Coșmar

S-a stins cuvântul pe hârtia goală,

Iar mâna tremură pe ea încet,

O lume crudă astăzi se răscoală,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Iubiri de foc trăite odinioară,

Acum sunt umbre reci dintr-un regret,

Atârnă-n ștreangul fără sfoară,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Cuvintele-au murit în cartea nedeschisă,

S-a stins din inimi dorul desuet,

Iubirea nu mai arde, și învinsă,

Îl mustră zilnic pe poet...

Sunt zile goale, nopți fără-nțelesuri,

Când gândurile nasc poemul incomplet,

Iar rime albe învăluiesc eresuri,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Se clatină lumina prin perdele,

Și-atinge tâmpla bietului poet,

Din mână-i cade pe podele,

Iertarea sa, rescrisă-ntr-un sonet.

Cu mintea rătăcind în amăgire,

Mă-ndrept agale spre tăceri,

Sub pleoapele căzute de iubire,

Se frânge dragostea de ieri.

Îi port în piept icoana nemuririi,

Cu glasul stins de-atâtea căutări,

Și mă închin sub crucea amintirii,

Sperând s-o întâlnesc în alte zări.

Azi port în inimă o veche rană,

Din ea se scurge sângele tristeții,

Sub pielea mea e numai toamnă,

Și veșteji îmi sunt anii tinereții.

În jurul meu e-o mare fără țărmuri,

Și mă înec din nou în amintiri,

Cu mâinile întinse către ceruri,

Din mintea mea înalț dezamăgiri.

Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.

Pe tâmpla mea trecutul se răsfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.

Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.

Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.

Azi frunza cade cu un tremur de cer,

Și când o ating mâna îmi devine cenușă,

Dar în amintirea ta încontinuu tot cer, 

Ca toamna să vină și să-mi bată la ușă.

Din urme-ți rămâne un drum neterminat,

Pe care-l străbat fără motive, mereu,

Și pasul mă cheamă pe un țărm desenat, 

Din lucrurile pierdute de tine și eu... 

Orașul se strânge sub pleoapele grele,

Ferestrele ard cu un dor fără glas,

Te caut prin aer, prin tainele mele,

Ca pe-un adevăr care n-a fost și-a rămas.

Și dacă va ninge peste tot ce-am tăcut,

Peste frunza, peste cerul de ieri,

Te voi recunoaște în primul minut, 

În care nu doare să mai cer ce nu ceri.

Și înțeleg, târziu, că nu trebuie să vină

Nici toamna, nici tu, nici vreun semn din afară,

Fiindcă dorul nu cere, el creează lumină 

Și-o lacrimă-n ochi, atât cât să doară.

Iar eu rămân simplu, cu palma deschisă,

Fără să mai cer ce nu poate veni,

Și toamna din mine e acum necuprinsă, 

Și întreaga-mi ființă parcă nici n-ar mai fi.

Dacă rămân doar o umbră, 

Sub steaua ce nu-mi mai apune,

Aș fi o tăcere mai sumbră, 

Ce trece prin timp drept minune.

Aș vrea să nu mă strige pe nume,

Nici dorul, nici vreun legământ,

Să păstrez doar o lumină din lume, 

Să-mi ardă încet în mormânt. 

Și-n liniștea fără hotare,

Să cad ca un gând împăcat,

Un semn fără formă… o stare,

Ce pleacă din tot și în toate-a intrat.

Ți-s coapte buzele și roșii,

Ca merele ce-au dat în pârg,

La geam îți cântă ticăloșii,

Balade triste de prin târg.

Cu grație scoți limba printre ele,

Și-o treci suav peste roșeață,

Cu ochii mari ca două stele,

Împrăștii peste tot dulceață.

Cad trubadurii ca loviți de coasă,

Misterul tău nu-l înțeleg,

Ești ca o toamnă de frumoasă,

Și-abia aștept să te culeg.

Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,

rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu

printre crengile trosnind de vânturi târzii,

pierdut mi-e capul în stele închipuite,

fără nume,

fără soț.

Îmi pătrund bacante-n încăpere,

să mă cheme la marile desfrâuri,

la curgerile neostoite de alese deziluzii;

semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.

Și mă prinde una de mână,

și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori

de drăgăstoase atingeri și calde vise

ale vălurilor albastrei mări.

Mărșăluim cu voie, cu zor

peste cadavre de naivi juveți,

de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,

intrând în aburindele văi necunoscute norodului.

Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,

femei văduvite și babe lăcrimând

să nu trecem granița spre nicăieri,

că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,

nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,

decât sâni netezi și dalbi,

ochi suavi și buze fine.

Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,

duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,

și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,

merse să adoarmă în poale de fantezie.

Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,

o izbitură îmi răsună tare,

ca de un metal scrâșnind în agonie.

Ce să fie oare?

Dintr-o spărtură în trupul navei,

șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...

Pasărea din aripi ce bătea...

era, de fapt, prinsă în colivie...

Un om mergea.

Mergea mergea,

și vede-n depărtare barul,

și curând dă cu zarul.

-Bă! Adă aci o sticlă Ursus.

-Imediat!

