OM CONECTAT

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

I-am crescut din aceeași rădăcină,

cu palmele mele bătătorite

și cu numele țării rostit seara.

Le-am pus în inimă dreptatea

și în traistă puțină pâine

și multă credință.

Trei fii,

trei glasuri diferite

care-mi spuneau „tată”

și făceau casa să pară prea mică

pentru atâta viață.

Au plecat într-o zi

în care soarele nu știa ce urmează.

Cu spatele drept,

cu ochii curați,

îmbrăcați în datoria

care nu întreabă

dacă ești pregătit să mori.

Pământul pe care l-au apărat

îl țin acum în brațe.

Nu cer nimic țării.

ea trăiește,

pentru că ei n-au mai trăit.

Trei fii

și o singură inimă

care a învățat

că dragostea de țară

se plătește

cu ce ai mai drag.

Sub cerul arzător, 

când amiaza își revarsă focul

peste pietrele vechi ale lumii,

o femieie coboară încet

spre fântâna lui Iacov.

Cu pași mici,

împovărați de ani

și cu sufletul sfâșiat

de propria sete,

purta un ulcior pe umăr,

iar  în adâncul inimii

purta ruina unei vieți risipite,

umbra iubirilor frânte

și tăcerea acelor răni 

care dor.

Și acolo,

la marginea fântânii

ședea Hristos

cu trupul ostenit de drum,

dar purtând în privire

nesfârșirea veșniciei.

Glasul Lui,

mai limpede decât

izvorul ascuns sub piatră,

a străbătut tăcerea Samariei,

chemânt din adâncul unei vieți rănite

setea uitată a sufletului

către apa cea vie.

Căci Hristos nu cerea apă,

ci bătea la poarta unei inimi

uitată de lume

și înstrăinată de sine.

Și i-a vorbit:

despre apa vie-

apa harului care spală păcatele

care coboară până în adâncul ființei

și reaprinde acolo

lumina pierdută a începutului.

Iar femeia asculta,

știind că numai Dumnezeu

poate privi toate căderile omului

și, în același timp,

să reverse peste el

atâta milă.

Și uitat i-a rămas ulciorul

lângă fântână,

ca o mărturie tăcută

că cel care Îl întâlnește 

cu adevărat pe Hristos

nu mai pleacă niciodată același.

Iar ea a alergat spre cetate

cu inima arzând ca o candelă,

care vestește lumina cea veșnică

a iubirii Lui Hristos.

De atunci,

la fiecare fântână a lumii,

în fiecare suflet uscat de dor și păcat,

Hristos continuă să aștepte,

cerând puțin

pentru a dătui infinitul

și oferind omului însetat

apa vie 

a veșniciei.

Crucea nu mai stă pe deal,

ci în mijlocul pieptului,

două linii care se întâlnesc

exact unde fuga nu mai ajută.

Verticala - 

toate căderile mele,

toate întrebările aruncate în sus

fără răspuns.

Orizontala -

mersul zilnic,

pâinea ruptă,

mâinile întinse

care nu se mai ating.

În punctul lor de ardere

stă un Cui invizibil,

țintuind timpul

de o clipă care nu trece.

Sângele nu curge,

se transformă în lumină,

iar lemnul -

în alfabet,

scriind pe cer

că durerea are sens.

Nu îngenuchez:

stau drept,

sub această intersecție

care mă ține întreg.

Crucea nu cere explicații,

doar rămânere.

Sunt valuri

care nu lovesc țărmul,

ci trec prin mine fără zgomot.

Le simt în pauzele dintre gânduri,

în lucrurile nespuse,

în ochii care știu

dar nu întreabă.

Valurile tăcute nu cer atenție,

ele adună ce am lăsat neterminat.

Uneori par liniște, alteori oboseală.

Se retrag încet, lăsând urme

doar pentru cine privește

mai mult decât o clipă.

Nu distrug, doar schimbă forma

a ceea ce credem stabil.

Și, poate că, tocmai ele

mă țin în mișcare -

valurile care nu se aud,

dar nu se opresc.

Plecarea nu a fost un pas,

ci o deschidere a lumii în fața tăcerii.

Satul a rămas așezat  în sine,

ca un altar al începutului,

unde fiecare uliță păstrează ordinea

invizibilă a memoriei.

Prietenii - umbre ale vârstei inocente -

s-au fixat în praguri,

și fiecare privire e un punct de reper

în schema eternă a lucrurilor.

Casa părintească,

cu pereții ei statornici și albi,

nu au opus rezistență.

Își recunoaște chemarea cosmică:

să rămână martoră a trecerii,

nu să rețină pașii.

Sub cerul impersonal și tăcut,

stelele nu veghează, ci măsoară.

Măsoară depărtarea,

nu cu unități de timp,

ci cu înțelesul unei absențe inevitabile.

Despărțirea nu este pierdere;

este legea mută a ființei:

subiectul se desprinde din locul originar

și devine spațiu interior,

care nu poate fi încă perceput în întregime.

Satul rămâne

ca o structură sacră a memoriei,

prietenii nu se schimbă,

iar casa veghează, eternă și întreagă,

ca un gând primordial.

Plecarea a instituit o singurătate funcțională

unde dorul nu este afect,

ci lege,

unde tăcerea devine

instrumentul cunoașterii.

Să ne bucurăm de pace ,

Cel mai prețios cuvânt ,

Pace ! Pace ! Pace !

Tu ești viața pe pământ .

Fără tine draga mea ,

Lumea nu ar exista ,

Tu ești soarele și luna 

Ce ne călăuzești într-una .

Știm că nu te merităm 

La ce orgolioși suntem 

Vrem averi și măreție 

Dar uităm de armonie .

Însă nu pleca ,te rog ,mai stai 

Oamenii se vor schimba 

Pentru ca în absența ta ,

Nu mai vrei fală sau bani .

Cu încetu vom învăța 

Fără vrajbă a respira ,

Amici noi toți vom fi 

Și iubirea va pluti .

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!

Mă mișc
prin tăcere –
fără grabă,
fără ezitare.

Aripile nevăzute
mă poartă
acolo unde nu există sfârșit.

Acum cănd sănătatea și viața își dau mâna,

Fă abstracție, de cele rele, ce te înconjoară,

Trăiește, iubește, culege din stele putere,

Adună-ți pe cei dragi lângă tine;

Fă sărbătoare când se poate,

Spunele că-i iubești, cât trăiești

Nu te mai speti să aduni avere,

Comoara ce-o lași la plecare, 

E dragostea din inima lor,

Și amintirile care îi dor!

Secrete ascunse cu grijă,

Îngropate adânc în noi,

Le ținem sub strajă 

Să nu ne umplem de noroi.

Din când în când în taină 

Le scoatem la iveală,

Le ticsim sub haină,

Să nu comitem vreo greșeală.

Să nu ne dăm de gol

Din neglijența vădită 

Scăpați de sub control,

Aruncați de pe orbită.

In vârtejul de emoții,

Ce pot dezlănțui furtună 

In tumultul nopții,

Când liniștea răsună.

Sub cerul incolor 

Răsar din noi subit 

Rănile ce încă dor 

Într-un moment pripit...

Zgomotos gândim - să vină iarna!

Dar atunci când ea apare,

Ne sucim și gâtul, ochii...

Poate vine totuși vara!

Apusuri lungi anunță vara,

Sortimente noi de soare tot apar;

Lâncezi, în urale, ne topim ca ceara

Poate vine totuși iarăși iarna!

Marius Ene, Ianuarie 2026, Sibiu