Împăcări

Din fiecare ochi se naște-o altă zare,

Un drum ce nu-i al meu, dar l-aș putea visa,

Un colț de cer cu pajiști și izvoare,

Un cântec stins ce vrea a se-nălța.

Se vede altfel lumea prin ochii ce au plâns,

Prin cei ce-au cunoscut trădări și dor amar,

În ei, lumina vine din fulgerul ascuns,

Și dintre mii de umbre apare cerul clar.

În fiecare ochi se vede vremea bună,

Sau, poate, o ninsoare ce nu se va topi,

Căci toți purtăm în noi o noapte fără lună,

Și o iubire stearpă ce vrea a înflori.

Din fiecare ochi se vede altfel lumea –

Un vis, un drum, un cântec neștiut,

În ochii tăi, eu văd cum înflorește bruma,

Și-n ochii mei, tu vezi c-a dispărut.

Din fiecare ochi se naște o poveste,

Un vis de foc, un țărm necunoscut,

O rană ce se stinge în lumile celeste,

Și în tăceri ce-n lacrimi s-au zbătut.

Când dormi acum, și te alintă visul,

Iar luna te îmbracă-n argintiu,

Aș vrea să-ți spun că paradisul,

Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.

Aidoma unui înger îmi pari toată,

Iar ochii-mi scânteie când te privesc,

Și mă cufund în somnul tău de fată,

Prin vis să-ți spun cât te iubesc.

Și jur pe zorii zilei și pe noapte,

Că voi veghea asupra ta pe veci,

Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,

Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.

Când dormi acum un ochi îmi plânge,

Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,

Prin mine nu mai curge demult sânge,

Ci dulci fiori din inimă se scurg.

Te voi iubi și dincolo de viață,

Și vom rămâne misticism și stare,

Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,

Ca să renască mai apoi ca soare.

În clipa cea mai neagră, când sufletul se frânge,

Şi paşii mei se pierd în umbre ce cobor,

O rază parcă vine din cerul tău şi plânge,

Pe fruntea mea, ușor.

Mi-e glasul greu de taină şi tremur când te strig,

Dar numai vântul urlă prin codrii fără glas,

Şi-n mine cresc ruine, cu lacrimi ce se-nfig,

În fiecare pas.

O, dacă-ai fi o umbră ce vine iar în noapte,

Să-mi ştergi din piept durerea cu mâna ta de vis,

M-aş stinge fără teamă în liniştea de şoapte,

Zâmbind că te-am atins...

Când cade-n zori tăcerea pe crucea ta de piatră,

Și roua se preface în lacrimi ce te strig,

Un vis adânc mă prinde ca o minune sacră,

Și tremur tot de frig.

Mă-nchin sub ramuri grele, în locul tău de veci,

Cu fruntea mea lipită de umbra ta tăcută, 

Și-mi pari a fi plecată pe-un drum cu pași mai reci,

Și nu de tot pierdută...

Dar simt cum ceru-și frânge durerea peste mine,

Și-n valuri iarăși urlă ce n-am putut să spun,

Iar dorul tău se întoarce ca niște rugi divine,

Și-n taină mă supun…

Rămâi în gând o rugă ce nu se mai sfârșește,

O rază ce-n amurguri tresare peste veac,

Din tine-mi curge timpul spre lumile celeste,

Tu ești al meu liman și pentru toate leac.

Și când va fi să trec și eu prin vama stinsă,

Spre locul unde cerul atinge-a morții coasă,

Să vii, o, mamă dragă, cu mâna ta întinsă,

Să mergem împreună, la tine-n noua casă.

Miroase a viață prăbușirea mea,

Și zborul frânt a mângâiere,

Și n-am crezut nicicând că voi avea,

În râsul meu un hohot de durere.

O viață-ntreagă am explorat abisuri,

Și-n grote m-am hrănit cu patimi,

Și mi-am găsit în tainicele visuri,

Exil pe-un umăr ud de lacrimi.

Miroase a vechi coșciugul pregătit,

De funeralii încontinuu-i este dor,

Și zilnic sunt de toți hulit,

Că-n tinerețe am refuzat să mor.

De atunci cu moartea stau la masă,

Și bem fierbinte dimineața câte-o zi,

Iar anii duși mi-i returnează rușinoasă,

Și cred c-o veșnicie voi trăi...

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi sfârtec inima,

Să-mi zidesc pleoapele,

Ca ochii să nu te mai vadă.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi înăbuş chemarea,

Să-mi mistui dorinţele,

Ca ele să nu te mai simtă.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi sfâşii sufletul,

Să-mi inund săruturile,

Ca ele să nu te mai întâlnească.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi alung gândurile,

Să-mi schilodesc mângâierile,

Ca ele să nu te mai dezmierde.

V-am văzut bătrâni,

V-am văzut plângând,

Cu atâtea răni,

Toate lăcrimând.

M-ați văzut plecând,

Fără bun rămas,

Umbra-mi tremurând,

La fiece pas.

V-am văzut prin fum,

Umbre pe pământ,

Dorul vostru, scrum,

Risipit de vânt.

M-a chemat spre voi,

Glasul greu, tăcut,

Și am plâns cu ploi,

Dintr-un ochi de lut.

Eu, rămân străin,

Prins de-un timp hain,

Și, cu-al meu suspin,

Vă port în destin.

Pașii voștri grei,

Liniștea-mi zdrobesc,

Umbrele de ieri,

Prin mine trăiesc.

Dar tot ce-ați pierdut,

Eu port în cuvânt,

Fiindcă am tăcut,

Ca un vechi mormânt.

Soare spintecător,

Tu inimii îi dai fior,

Când în oglinda din vis,

Razele-ți prelingi dinadins.