Se uită la unu de lângă el.
-Bă ai 20 de lei în plus?
-Da să mi dai înapoi.
Că doar Iisus a înviat.
-Ho! potoleștete nițel.
Că ți dau eu înapoi!
-Uite-ți sticla aci!
Te ajut să desfaci?
-Nu. Mersi!
-10 lei!
-Uite-i!
-Mersi.

Se uită la omul din fața lui.
-BĂ! Am învățat cum e treaba unghiului!
-Ești bine?
-200 lei! Șase dau!
-Ești sigur?
El dă cu zarul,
crezând că știe cum să arunce.
Și zarul se-nvârte,
și pică trei.
-Văleu! Uite specialistul!
Trage aer în piept și dintr-o dată zice.
-Trebe să plec acasă ca mi rău!
-Nu pleci nicaieri. Hai. 220!
Eu și celălalt!

-Hai amu! Te rog io că mi rău.
-Lasă lasă!

-Băăă!!

Se-ntoarce seara târziu și vede pe ușă o foaie.
„Chiar și de-aș merge-n ploaie,
caut unu care nu dă bani pe gunoaie”

Și stă omul și plânge.
Și-și dă seama ce-a greșit!

Când primăvara își varsă lumina,

Și florile răsar pe sub razele calde,

Un vânt de durere ți-a atins inima,

Și în suflet te doare, simți un abis adânc.

Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,

A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,

Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,

Răzbunarea te roade, te înghite în întuneric.

Dar primăvara, în toată splendoarea ei,

Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.

Iubește ca și Isus, cu inima curată,

Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.

Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,

Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.

Iertarea e cheia, iubirea este dar,

Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.

Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,

Căci doar iubirea te poate ridica,

Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,

Și lasă primăvara să aducă renașterea.

Nu-i uita pe cei care te-au rănit,

În loc să-i urăști, ajută-i să crească,

Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,

Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.

Așadar, iartă necondiționat,

Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,

Și primăvara va fi pentru tine un miracol,

În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.

Tu, iunie al lor 

Plângi că nu-i mai ai 

Sau plângi că ai să-i pierzi

Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi

Învață să te bucuri, cu ei,de ei

Nu irosi vreo clipă, tu sa le fii copil

Părinți-s fericiți, căci tu exiști 

Că râzi,te bucuri,te joci sau plângi,ii strigi

Sau ei te chem 

Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi

De-i uiți pe ei, părinții tăi 

Nici tu nu mai existi 

Și zambetu-ti dispare,nici lacrimi nu-ți mai curg

Ochii-ti devin uscați,întunecați și triști 

Nici gând, nici suflet n-ai mai fi

Părinți-s dumnezei,ce te privesc din rai

Sau cazul fericit, când încă îi mai ai 

Se bucura nespus, că ești copilul lor

Părinți-s dumnezei,din ei ne naștem toți

Copile sa nu-i uiți

Ești iunie al lor 

Florin Ristea

1 iunie 2024

21:55

Mai târziu sau poate prea târziu

Timpul se scurge lăsând sufletul pustiu

Mai târziu cafeaua din ceașcă se răcește

Iar dorul de luceferi se risipește

Mai târziu ziua se preface în noapte

Stelele devin doar niște șoapte

Mai tarziu începe să nu-ți mai pese

Și e prea târziu să repari ceva ce se rupsese

Mai târziu oamenii îmbătrânesc

Iar amintirile încet, încet pălesc

Mai târziu uiți tot ce-ai simțit

Iar dragostea nu mai e cum ai iubit

Mai târziu clipa nu se mai întoarce,

Și visul neîmplinit adânc te arde

Mai târziu inima nu mai așteaptă,

Și dragostea devine o poartă închisă, uitată.

Mai târziu nu mai ești cine ești,

Iar mâine s-ar putea să nu te mai regăsești

Mai târziu nu mai iubești la fel

Sau e prea târziu să mai fie altfel

Dorul meu îți cântă-n suflet, 

La fereastră, tu stai tristă, 

Și gândești la al meu umblet, 

Vărsând lacrimi în batistă. 

Ziua-ți pare mult prea lungă, 

Zbucium și nesomn ți-e noaptea, 

Iar tristețea ți-o alungă, 

Raza lunii și cu cartea. 

Vântu-ți duce șoapta-n zare,

Printre frunze răvășite,

Glasul meu, ca o chemare,

O cuprinde, și-o înghite.

Pe sub gene stinse, plouă

Răsărind dorinți pripite,

Murmurând o rugă nouă,

Îți ții palmele lipite.

Dar ascultă, lin, tăcerea,

Ea îmi poartă umbra vie,

Și îți lasă mângâierea,

Fără trupul să o știe.

Și privește cum suspină,

Frunza arsă de uitare,

În tăcerea ei se-nchină,

Dorul meu fără hotare.

Lacrimile strângi sub pernă,

Rătăcind prin vis pustiu,

Și-n iubirea ta eternă,

Tu, s-aștepți, că am viu,

Să-ți rămân în nopți târzii,

Ca o rază în fereastră,

Și ca veșnic să mă știi,

Voi fi steaua cea albastră.