Tremura sufletul

Dacă ai ști cât doare dorul ....

Daca ai ști cât dorul doare...

Ca pasarea ce nu-si ea zborul 

Ca un cer ce n-are soare...

Daca ai ști cum noatea cum suna

Dacă ai ști cum e în bezna 

Cand durerea-n piept răsună 

Te prefaci actor în scenă...

.....

Dacă ai ști....

Aut. A.Turcanu 

@reper

Trăim în lumea în care nunta e mai importanta ca iubirea...

În lumea în care înmormântarea e mai importanta ca cel înmormântat ... Unde mamele semidezbracate explică fetițelor despre decentă și modestie ... 

Iar tații cu paharul în mână arată exemplu clar cum e să fii bărbat onorat....

 O lume care caută să își perfecționeze imperfecțiunile trupești evitadusi lumea interioară și sufletul 

Toți vor să devina mai buni în ochii altora .. Dar în ochii voștri suferă inecanduse în nelegiuiri ...

Aveam doar 16 ani...

Aveam doar 16 ani,

Când începusem să iubesc.

Și nu știam ce va urma

Și cât aveam să pătimesc...

Visam mereu acel băiat,

Nu prea înalt, cu ochi căprui,

Un farmec ce nu-l vedeam,

În ochii nimănui...

Îl iubeam fierbinte și frumos,

Cum n-am iubit vreodată,

Nu știam că va urma

Să fiu ades trădată.

Îl iubeam atât de mult

Că nu vedeam nimic,

Chiar de plângeam în noapte

Și înghețam de frig...

Îl iubeam atât de mult

Că mă rugam la îngeri

Să-i șoptească că mi-e dor,

Și suportam înfrângeri.

Așa a durat, ani la rând...

Până ce m-am răcit.

Azi mă simt de parcă

Nicicând nu l-am iubit...

Cândva iubind fără hotar,

Și mii de vise ce-am avut,

Mi-au devenit coșmar...

Amintiri ce am avut

Vor rămâne pagini scrise,

Care cândva erau

Cele mai dorite vise...

Cândva un înger de fetiță

Cu ochii ca și marea,

A simțit pe pielea ei

Ce amară e trădarea...

Azi nu mai am nici vise,

Și nici pagini scrise,

De el nu am povestit

Chiar dacă l-am iubit.

Azi totul e diferit,

Nu vreau să mai iubesc,

Destul am suferit,

Și într-un final mă bucur...

Că totul s-a sfârșit...

Am să scriu despre natură,

Despre pomii înfloriți,

Și voi scrie, cu ardoare,

Despre ochii cei iubiți!

Am să scriu și despre munți,

Și voi scrie despre mare,

Despre cum mă mai visez

Stinsă în brațele tale.

Am să scriu despre câmpii,

Despre lan cu floricele...

Dar pe toate le asemui

Cu "Domnul inimii mele.

Draga jurnalule.... azi iar e frig 

Ploua și afara și în sufletel 

Deși ochii nu pling

Sufletul nu mi-e de oțel...

Draga jurnalule îți scriu din nou...

De ce e asa greu sa trăiești ?!

Cind durerea suna în ecou

Iar totuși tinzi sa supraviețuiești.

Draga jurnalule iar stau în fata ta ...

Nu vreau sa ma mai plâng

Nu-mi mai blestem soarta...

Încerc sa lupt , nu voi renunța !

Și cavalul e la stână...

Cântă-n mare depărtare,

În ecou tot se îngână,

Toți plâng de la a lui cântare.

Și cavalul tot se aude...

Îl ascult cu-atâta jale,

Aducând amintiri crude,

Rupând din suflet cristale.

Și-l ascult cu-atâta dor,

Parcă nu-mi sunt stăpână,

Deși sunetul îl ador,

Inima în piept suspină.

Și cavalul tot răsună...

Trecând anii mei prin mine,

Retrăiesc iar prin furtuna

Lacrimi mii, le țin în sine...

Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,

Alarma e reală, dar ignoranța crasă,

Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,

Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.

            Românii patrioți au dus multe războaie,

            Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,

            Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,

            Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.

Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,

Că am lasat o țara săracă în nevoi,

Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,

Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.

              Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,

             E tare frig în clase și suferă de foame,

             Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,

             Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.

Avem conducători și oameni de ispravă,

Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?

Se încurcă în citate cu fler spiritual,

Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.

Români din toată țara și cei plecați afară,

Fortificați puterea cu dragoste de țară,

La graniță să fie tot timpul zid uman,

Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!

Mulți copii se îndepărtează, 

De părinți și de-alor casa, 

Pleaca în străinătate, 

Rămânând în urma toate. 

Stau părinții pe cerdac, 

Și se uita-n urma lor, 

Pleaca ce le e mai drag, 

Rămânând doar praf de dor. 

Părinții îmbătrânesc, 

Poarta nu se mai deschide, 

Și asa e și firesc, 

Străinătatea nu minte. 

După ani și ani de zile, 

Vin regretele apoi, 

De ce ai plecat copile! 

Și-ai lăsat în urma doi?

Doi părinți ce te-au crescut, 

Cu dragoste și iubire, 

Dar tu ai făcut ce-ai vrut! 

I-ai lăsat ca pe ruine. 

Stau în prag și te așteaptă, 

Anii trec, tu nu mai vi, 

O sa vi acus la poarta, 

Dar nu ii vei mai găsi. 

O să-ți para rău de toate, 

De alegerea făcută, 

Pleaca din străinătate, 

Hai acasă! Vremea-i scuta.

Timpul nu sta, nu te-așteaptă, 

Să-ți mai vezi părinți-odată, 

Hai acasă, nu mai sta! 

Profita de șansă ta!

patruzeci și una de idei,

au scris toți acești efemeridei,

efemeri ai vieții, sau a singurătății

dar toate astea au o cauză,

fiecare are o repauză.

la un moment dat, ești prea obosit ca să mai faci ceva,

așa că-ți iei o pauză

în care reflectezi la orice clauză,

din ce motiv ai ajuns acolo, cum te simți când ești acolo, poate este cineva.

cineva să te-ndrume,

pe această șină-n lume,

șina creației, unde nu toți au albume.

creația se dezvoltă din ceva,

cumva, cândva, ceva  a fost acolo

așa că tu te poți cultiva,

chiar dacă acum ești solo.

Dimineaţa ies la soare

puii greieraşului;

au căsuţa sub o floare,

sus, în Munţii Oaşului.

Nici nu ştiu dacă se poate

mai frumos decât atât...

Trei şeptimi, fetele toate,

şi-au prins salbe mici la gât

din bobiţele de rouă

şi dansează câte două.

Dintre băieţei, cinci cântă,

treizeci şi unu citesc,

restul s-au luat la trântă,

sar prin iarbă, chicotesc

şi-s mai mulţi cu trei, poznaşii,

decât sfertul fetelor...

Adunaţi toţi băieţaşii

şi aflaţi numărul lor !

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Vinul dulce mă seduce,
Dar pe jos mă duce, duce.

Beau paharul, beau și cana,
Mă trezesc iubind icoana.

Visinata, dulce glie,
Dintr-un glonț faci pandemie.

La un vin, dau peste cap,
Și-n final dorm pe dulap.

Beau un vin, mă țin de masă,
Mâine jur că fug de casă.

Vinul roșu mă îmbie,
Dar mă lasă-n pușcărie.

Vinul merge, ochii se-nchid,
Unde sunt? Într-un lichid.

Beau la greu, beau și la mic,
Dimineața sunt pitic.