentru mine e esența....

Descrierea cuvântului bărbat ❤️

Îmi cer iertare mie

Ca n-am putut ierta 

Ca nu a fost sa fie

Ce cred ca trebuia...

Îmi cer iertare pentru 

Apusuri nevăzute

Pentru zilele plânse,

Momentele pierdute...

Îmi cer iertare pentru 

Clipele uitate...

Răsărituri negre..

Și pentru nedreptate..

Îmi cer iertare mie...

Pentru povesti citite...

De atâtea ori visate...

Dat totuși ne trăte...

Îmi cer iertare iar...

Ca viata care-i dar...

Am risipit jumate

Pentru ce nu se poate 

Îmi cer iertare din nou

Petru lacrimi vărsate

Pun mana pe stilou...

Le-oi imprima intr-o carte....


(A.Turcan)

E seara ... Și tu ma aștepți ...

La intrarea în casa se simte miros de crini ... 

Mă apropii , tu îmi repeți...

Ca îmi adori ochii mei pelerini 

Chiar dacă te caut doar pe tine mereu....

Iar privindu te în ochii tai pătrunzători 

Care îmi trezesc cei mai puternici fiori ...

Deja nu am nevoie de nimic....

Nici de flori....Am nevoie doar să mă atingi....

O îmbrățișare.... Să mă topesc ca un fulg ....

Chiar dacă după voi arde pe rug...._

Ochii tai îmi sunt făcliile care mă conduc spre univers... Ceva nemaipomenit...

Iar gândul meu e la foame... Foame de tine 

A.Turcanu 

@reper

Te voi scrie -n poezie

A mea operă de artă, 

Tu ești a mea fantezie 

La un alt capăt de hartă....

Te voi simte ,cu plăcere..

A mea dulce operetă,

Te ascult și în tăcere,

Simțind dragoste secretă 

Tu ,soarele dimineața !

Ce frumos mă încălzești

Cel ce îmi topește ghiața,

E deajuns să îmi șoptești....

Unde esti tu acum, când mi-e atât de dor

Când sufletul îmi arde, și noaptea nu am somn

Când visul mă încearcă și mă gândesc la tine

Unde ești tu acum, de ce nu ești cu mine?

Unde ești tu acum, când mi-e atât de dor

Aș vrea atât de mult, să mă îmbeţi uşor

Cu al tău dulce vin făcut cu pasiune

Care-a trezit plăcerea gustului în mine?

Unde ești tu acum, că vreau să te întorci

Să mă cuprinzi la piept și vreau să nu mai pleci

Să simt încă o dată îmbrăţişarea ta

Te rog să te întorci să ne schimbăm povestea!...

Constatarea

că

oamenii când se aranjează

pe peron

la metrou

e aiurea, rău.

Într-o lume ideală,

oamenii

s-ar așeza la capetele de ieșire

ale stației de

metrou.

Dar nu e așa-

Seara a venit,

lumina străzii se

strecoară

doar clipa asta mă

învață

să trăiesc,

pace să regăsesc.

Pe stradă,

oameni

mulți,

trecuți,

depășiți

de tot ce înseamnă,

căile uitate

ale zilei

aleia

normale.

Eram în statie,

la tramvai,

16 mai exact,

urma să ajung la

un event  de fițe

un event

de uitat.

Și lângă mine o

fată

anormal

de reală,

mă întreabă

mai vine 16?

Sigur,

zic, e abia

10.

S-a liniștit,

s-a uitat

la mine

și mi-a zis

nu vreți să aflați

ce va fi

mâine,

înaintea altora?

Și cum eram

așa,

cum să zic-

în așa fel,

am  zis

de ce nu?

Râdea,

râdea așteptând pe 16

și mi-a dat un număr

de telefon

cu 0725 înainte.

Am ajuns la locație

a treia seară

o casă

veche

iedera multă,

întuneric mult,

acolo înăuntru.

Și sun la sonerie

a sunat ca și clopotul

unei biserici

acolo în cartier,

la miezul nopții,

a nopții.

Am așteptat un pic,

s-a auzit dinăuntru

un șuierat,

un fel de viscol,

demult uitat.

Un deget s-a strecurat

prin yală,

o unghie vișinie

a apărut

și ușa s-a deschis

pe dinafară.

În fața mea

un chip

de femeie

în vârstă,

mărgele la gât,

dar fară

trup.

Capul îi stătea

pe un platou

două pahare

pline cu ceva lichid

vișiniu

păreau cerceii

la urechi.

Mi-a deschis ușa,

larg.

Să intru,

să nu mă

descalț,

să uit tot ce știam

înainte

și să închid ușa

pe dinăuntru.

M-am uitat la ea

cum pleca din fața

ușii,

capul acela pe platou

lăsă în urmă

bănuți de aur

la fiecare pas,

la fiecare mișcare.

Și am intrat,

am ajuns într-o

cameră,

lumânări,

ceas,

tablouri,

miros de cafea

proaspăt prăjită.

O masă rotundă și ea

deasupra unui scaun,

bănuți de aur

o înconjurau,

ea plutea.

Ce vrei?

Doar să stiu, spuse ursitoarea

că să-ți zic,

ce vă fi mâine.

Se uita la mine,

ochii îi erau violeți,

părul negru ca de

sârma

degetele,

încovoiate

vocea

descentrată,

din păr îi ieșeau

gândaci,

păianjeni și ochii -

violeți

lașau

mai mulți ochi,

aruncați pe

masă.