Prezența ta senină,

În vis mă intrigă;

A ta simplă apariție,

Negru suflet îmi sloboade.

Mângâierea ta sublimă,

Singurătatea-mi face infimă;

Făcându-mă a mă ruga,

Să dorm adânc în lumina ta.

Admirându-te ca pe-un ideal,

Te aștern pe-un piedestal,

Te păstrez ca pe-un tablou,

Te-ngrijesc ca pe-un bibelou.

Tu unic obiect din univers,

Dragostea de tine-i un efect advers;

La a ta sclipire de iubire ,

Oferită-n dar doar mie.

Ce dulce e ispita
Buzelor tale,
Ca două petale
De trandafir,
Ca un elixir
Al vieții,
Ca un strop
Din roua dimineții.

Ce dulce îmbiere
Gustul de miere
Al buzelor tale,
Fierbinte chemare
În adânca tăcere
A unui sărut
Ce îl visez demult.

Ce dulce e ispita
Glasului tău blând,
Tremurând,
Ce sună lin,
Ca un suspin,
Ca o șoaptă de catifea,
În urechea mea.

Ce dulce e ispita
Pieptului tău frmătând,
Ca un gând,
Un gând fugar,
Ce mă cheamă iar și iar,
Să m-apropii, să-l ascult
Să-l ating, să-l sărut,
Cu patimă să-l frământ.

Ce dulce ispită
Mai presus de fire,
Trupul tău subțire.
Îl visez, îl admir,
Îl sorb din priviri.
Un vis, o minune
Ce parcă-mi spune
brațele să-ntind,
Să-l cuprind.

Ce dulce chemare,
Atingerea care
Mă face să uit
Ceea ce sunt.
Ce dulce uitare,
Privirea ta care
Îmi înlănțuie firea
Și îmi cere iubirea,
Ca o adiere,
Mă cheamă în tăcere.
Ca o șoaptă mă cheamă,
Să te iubesc mă-ndeamnă.

Și cât îmi doresc să-ți spun,
Că te iubesc ca un nebun.
Și, mai doresc în secret,
În suflet să-ți picur încet,
Strop cu strop,
Al dragostei mele potop,
De foc și dor.
Să-l picur ușor.
Până când, într-o zi
Și tu mă vei iubi.

Nu siu ce cred, nu stiu ce simt

E lucru dat de sfinti pagani

Sunt singur pe acest pamant?

Suntem oare doar doi straini?

De ce-ti e data fericirea?

Ca sa asisti la al sau deces?

De ce-ti mai e data iubirea?

E lucru fara de-nteles.

Clipe se duc si viata curge,

De nu ma vrei, ce nu-mi vorbesti?

Dar nu stiu viata de-ti ajunge 

Acest amor sa-mi potolesti.

Iubito-i altu-n viata ta?

Mi-o spune n-o vreau un secret

Sau doar familia-ti nu ma vrea, 

Mi-o spune fara vreun regret.

Priveste-n urma pentr-o clipa

Si vezi iubirea-ti cum se scurge,

Ea te uita, se duce-n pripa,

Nici secole n-o pot ajunge.

S-om incerca vorbind cinstit 

Sa facem viata sarbatoare, 

Caci nu vreau sa fiu osandit

La dor si jale din eroare.

Si cand o fi sa ne-ntalnim,

Sa-mi spui c-am sufletul curat

Si c-a fost dat sa despartim,

Tot ce-a fost bun si minunat.

Acesta-i versul ce ti-am scris

S-acesta e numele meu,

Si ma semnez ca un proscris,

Inca cu acelasi drag, al tau...

Lumina din zori o îmbracă în șoapte,

Când umbrele nopții dispar tremurând,

Pășește agale, cu gesturi leneșe,

Ca o nălucă prin gânduri trecând .

Mătasea subțire alunecă lent,

Pe umerii calzi, desenați în păcat,

În fiecare privire e un jurământ,

Un templu păgân ce trebuie adorat.

Nu cere permisiune și nu vrea iertare,

E regină pe clipa ce curge rebel,

O dulce otravă, o veche licoare,

Ce leagă destine cu lanț de oțel.

Dar visul se frânge când ochii deschid,

Iar camera-i goală și rece, de gheață,

Pe patul curat doar un iz de parfum,

O simplă iluzie prinsă în ceață.

Uită-mă acum de tot

Ca un simplu idiot

Lasă-mă în umbr-acum

N-ai să fii iubit oricum.

Gândul meu la tine zboară

Și pe tine te-nconjoară

Dar deja nu ai de-aface

Mintea ta deja-i în pace.

Nu te mai interesez

Mintea nu ți-o mai presez,

Am rămas o idioată

Și cu mintea-npricinată.

Cioburi de inimă pe vânt purtate

Și de tine spulberate.

Mai are oare sens acum,

Să mai cânt și să mai spun

Cât de mult mi-ai însemnat

Gândul cât mi l-ai mânat.

Stau acum și mă încânt

De memorii din mormânt.

Și acum am înțeles

Că așa a fost mai des.

Te-ai jucat și te-ai distrat

Dar nu vei mai fi încântat

Când ți se va-ntoarce totul

Și se va aprinde focul.

Nu te bucura acum 

Că vei plânge tu oricum.

În clasa 'ntîi pășeam cu frică

Dar vocea ei mă liniști

Eram copil, eram prea mică

De toate ea ne-a ocrotit

,,

Ne-a învățat cu duioșie

Că să scriem, sa citim

Azi avem mare bucurie

Că ai tai elevi am fost sa fim....

..

Că boboceii cei de rață

Ne-ai învățat să înotăm

Și acum cu a ta povață

Probleme-n viață rezolvăm...

(Pentru profesoarele de clase primare a gim.Bahmut )