Ceasul din spatele ei

bate,

se  intoarece spre el,

îi văd ochii din ceafă

și gura

spunând ceva

ininteligibil -

râdea.

Se întoarse spre mine,

așa cum

pământul se întoarce

împotriva soarelui

în fiecare an.

A împrăștiat

multe cărți

în fața mea

și –

vei avea o viață

minunată deși

e tristă acum,

e tristă

ca și tristețea

unui corb,

în fata unei

stânci

goale.

Dar, curând,

vei întâlni zeița ta,

demonul tău,

ieșind din marea neagră

ca un ceai negru

turcesc.

Și va ieși din mare,

cu brațele deschise

și părul

strâns

cum erau sopranele

pe vremuri.

Te va lua de pe nisip,

și te va duce,

acolo unde știe ea,

în palatul ei,

cu slujitori,

cu slujitoare,

și cu scaune,

multe.

Și vei fi cu ea

o vei asculta în fiecare

seară

cântându-ți

toate poemele,

lumii,

toate istoriile

continentelor,

viața ca pe un

cântec

cu final nedefinit.

În fiecare dimineată

iți va oferi

micul dejun

pe care nu-l vei uita

niciodată:

parizer,

chifle unse

cu mustar,

ceapă verde

și ceai turcesc,

negru.

Apoi, veți avea copii,

și ei vor pleca

la un moment dat,

înapoi în marea neagră

ca un ceai turcesc,

negru.

Dar tu vei îmbătrâni

și vei muri,

fără să-ți fi dat seama

că de fapt,

vei muri înainte

ca ea să se fi

născut.

În cameră

ceasul nu mai bate

într-un tablou

de pe perete,

personajele

încep să se miște,

fară să știe

de ce.

Ea în fața mea,

miroasea

a smoală,

chipul galben,

dinții negrii,

pielea

ca de hârtie.

Și un sentiment de

neliniște,

mă cuprinde.

Să plec,

să ies,

să fug de aici.

Scot o hârtie,

de 100 de lei

i-o dau,

se uită la ea și întinde

degetul negru,

cu unghia vineție

zgârie hârtia,

scoate zerourile

și le aruncă pe

masă.

Ochii de pe masă,

orice rău aș fi făcut înainte,

i-aș fi lăsat pe masă,

dar nu acele zerouri,

care s-au lipit imediat,

de ochii

ei-

parcă purta

ochelari.

Îmi spune,

nu,

ia banii ăștia-

să fii pe nisip

în următoarea noapte

când voi

ieși cu brațele

deschise

din  marea

ca un ceai turcesc,

negru.

Și cumpără-mi

un castel,

cu slujitori

și slujitoare,

să fie scaune multe.

Și eu în schimb,

te voi trezi,

în fiecare dimineața cu

viața ca pe un

cântec

cu final nedefinit.

Vom avea în fiecare

dimineață,

chifle proaspete,

parizer,

mult mustar și

ceapă verde.

Într-o lume ideală,

eu nu aș fi murit,

înainte ca tu să te fi

născut.

ca o flacăra de foc,

inima suna ocupat ,

aici totul s a terminat,

o iluzie de iubire a fost,

un circuit de scuze și iertări,

însă inima a spus azi acum,

"TE AM IUBIT SI VEI RAMANE O AMINTIRE"

prea mult interes și iubire nemaipomenită,

pentru persoane ușoare,

sună acum ocupat în sufletul meu,

un strigat amarnic îți suflă : 

"nu ai fost niciodată omul pe care l am iubit" 

a fost o iluzie prostească, și gândirea mea excesivă,

un viitor frumos ai lăsat în spate,

și ai ales viata care te ar distruge,

oamenii nu se schimba,

oamenii îți lasa impresii,

și la sfârșit îți lasă urme

Ne naștem din fire

Din surâsul primăverii, 

Însetați de iubire 

Până n cerul gurii 

Și pornim la drum,

Râvnind o jumătate,

Purtați de zbucium 

Spre o zeitate...

Ne amorezăm în pripă, 

Cuprinși de amețeală 

Și fericirea se -nfiripă

Prin piele, senzuală.  .

Cu fiori de fierbințeală

Ne hrănim din iluzii,

Că făptura ideală 

E în spatele oglinzii.

Si din ploaia cu petale,

Și vise sfărâmate 

Cad sufletele goale

Cu aripile tăiate  ..

Aş vrea să-ţi spun cât sufăr, 

Cât te iubesc de mult,

Dar nu mai pot iubito,

Că după tine-s mut.

Şi-aş vrea să îţi văd chipul,

Din ochi ca să ţi-l sorb,

Dar nu mai pot iubito,

Că după tine-s orb.

Şi-aş vrea să-ţi aud glasul

Cel dulce şi plăcut,

Dar nu mai pot iubito,

Că după tine-s surd.

Şi-aş vrea să scap odată

De dorul ce ţi-l port,

Dar nu mai pot iubito,

Că după tine-s mort.

Iubirea mea amară 

Sub steaua solitară ,

Pierdută în șoapte,

Străină de noapte..

Sub plapuma ca gheața,

Mă -ntampini dimineața;

Privirea mea fadă 

Rătăcește pe stradă..

Te sorb din priviri,

Te caut în amintiri,

Urmele -ti sărut,

Te strig din trecut..

La răsărit ai plecat,

Apusulu-i m -ai lăsat;

Acum e prea târziu 

Chipu-ti nu mai știu..

Nu mai am puterea,

Să -mi curm durerea;

Rămâi doar în vise 

Tu,iubire din culise..